Concursul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”
de Ionuţ Caragea | 13 August 2009
Concursul de poezie purtând numele marelui poet Grigore Vieru se desfăşoară în cadrul Festivalului Internaţional „Grigore Vieru”, care va avea loc în perioada 9-12 octombrie 2009 la Iaşi şi Chişinău, în organizarea Editurii „Princeps Edit”, a Primăriei Iaşi şi Primăriei Chişinău.
Concursul îşi propune descoperirea şi sprijinirea tinerilor poeţi de limbă română din România, Republica Moldova şi din toată diaspora.
Pot participa tineri poeţi până la 30 de ani, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau ai altor uniuni de creaţie şi care nu au volume individuale publicate.
Manuscrisele, constând într-un volum de autor care nu trebuie să depăşească 100 pagini, scrise pe computer, corp 14, în două exemplare, se vor trimite pe adresa: Editura „Princeps Edit” Iaşi, Str. Păcurari nr 4, Cod 700515, Iaşi, jud. Iaşi, până la data de 20 septembrie a.c., data poştei.
Lucrările se vor juriza după un motto la propria alegere a concurentului şi care va fi trecut pe plicul de pus la poştă şi pe fiecare pagină prezentată în concurs. Lucrările vor fi însoţite de un plic închis ce se va introduce în plicul mare cu lucrările şi va purta acelaşi motto, iar înăuntru datele personale ale concurentului: numele, data naşterii, profesia, adresa exactă, telefonul, e-mailul şi o scurtă prezentare a activităţii literare. Pe plicul mare, în loc de numele şi adresa concurentului se va trece doar moto-ul.
Juriul, format din personalităţi marcante ale literaturii române de dincoace şi de dincolo de Prut, va acorda următoarele premii:
♦ Marele Premiu „Grigore Vieru”, constând în publicarea cărţii premiate în 500 exemplare;
♦ Premiul I – 500 lei;
♦ Premiul II – 400 lei;
♦ Premiul III – 300 lei.
La acestea se vor adăuga premiile unor importante reviste literare din România şi din Republica Moldova.
Topic: Diverse | 1 Comentariu »
Corbul măiastru al poeziei şi Evanghelia sa
de Ionuţ Caragea | 12 August 2009
Catalogat de unii optzecist, de alţii postomodern, Daniel Corbu trece cu nonşalanţă peste (şi prin) valurile curentelor literare, aidoma unui Caron al poeziei. Nu, nu! Nu este nici elaborat şi nici „învăţător”, în ciuda „Manualului bunului singuratic” sau a „Evangheliei după Corbu şi alte poeme” pe care a declarat-o drept bun comun la Editura Princeps Edit în anul 2006. Este oracular dar stenic prin greutatea/gravitatea cuvântului, uneori radiografiază societatea, expunându-i scheletul hidos la lumina revelaţiei poetice, alteori cuvintele sale ascuţite fac incizii adânci, prin umbrarele conştiinţei şi spiritului. Să-i spunem poetul justiţiar cu Corbul pe umăr, Corbul fiind spiritul liber şi imaginaţia.
„Oprit la jumătatea drumului precum mâna lui Avraam la uciderea fiului”, poetul aşteaptă în zadar „veşti noi de la pasărea oarbă Dali”. Unde este gloria, unde sunt amintirile, unde este „sufletul aruncat în trup ca regele într-un umbros sarcofag”? Relevante versuri ale decepţiei. Ce mare nedreptate să fii sacerdotul propriului cult!
Care sunt satisfacţiile? Poetul mărturiseşte: „va aştepta metafora să-i intre ca târfele în aşternuturi…” (Cartea trupului). Ce suntem noi, care este destinul nostru şi care este istoria prin care ne perindăm? Poetul mărturiseşte din nou: „All Right”, „istoria poate sta şi-n cap şi din buzunare îi curg toate mărunţişurile”.
Acelaşi motiv al sacrificiului prin cuvânt se regăseşte şi la Daniel Corbu, „el urcă mereu o Golgotă plină de cruci şi foi de papirus” (Tutun olandez şi veghe-ngroşată la barierele spaimei). De ce? Pentru ca ceilalţi să vadă „hârşîitul tancurilor şi al programelor Microsoft”, „pentru ca ceilalţi să vadă liniştiţi hemovitul popoarelor”, „războiul rece sau cald dintre zornăitul tălpilor goale”.
Moartea este o temă majoră invocată în foarte multe poeme. Moartea este „singura instituţie care mai impune respect” (Transcendenţa goală), cu toate că „moartea de care-mi vorbeşti greşeşte mereu”. În ciuda acestor greşeli autorul ne îndeamnă la aducere-aminte, „să nu-l uităm niciodată pe cel care îşi are mormântul în mare” (Prolegomene de şoapte).
Toată această pledoarie despre moarte se face din perspectiva omului singur. Dar, spune poetul într-o bijuterie aforistică (şi parcă vrând a-l contrazice pe Nietzsche): „…alteori singurătatea are mireasma unui Dumnezeu fericit” (Batiscaful). Da, spune el, un Dumnezeu fericit, dar care (evocând fatalitatea), „nu poate corecta şpalţurile greşitei tale vieţi” şi „stă singur ca o uşă săpată în ziduri”.
Iar dragostea, atât de frumos dedicată nemuritoarei Lenor, este „o bocceluţă de şoapte”(Cartea nopţilor).
Crezul este esenţial. În discursul său cu domnul Kafka, cu aceeaşi măiestrie aforistică, întânită uneori şi în filosofia blagiană, autorul declară: „lucrul în care nimeni nu crede se-nfometează în sine”.
Poezia lui Daniel Corbu este aceea a marilor valori. Ea aşteaptă să fie descoperită de cei care încă n-au orbit din pricina luminii reflectoarelor contemporane, de cei care speră, „ca în coliba lor să coboare, din când în când, zeii.”
Şi, după cum ne sugerează autorul, să credem că „speranţa-i în spiritul spiritului”.
30 iunie 2009
Topic: Recenzii | Comments Off on Corbul măiastru al poeziei şi Evanghelia sa
Cu ce n-am greşit?
de Jianu Liviu-Florian | 11 August 2009
De ce mi-e dragostea, ciulin,
Şi mângâierea, buruiană,
Învăţătura, chin şi spin,
Şi roada de smochin, doar mană?
De ce cu fiecare zi
Lumina ce-o vedeam odată
Este blestemul de-a privi
În bezna cea imaculată?
De ce şi zborul mi s-a frânt,
De ce nici pasul nu mai pune,
Nici mâna – bine pe pământ –
Nici mintea – mir de rugăciune?
De ce povara de nu-mi ştiu
Purta nici mie, cum s-ajut
Să-şi poarte crucea lui, un fiu?
De ce cu fapta, nu zbor mut?
De ce n-am ştiinţă, nu am har,
Să fiu atât de înţelept,
Încât să beau din Tine-amar,
Şi să-l împart – precum e drept?
Deşertăciunea mea sub cer,
Pe-o rogojină de poem,
Doamne, din Tine, fur în ger,
Dragostea toată, din blestem…
23 iunie 2009
Topic: Poezii | Comments Off on Cu ce n-am greşit?
REPORTAJ VIRTUAL DIN BANATUL MONTAN
de Cezarina Adamescu | 10 August 2009
AUR DE SUFLET ROMÂNESC, ÎN AURUL VERDE
„MEHADIA – VATRĂ ISTORICĂ MILENARĂ” – (Autor colectiv. Redactor coordonator: Nicolae Danciu Petniceanu), Editura Gordian, Timişoara, 2007
Dăunăzi, mânată de-un tainic îndemn, aveam să purced, fără rucsac, fără provizii de drum, fără busolă ori hartă, doar cu inima doldora de cuvinte şi cu o carte-manual în mâini, spre o vatră istorică milenară cu nume ciudat: Mehadia. Un ţinut fascinant, încărcat de spiritualitate, de frumuseţi naturale şi de miresme tari şi proaspete, pentru mine, necunoscute şi mult râvnite.
M-au însoţit la drum cuvintele lui Iancu Panduru, primarul localităţii şi ecourile rămase-n auz ale publicaţiei lunare „Vestea” – pe care-o frunzăream cu plăcere de fiecare dată:
„Este important să ne cunoaştem istoria şi strămoşii, să ştim cine suntem şi de unde venim, să izvodim dovezi care atestă spiritualitatea patrimonială a unui loc de legendă numit MEHADIA”.
Dar cine mai are nevoie de istorie, când prezentul impetuos, te acaparează, şi te izbeşte cu fruntea de ziduri, îndeobşte? Ziduri, ziduri, peste tot numai cuşti de metal şi de sticlă, ziduri de beton şi armături, cât vezi cu ochii. Ba cât nu cuprinde privirea. Unde e verdele meu din copilărie? m-am întrebat şi am pornit în căutarea lui. Ei, uite că sunt oameni care au nevoie de Istorie, m-am bucurat, aflându-i. Şi m-am alăturat lor în spirit. Pentru că şi eu am nevoie.
Ce aveam eu cu acest colţ de Rai situat la cca. 700 de kilometri de meleagul meu dunărean, e greu de spus. Poate atracţia către necunoscut, curiozitatea, chemarea aceea şoptită a frunzelor din catedrala pădurii care s-a dovedit foarte puternică, întrecând slăbiciunile inerente ale vârstei, oboseala şi neputinţa?
Ce voiam eu de fapt, să descopăr? Legendele uitate ale acestei vetre milenare? Nevoia de poveste care nu m-a părăsit nici o clipă până la această vârstă? Nevoia de comuniune? Noi izvoare de har existente aici, din care se adapă trecătorii ca din apa cea VIE, din care, dacă sorbi, fie şi câteva înghiţituri, îţi potoleşte arşiţa trupească şi sufletească, pustnicia lăuntrică prefăcând-o în oază de pace şi binefacere?
Toate la un loc şi ceva pe deasupra. Sufletul meu vibra ca în aşteptarea momentului solemn al unei celebrări euharistice, atunci când la Epicleză, coboară Duhul cel Sfânt asupra darurilor şi le preface în Trup şi Sânge mântuitoare? Aveam să dobândesc oare, o fărâmă din zestrea patrimonială de suflet, a unor bănăţeni de ispravă… Mi se dăduse (din partea cui?) permis de liberă trecere. Fără vamă puteam trece fruntariile pădurii. Mi se îngăduia, aşa am înţeles eu atunci şi am pornit fără frică. N-aveam decât să urc Pantheonul.
Sufletele se deschid uneori, fără pravilă. Şi fără să întrebe pe nimeni. Pur şi simplu, fără lege, neoprite de nimeni. La răspântii de drum şi de ani, înfloresc precum crinii.
Aveam aliaţi de nădejde: un colectiv de autori entuziaşti, inimoşi, care au alcătuit un document valoros despre locurile aceste.
Studiu monografic, istoriografie, documente inedite, biografii esenţiale ale unor înalte personalităţi trăitoare pe aceste meleaguri, istorie contemporană, particularităţi de grai şi de cultură ale acestui strălucit areal al României, toate reunite într-un Act Cultural şi memorialistic de excepţie. Colectivul redacţional, alcătuit în chip fericit, dintr-un buchet de oameni ai locului, sub coordonarea scriitorului Nicolae Danciu Petniceanu, atât de cunoscut şi iubit fiu al acestui meleag, cuprinde, nume universitare de prim rang, precum: Richard Sârbu şi Gheorghe Luchescu, profesorul Pavel Panduru, un ziarist inimos – Constantin Vlaicu, doi doctoranzi: preot Constantin Cilibia şi profesor Iulian Lalescu, diferiţi ca profesii, dar animaţi de aceeaşi pasiune pentru Istorie şi pentru cultură, care, împreună au scos la lumină, „o carte colaj, ce se vrea, prioritar, un act de cultură inedit pentru istoriografia
Banatului” – aşa cum aminteşte primarul Iancu Panduru în Cuvântul înainte al acestei lucrări.
Toate materialele cuprinse în acest studiu amplu sunt structurate riguros după un anumit canon publicistic şi după toate regulile unei monografii ample.
La toate acestea se adaugă manuscrisul inedit, „rămas moştenire de la generalul Nicolae Cena, păstrat în arhiva scriitorului Nicolae Danciu Pertniceanu” privitor la „descoperirea unui soclu din Castrul Roman ad Mediam.
„Generalul Nicolae Cena a fost primul om de ştiinţă român, din Banatul de Sud, investit cu titlul de membru corespondent al prestigioasei Academii din Patria Valsului. Acest aspect esenţial trebuie să stea în atenţia, pe viitor, a istoriografilor şi a Academiei Române” – se specifică în acelaşi Cuvânt înainte.
Fapte şi documente de excepţie ale înaintaşilor, scoase acum la lumină graţie arhivei scriitorului N.D.Petniceanu, puse cu generozitate la dispoziţie ca să scoată în evidenţă bogăţia inestimabilă a spiritualităţii Banatului montan, cu precădere a localităţii Mehadia.
Toţi aceşti autori, înrudiţi prin Cuvânt, şi-au aşezat condeiele unul lângă celălalt pentru a desăvârşi actul cultural amintit, aflat între coperte de carte. I-a animat aceleaşi simţăminte de dragoste pentru meleag, pentru tradiţie şi obiceiuri, considerând o datorie sfântă să vorbească despre aceste lucruri trecute şi să ducă mai departe mesajul de foc, care trebuie neapărat ţinut minte, ca pe o taină lăsată cu limbă de moarte urmaşilor: pe aceste locuri străvechi, bănăţenii au onorat Numele de Român şi de codrean şi nu l-au dat niciodată de ruşine.
Cuvinte de zidire sufletească, despre acei oameni care au fost, care sunt încă şi care vor veni. Identitatea poporului nu cunoaşte vârstă. Fluviul Istoriei trece prin inima fiecăruia, spală aluviunile, curăţă reziduurile. Ce mai rămâne sunt diamantele gândirii şi rostirii. Misiunea noastră este de a descoperi perla din stridii, pepita în movile întregi de nisip.
Aur verde? Aur de suflet românesc. Banatul montan nu duce lipsă. Căutătorii mereu găsesc nestemate. Şi nu consideră că sunt ale lor. Dimpotrivă, trebuie scoase la lumină, şlefuite, aşezate la loc de cinste. Ei nu le consideră drept moştenire şi nu se încumetă să le-ngroape. Le aşează la tâmpla unei biserici, la picior de altar, la Edificiul spiritual al Limbii Române, construit pe Cuvânt.
Scriitorul nu e decât un slujitor, un slujbaş. Se pune pe el însuşi la dispoziţie. Treaz. Veşnic de veghe. Nu-i scapă nici o semnificaţie, nici un eveniment. Cu acribie, el consemnează tăcut şi fidel, în cartea de aur a mileniului care, inconştient şi buimac îşi rătăceşte, îşi pierde ori îşi ignoră valorile. Scriitorul nu are dreptul să deformeze Adevărul şi nici realitatea. Trebuie să o redea, aşa frustă cum este. Pentru că ea, realitatea are valoare de Istorie.
Astfel de oameni sunt necesari pentru ţară. Un istoric, câţiva profesori, un scriitor, un publicist, un preot, un primar inimos, câţiva alţi oameni dedicaţi muncii obşteşti, reuniţi în aceeaşi comuniune de spirit, ca să desăvârşească Istoria acestui neam zbuciumat, Istorie al cărei traiect este deja în derivă. S-ar zice că aceşti oameni luptă cu toate resursele împotriva talazurilor: uitării, nepăsării, demagogiei, superficialităţii, a tuturor tarelor veacului. Jertfa lor pe altarul Istoriei şi al culturii, poate îndrepta căile pe care, cei mai mulţi oameni se îndreaptă din spirit gregar, nu către ţinta cea mai bună.
Cuvinte şi gesturi semnificative, iscate dintr-o înaltă responsabilitate morală, dintr-o conştiinţă civică ireproşabilă.
Dincolo de stil, de practicile uzuale ale publicisticii moderne, prea puţin atentă la nuanţe, rămâne Lumina sădită-n Cuvânt, lumina prelinsă din inimile acestui mănunchi de creatori şi intelectuali care s-au gândit să întemeieze Cartea ţinutului lor, nu atât pentru ei înşişi, cât pentru viitorime.
Ce alt dar mai mare ar putea face ei naţiunii?
Documente, acte, mărturii de excepţie despre un timp rămas în hrisoave. ”Împlinirea în acest martie 2002 a 80 de ani de la moartea generalului Nicolae Cena, unul dintre marii fii ai Banatului în general şi ai Banatului de sud în special, omul care după pensionarea forţată, ca urmare a unui accident hipic, s-a dedicat cercetării istoriei Mehadiei şi a împrejurimilor acesteia, ne prilejuieşte publicarea, în traducere românească, a unui valoros studiu al său de arheologie romană. Demarând cercetările arheologice ale castrului roman situat în punctul „Zidine” de la Nord de Mehadia, Nicolae Cena a publicat la Viena, în anul 1911, acest material în limba germană, cunoscut aproape exclusiv cercurilor de specialitate” – specifică în prefaţa sa, prof. Constantin Juan Petroi.
Să mai amintim editorii acestei cărţi: Societatea Literar Artistică „Sorin Titel” din Banat şi Clubul „Mihail Eminescu” din Timişoara, Primăria Comunei Mehadia (Caraş Severin), având ca lector: prof. Caius Nicolae Danciu şi are o dedicaţie specială: „Închinăm acest act cultural, memoriei profesorului Nistor Dop, din Mehadia, inspector şcolar din Caraş-Severin”.
Câte gesturi providenţiale menite să apropie oamenii unul de celălalt! Vocaţia unirii într-un singur spirit, se pare că aici a găsit terenul propice.
Toate acestea gesturi sublime de dăruire, au alcătuit o carte de o însemnătate istorică. Oamenii de aici au un adevărat cult al Istoriei pe care o cinstesc şi o duc mai departe cu demnitate. Patrimoniul istoric este păstrat cu sfinţenie. Dar mai ales, patrimoniul spiritual valorile de suflet, de grai, de neam, de tradiţie, de datini, toate acestea îi sfinţesc şi-i îmbunătăţesc.
Şi tu, privitor şi ascultător, nu se poate să nu-i îndrăgeşti, să nu-i admiri şi să nu-i preţuieşti pe toţi aceşti jertfelnici, să nu le închini un gând şi-un cuvânt de bună voire pentru fapta lor culturală pe care ţi-au pus-o la dispoziţie, fără nici un merit din partea ta.
Câţiva oameni şi-au armonizat vocile ca după un diapazon nevăzut, cântând într-un registru înalt şi sublim, la fel ca şi vântul pe harfele arborilor. Cântecul lor străbate tăriile şi ajunge la noi, ecou răsfrânt în cuvinte.
Banatul montan unde au văzut lumina zilei atâţia oameni de seamă, acum se mândreşte cu o monografie de excepţie care le oglindeşte viaţa şi faptele.
Ceea ce a săvârşit colectivul de autori cu această carte-document este un act de restituire necesar, o faptă culturală de excepţie. „Valoarea lucrării rezidă şi din lectura celorlalte materiale conexate ingenios între coperţile opului” – specifică Iancu Panduru.
Şi într-adevăr, găsim în afară de comunicarea în limba germană, susţinută de Generalul Nicolae Cena, la 17 mai 1911, în plenul Academiei din Viena, referinţe despre „contribuţia acestui istoric şi arheolog la cercetarea arheologică a epocii romane din Banat” – comunicare susţinută de Liviu Mărghitan, un „Medalion Nicolae Cena (1844-1922)” – amplu şi pertinent, scris cu pana muiată în lacrima inimii de prof. Nicolae Danciu Petniceanu, evocarea unei alte personalităţi, generalul Gheorghe Domaşnian (Domaşnianu) – realizată de Av. Ioan Gh. Jurchescu; „Însemnări despre Mehadia” – ale profesorului univ. dr. Gheorghe Luchescu; un alt document important despre „Decoperirea manuscrisului
Profesorul Pavel Panduru alege din galeria preoţilor bănăţeni pe Coriolan Buracu – „Pildă pentru neamul românesc” – evocând Ţara Almăjului – „cuprinsă între Munţii Semenic şi Munţii Almăj, o adevărată Românie mică” – străveche vatră a etnogenezei noastre, care, spune profesorul Panduru, „Şi-a menţinut puritatea şi şi-a creat etosul său de-a lungul veacurilor şi datorită activităţii preoţilor ortodocşi, care au fost,
Evocând personalitatea de excepţie a pr. Coriolan Iosif Buracu, Pavel Panduru scrie: „A fost un preot model, care zilnic îşi respecta ţinuta canonică şi prin condiţia şi faptele sale şi-a câştigat un bun prestigiu în rândurile credincioşilor, cât şi în viaţa socială, dovedind prin aceasta o aleasă demnitate preoţească”.
„O scurtă istorie a învăţământului românesc în Mehadia” – face profesorul Gruia Cinghiţa – el însuşi elev al liceului din localitate, evidenţiind şi alte nume de prestigiu, absolvenţi ai acestui liceu: prof. Richard Sârbu; prof. Nedelea Enache; prof. Belba Martin; prof. Ilie Bădescu; dr. în matematică şi cercetător în domeniul ecuaţiilor diferenţiale Vasile Drăgan, Sabin Opreanu – sensibil poet al Banatului Montan şi mulţi alţii, iar dintre actualii profesori ai liceului, îi aminteşte pe: Domilescu Tulean, Iulian Lalescu şi alţii.
Părintele Al. Stănciulescu-Bârda, din Mehedinţi aduce documente de valoare, privind „Elemente de politică internă” imperială din Banat, – făcând o „scurtă prezentare a instituţiilor, prin care administraţia habsburgică îşi transmitea ordinele, mai bine-zis a legăturilor dintre stăpânire şi mase.”
Printre aceste instituţii, aminteşte: comandamentele grănicereşti, administraţia locală, clerul, specificând atitudinea faţă de minorităţi, atitudinea faţă de cultele religioase, politica demografică şi alte date de interes major pentru istoria localităţii respective.
Redactorul, editorul şi publicistul Constantin Vlaicu – are un amplu studiu despre „Aurul verde” de la Mehadia, în care prezintă istoricul Ocolului silvic din localitate, până în zilele noastre, lucrare de excepţie bazată pe o bibliografie amplă şi pertinentă.
Prof. univ. dr. Richard Sârbu, de la Universitatea de Vest din Timişoara aduce informaţii interesante despre „Convergenţe dialectale. Cu privire specială la graiurile din zona Mehadiei”.
Prof. drd. Iulian Lalescu – aduce referiri surprinzătoare cu privire la popasurile marelui Nicolae Iorga prin ţinutul Mehadiei, mai precis, la Iablaniţa, unde locuia la „amicul său preotul Gheorghe Tătucu, animatorul şi conducătorul luptei naţionale, care, cu mult curaj a întreprins numeroase acţiuni şi proteste. A vizitat împrejurările Mehadiei, a fost şi a făcut tratament cu băi termale la Băile Herculane, a vizitat Topleţul, Orşova.”
Lucrarea „Mehadia – vatră istorică milenară” – încheie în mod strălucit cu un document inedit intitulat: „Explicarea luptelor şi altele” – ai cărui autori sunt: General Nicolae Cena şi preot Coriolan Buracu, cei doi făcând referinţă a luptele din anul 1737, cele din anul 1787, din anul 1789, relatări despre turcii din Ada-Kaleh, despre Generalul Ioan I. Dragalina, despre Încoronarea Primului Rege al României întregite la Alba-Iulia şi la Bucureşti, despre Principesa Alexandrina Gr. Cantacuzino, precum şi o înşiruire a unor „Întâmplări însemnate. Răvaşul vremurilor”, începând din anul 1924 până în anul 1938.
În Postfaţă sub. ing. Traian Stângu, viceprimar, face referiri la situaţia actuală a Mehadiei, din punct de vedere demografic, economic, reliefând unele particularităţi ale zonei, oferind date despre reţeaua şcolară, situaţia economică, concluzionând:
„Desigur, la o carte colaj, structurată descriptiv, socot imperios necesar să însăilez câteva probleme de ordin demografic, apoi de ordin stric economic şi cultural, în condiţiile actuale de privatizare şi tranziţie, de aderare la o Europă Unită şi modernă, sub toate aspectele.”
Din tulburarea veacului prezent, un buchet de oameni de inimă îşi lasă pe o carte fundamentală, semnătura şi amprenta personalităţii şi a conştiinţei lor civice, o parte din monadele sufletelor, pe sângele ţărânii acestor meleaguri încercate, ai căror codreni-grăniceri au stat la fruntarii de ţară în calea năvălitorilor, şi-au dat viaţa, asigurând strămoşilor un loc rămas curat şi demn, cu faimă de paradis terestru.
Nici n-a trebuit să închid ochii ca să pot visa că-mi port paşii într-acolo. Eram demult cu imaginaţia hălăduind prin pădurea fermecată şi misterioasă în acelaşi timp, pe urmele codrenilor bătrâni, niciodată uitaţi, pe urmele sprintene ale celor de acum, avântaţi vitejeşte în miile de hectare de aur verde pe care-l păzesc cu străşnicie, ca vajnici străjeri ai veacului acestuia.
5 iulie 2009
Topic: Descrieri | Comments Off on REPORTAJ VIRTUAL DIN BANATUL MONTAN
« AnteriorulUrmătorul »
