« Cu ce n-am greşit? | Principal | Concursul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru” »
Corbul măiastru al poeziei şi Evanghelia sa
de Ionuţ Caragea | August 12, 2009
Catalogat de unii optzecist, de alţii postomodern, Daniel Corbu trece cu nonşalanţă peste (şi prin) valurile curentelor literare, aidoma unui Caron al poeziei. Nu, nu! Nu este nici elaborat şi nici „învăţător”, în ciuda „Manualului bunului singuratic” sau a „Evangheliei după Corbu şi alte poeme” pe care a declarat-o drept bun comun la Editura Princeps Edit în anul 2006. Este oracular dar stenic prin greutatea/gravitatea cuvântului, uneori radiografiază societatea, expunându-i scheletul hidos la lumina revelaţiei poetice, alteori cuvintele sale ascuţite fac incizii adânci, prin umbrarele conştiinţei şi spiritului. Să-i spunem poetul justiţiar cu Corbul pe umăr, Corbul fiind spiritul liber şi imaginaţia.
„Oprit la jumătatea drumului precum mâna lui Avraam la uciderea fiului”, poetul aşteaptă în zadar „veşti noi de la pasărea oarbă Dali”. Unde este gloria, unde sunt amintirile, unde este „sufletul aruncat în trup ca regele într-un umbros sarcofag”? Relevante versuri ale decepţiei. Ce mare nedreptate să fii sacerdotul propriului cult!
Care sunt satisfacţiile? Poetul mărturiseşte: „va aştepta metafora să-i intre ca târfele în aşternuturi…” (Cartea trupului). Ce suntem noi, care este destinul nostru şi care este istoria prin care ne perindăm? Poetul mărturiseşte din nou: „All Right”, „istoria poate sta şi-n cap şi din buzunare îi curg toate mărunţişurile”.
Acelaşi motiv al sacrificiului prin cuvânt se regăseşte şi la Daniel Corbu, „el urcă mereu o Golgotă plină de cruci şi foi de papirus” (Tutun olandez şi veghe-ngroşată la barierele spaimei). De ce? Pentru ca ceilalţi să vadă „hârşîitul tancurilor şi al programelor Microsoft”, „pentru ca ceilalţi să vadă liniştiţi hemovitul popoarelor”, „războiul rece sau cald dintre zornăitul tălpilor goale”.
Moartea este o temă majoră invocată în foarte multe poeme. Moartea este „singura instituţie care mai impune respect” (Transcendenţa goală), cu toate că „moartea de care-mi vorbeşti greşeşte mereu”. În ciuda acestor greşeli autorul ne îndeamnă la aducere-aminte, „să nu-l uităm niciodată pe cel care îşi are mormântul în mare” (Prolegomene de şoapte).
Toată această pledoarie despre moarte se face din perspectiva omului singur. Dar, spune poetul într-o bijuterie aforistică (şi parcă vrând a-l contrazice pe Nietzsche): „…alteori singurătatea are mireasma unui Dumnezeu fericit” (Batiscaful). Da, spune el, un Dumnezeu fericit, dar care (evocând fatalitatea), „nu poate corecta şpalţurile greşitei tale vieţi” şi „stă singur ca o uşă săpată în ziduri”.
Iar dragostea, atât de frumos dedicată nemuritoarei Lenor, este „o bocceluţă de şoapte”(Cartea nopţilor).
Crezul este esenţial. În discursul său cu domnul Kafka, cu aceeaşi măiestrie aforistică, întânită uneori şi în filosofia blagiană, autorul declară: „lucrul în care nimeni nu crede se-nfometează în sine”.
Poezia lui Daniel Corbu este aceea a marilor valori. Ea aşteaptă să fie descoperită de cei care încă n-au orbit din pricina luminii reflectoarelor contemporane, de cei care speră, „ca în coliba lor să coboare, din când în când, zeii.”
Şi, după cum ne sugerează autorul, să credem că „speranţa-i în spiritul spiritului”.
30 iunie 2009
Topice: Recenzii | Comments Off on Corbul măiastru al poeziei şi Evanghelia sa
Comentarii închise.
