Rugăciune
de Jianu Liviu-Florian | 5 Septembrie 2009
De ce n-am, Doamne, zece mâini
De dat – şi de primit, un deget?
De ce n-am, Doamne, zece pâini
De dat – şi de primit, să preget?
De ce ştiu numai să adun
Şi-atât de greu să rup din mine?
Şi dacă Tot Te-mparţi, de bun,
De ce nu fac şi eu, ca Tine?
De ce ma-ntreb ca un nătâng
În loc să Îţi urmez mireasma,
Acolo unde voia-mi frâng,
Şi voia-Ţi mi-e catapeteasma?
Eu, rob ce sufletu-Ţi mănânc,
Te rog, mă mână spre adânc…
2 iulie 2009
Topic: Poezii | Comments Off on Rugăciune
PĂRINTELE SLOVEI CREŞTINE ŞI RENAŞTEREA SA PRIN CUVÂNT
de Cezarina Adamescu | 4 Septembrie 2009
Licenţiat al Universităţii Babeş Bolyai – Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, în prezent preot stavrofor la parohia din Arduzel – Maramureş, editor fondator şi redactor şef al revistelor de expresie religioasă Slova creştină, Glas Comun şi Slova copiilor, colaborator al altor numeroase reviste din ţară şi din străinătate, autor al unor volume de versuri religioase pentru care a luat numeroase premii literare, autor al unor monografii locale privind bisericile din Maramureş şi al unui volum de „Sfaturi pentru mântuire”, acum, în ipostaza de poet, părintele Radu Botiş oferă antologiei Armonii celeste, un mănunchi de gânduri spirituale, transpuse în vers ori sub formă aforistică. În ele este cuprins Crezul său religios şi cel artistic – ambele într-unul – acelaşi -, împletind credinţa cu fapta şi Cuvântul, într-o fericită alcătuire lirică, spre împărtăşire celor binevoitori să o primească, aşa cum i-a fost inspirată din Înalt.
Îndemnurile părintelui nu sunt în zadar. El ne invită să credem în realitatea divină, pentru că: „Nevăzut, dar în preajmă/ Stă pururi Cel care,/ Purtător de speranţe/ Dă orişicui pacea împlinită.” (Crez).
Radu Botiş ne asigură că, în demersul nostru pământesc, „Nu, singuri nu suntem/ În suflet strângând măsura luminii/ Pe drumul cel bun,/ Nevoie împlinită, / de sacru”. (Crez).
„Şoaptele divine întrecând atotcuprinderea” – recheamă un dor de Înalt, de pacea serafică şi de „liniştea singurătăţii mântuitoare” în locul unde sufletul se simte odihnit întru cele sfinte: „Acolo mă poartă paşii întru împăcare,/ Hotar dintre lumea aceasta şi cer./ Mănăstire de pace străjuind către zare,/ Lume de taină, de etern, de mister.” (Dor).
Cinstirea vieţii monahale, cu tot ce presupune ea: rugăciune, evlavie, pietate, jertfă, îndelungă răbdare, veghe şi smerenie, mortificare pentru cele trecătoare şi lumeşti, închinare şi adoraţie sacră, este pentru autorul de faţă o realitate şi o datorie: „Purtând povara crucii prin locuri singurate/ Un har ceresc veghează dorinţele de veci,/ E o plăcere adâncă la ei ca să petreci / Să guşti înmiresmarea dorind eternitate.// În liniştea aceasta grijitoare/ Un imn de voci înalţă ruga sfântă,/ Credinţa lor îţi dă curaj, te-ncântă,/ Ei veghetorii lumii viitoare.” (Monahism).
Şi într-adevăr, nevoitorii monahi, frăţiorii lui Hristos, desprinşi de lume, rămân pentru ceilalţi oameni efigii ale credinţei şi smereniei, ale ascultării şi curăţiei trupeşti şi sufleteşti, emanând lumină din ochi şi raze de bunătate din inimă, unindu-şi voinţa şi rugăciunea într-un imn de voci care aduc slavă Creatorului şi Mântuitorului, aşa cum noi aducem munca noastră, drept prinos, comunităţii în care ne-am născut şi ne desfăşurăm viaţa, familiei de care suntem legaţi cu fire nevăzute, celorlalte persoane cu care venim pe parcursul vieţii în contact în diferitele împrejurări sociale.
Slujitorul lui Dumnezeu ştie că nu a venit pe lume doar pentru sine, pentru folosul propriu, ci pentru a-l sluji pe celălalt şi mai ales, a aduce foloase comunităţii.
Aceasta este o responsabilitate imensă, şi, dacă n-ar veni de la Dumnezeu, s-ar putea socoti, o povară, o cruce pe care, lucid şi cu demnitate trebuie să ţi-o asumi de bunăvoie.
Prezenţi la chemare fără ezitări sau preget, cei unşi să-L slujească pe Dumnezeu, nu se mai gândesc nici o clipă la ei înşişi, ci doar la ţinta finală: mântuirea sufletelor, cum să-şi împlinească mai bine misiunea, apostolatul lor printre oameni.
„În dorul de iertare rugător” – autorul versurilor, vine sfios dinaintea Atotputerniciei Divine, cu o „Rugă spre închinare”: „Sporească-n mine bucuria sfântă,/ Prinos de roade, gest înălţător,/ Şi grija Ta plăcută, luminândă/ Să mă înveşmânte în chip biruitor.// Auzi-mă-n a rugii îndrăznire/ Prin sprijin necurmat şi mângâieri,/ Mereu prin rostul tainic de sfinţire/ În locul unor prealumeşti poveri.”
Rugăciunea este manifestarea sufletului – de suflet şi pentru suflet. Împreună cu Biserica Cerească, se roagă Biserica Pământească, mlădiţele viei şi mădularele Trunchiului Mistic, al cărui cap este Iisus Hristos.
În „grai sfânt de ocrotire” – credinciosul îşi înalţă vocea către Dumnezeu.
Câte gânduri înfăşurate între acele margini sufleteşti de necuprins cu privirea! Şi câte cuvinte vechi nefolosite încă, în iureşul faptelor diurne!
Pe „Troiţa răbdării” să dăm mărturie de câtă iubire şi câtă nepăsare sălăşluie-n noi, de la crucea-nceputului de ziuă până la crucea amurgului.
„Troiţa răbdării străjuieşte semeţ, / M-apropiu, ating şi dau mărturie/ Că scopul iubirii purtat-a un preţ / Mult prea mare prin Jertfa Cea Vie.// Hristos, rodul tainic, în chip suferind,/ Sfârşise pe cruce sărac şi trudit,/ Dar clipa măreaţă, din morţi triumfând, / Lumina o poartă ca fapt împlinit.// Mănăstire, grai sfânt de ocrotire,/ Fiorul mă cearcă, de revenire.” (Mănăstirea grai sfânt de ocrotire).
Şi, câtă grijă prevenitoare găsim în îndemnul autorului pentru noi: „Dreptul nostru, fiecare/ Să nu-l dăm pe-un blid de linte” (Rugă monahică).
Şi nu în zadar suntem numiţi „Fiii bucuriei” care, doar uniţi în rugă, putem parcurge „Calea înspre ceruri”:
„Uniţi-vă în rugă voi fiii bucuriei/ Pe calea înspre ceruri porniţi dar de acum,/ Alegeţi-vă locul în ţara veşniciei/ Şi nu cădeţi sub cruce chiar de e greu pe drum.// (…) / Uniţi-vă în rugă voi fiii bucuriei/ Căci Dumnezeu acelaşi e astăzi şi oricând,/ O cale duce numai spre Taina Veşniciei/ Pe când Iisus mai iartă şi mai aşteaptă blând.” (Uniţi-vă în rugă voi fiii bucuriei).
Un preot, un păstor sufletesc, meditând la tainele duhovniceşti, pătruns de un dor tainic de cer, de un „ecou de împlinire”, şi un „fior de înalt” care-l fac să năzuiască la biruinţa finală.
„Rămâi ca licăr al veşnicei speranţe/ Tu doar unică şansă – necuprins Dumnezeu,/ Deşi până la Tine par infinite distanţe, / Eşti foarte aproape, eşti aicea mereu” (Meditând).
Pe troiţele înalte, menite să schimbe faţa lumii, dar şi sufletul şi gândul omului, Iisus încă mai sângeră şi Sângele Lui Preasfânt se răsfrânge la lacrima noastră, născătoare de regrete şi izvor de pocăinţă. Şi nu în zadar, pentru că Iisus este prezent în acestea toate, precum pe „altarul jertfirii”.
„Prezent e Mesia în oricare gest/ Gândul spre mâine adânc drămuit,/ Drumul umblării spre locul regesc,/ Atât cât se cade din tot ce am dorit.// Se înalţă troiţe schimbând faţa lumii/ Sunt semne prin care Puterea veghează,/ Trăim revărsarea, belşug al arvunii/ Durerea şi plânsul şi inima trează.// Ne înclinară-vom iarăşi; troiţa semeaţă/ O punte a divinei pe veci revărsări,/ Hristos mai umbreşte cu drag şi povaţă,/ Chemări spre ale vieţii, de veacuri chemări.” (Se înalţă troiţe schimbând faţa lumii).
Poezie esenţială, fundamentală, de factură religioasă, abordând temele majore ale existenţei, creaţia, viaţa, mântuirea, veşnicia, meditarea, contemplarea adevărurilor divine, jertfa, cumpătarea, trupul şi sufletul – toate acestea capătă o semnificaţie aparte în lirica părintelui Radu Botiş, prin modul de tratare original şi prin frumuseţea stilistică a expresiilor. Prin toate acestea, autorul îşi semnează identitatea şi apartenenţa la Poporul lui Dumnezeu, la Slujitorii Cuvântului sacru, un Apostol vrednic împărtăşitor al Tainelor Sacramentale creştine şi al Misterului Credinţei: Moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
Şi, într-adevăr, a-L pune pe Dumnezeu drept Cap, mai presus de orice fiinţă mai presus de tine însuţi, înseamnă a nădăjdui la viaţa pregătită ţie din veci, viaţă pe care trebuie să ţi-o pregăteşti cu minuţie încă de aici, în orice clipă a vieţi tale.
„Sus nemurind se’nalţă a păci cruce,/ Simbol măreţ de blândă înduioşare,/ Cea mai curată armă ce străluce/ Pentru creştinii dornici de înălţare.// Priviţi stindardul veşniciei noastre,/ Cu greu purtat de un Hristos ucis,/ El reînviind întru împliniri măiastre/ Spre ceruri cale nouă ne-a deschis.” (Priviţi stindardul veşniciei noastre).
Participând cu modestele puteri omeneşti la Jertfa lui Iisus Hristos, omul poate primi darul cel mai preţios, Învierea Veşnică a Mântuitorului însemnând arvuna învierii noastre: „Mă dor acele cuie încarnate,/ Şi sângele ce curge preasfinţind/ O lume pentru care neuitate/ Sunt patimile lui Hristos murind.// (…) // Ce scump e preţul mântuirii noastre,/ Ce fără vreme a murit Hristos/ Dar înviind în inimile voastre / E darul cel mai scump, mai preţios.” (Patimile mântuitoare).
Dar ce îi cere Iisus unui creştin? Să moară pe cruce în locul Său? Să se lase biciuit, scuipat, batjocorit? Îi cere doar atât: Să-L privească în ochi şi să mediteze Jertfirea. Iar răsplata pentru aceasta este, nimic altceva decât propria mântuire: „Suntem săraci în fapte şi atâta de lumeşti,/ Un gând nu ne încearcă să medităm jertfirea.// (…)/ Iisus îţi cere astăzi în ochi să Îl priveşti / Şi darul este mare, e însăşi mântuirea.” (Motiv de meditaţie II).
Pe deplin conştient de condiţia de creatură, pelerin prin Valea de lacrimi, autorul, într-o perfectă măreţie a smereniei spune: „Ce-s fără Tine Bunule Domn?/ Pulberea zilei în vânt,/ O adiere înspre pământ / Gând fără noimă.” (Lacrimi n-ajung să mă bucur de Tine). Pentru ca apoi să mulţumească lui Dumnezeu, după puterile omeneşti: „Fiindcă exist; mă rog de iubire/ Şi gând. Privind cerul străbat prin răstimpuri,/ Tu Doamne de-a pururi chivernisind./ În grija Ta, eu, noi prin/ Legământul jertfei pe veci./ Lacrimi n-ajung să mă bucur de Tine/ Divina lumină acoperind/ Murmurul paşilor mei/ Asemenea celui gârbovit se pleacă genunchii/ Puţină vreme de închinare,/ Tot aşteptând.” Lacrimi n-ajung să mă bucur de Tine).
Sunt de remarcat rândurile lui Daniel Cornea, Redactor de emisiuni religioase la Televiziunea Cinemar, în legătură cu creaţia religioasă a părintelui Radu Botiş: „O ţară creştină are nevoie de poeţi creştini. Pentru că, cine poate exprima mai bine Logosul decât cei care trăiesc în comuniune cu Logosul.
Printre aceştia se numără şi preotul Radu Botiş.
(…) Un om în relaţie cu Creatorul său.
Şi poeziile sale tocmai despre aceasta ne vorbesc. Omul în relaţia de dragoste cu Dumnezeul său. Un Dumnezeu care în dragostea Sa, a dat ce a avut mai scump, pe Domnul Iisus Hristos să meargă pe crucea din Golgota (Ioan 3,16) din dragoste pentru noi.
Esenţa mesajului poeziilor este iubirea pentru că aceasta este esenţa poruncilor şi esenţa Universului.
Şi atunci când nu va mai fi credinţă şi speranţă ca rămâne…iubirea şi poezia.”
Şi tot privitor la volumul „…Ca tămâia înaintea Ta” , de amintit cuvintele călduroase ale pr. Vasile Hotea – Protopop al Chioarului:
„Micul volum de versuri sugestiv intitulat <…Ca tămâia înaintea Ta> cuprinde un crâmpei din cugetarea poetică a unui confrate care, în clipele de linişte sufletească, inspirat de muza poeziei, compune nu doar oricum şi orice. Ca o mireasmă de tămâie
Slujitor al altarului străbun prin excelenţă, îmbină în mod armonios divinul cu umanul, cei ce se vor delecta citindu-i opera, se vor lăsa duşi sufleteşte spre înălţimi celeste, asemenea parfumului nor de fum ce emană din titlul volumului de versuri.”
Uniţi într-un Glas Comun cei care slujesc Slova creştină sub înrâurirea şi iluminarea părintelui creator de metafore Radu Botiş, îi aduc mulţumire pentru bunăvoinţă şi strădanie, asigurându-l de preţuirea lor nemijlocită.
Asuprit de teroarea că Timpul se scurge ireversibil, atent la şoaptele Duhului, părintele Raru Botiş imploră Divinitatea să-i vorbească, atâta vreme cât nu-i târziu.
„Vorbeşte Doamne, clipele se scurg/ Şi cerul parcă-i mai sărac de stele/ Par zilele adeseori mai grele / Când totul se-nveşmântă în amurg.// Vorbeşte Doamne, vremea e puţină / Cărarea se îngustează tot mai mult – / Aş vrea cât mai e timp s-ascult / Cereasca simfonie în surdină.// Şi de-aş mai vrea să mă răsfăţ o vreme / Cu lumea pironită-n pământesc,/ Adu-mi aminte de-un tărâm ceresc / Lipsit de înguste, sumbre teoreme.// Nu înceta Prea Bune să-mi vorbeşti / În astă lume atât de trecătoare, / Cuprinsă-n cea din urmă încercare / Pierzaniei, în lucruri nefireşti.” (Vorbeşte – clipele se scurg).
Nu de puţine ori, graţie eufoniei, a muzicalităţii fără cusur, a ritmicităţii versurilor, poemele părintelui Radu Botiş au fost puse pe muzică şi cântate, atât în biserici, cât şi în diferite săli de concert, în ţară şi în străinătate, şi de asemenea, editate pe CD-uri şi DVD-uri sau pe alte suporturi electronice.
Misterele vieţii şi ale morţii nu-l mai tulbură demult pe autor – şi e şi firesc – deoarece e deplin încredinţat că, săvârşindu-şi viaţa pământească, va fi purtat de îngeri „spre locul infinit, dumnezeiesc” (Orizontul tainic se întinde).
Dominând peste toate întinderile cereşti şi pământeşti, Stăpânitor Atotputernic şi Veşnic – este Cuvântul Înţelept al lui Dumnezeu, Nădejdea noastră că vom fi mântuiţi întru Numele Sfânt al Său.
Socotindu-se, pe drept cuvânt, călător efemer şi străin pe pământ, autorului, un lucru i-a rămas: ”Doream să-Ţi spun/ De multă vreme, însă acum/ Lucru curat m-a cercetat/ Cu-al Tău sfat./ Voi lăcrima în rugăciune,/ Gest de căinţă pentru puţinele bune.// (…) Acesta sunt/ Trăind, să renasc prin Cuvânt.” (Confesiune).
Şi într-adevăr, trăind şi întru fiind în Cuvânt şi prin Cuvânt, Radu Botiş speră la Renaşterea prin Cuvântul dătător de Viaţă Veşnică.
31 IULIE 2009
Topic: Recenzii | Comments Off on PĂRINTELE SLOVEI CREŞTINE ŞI RENAŞTEREA SA PRIN CUVÂNT
SONETUL PERVERTIRII DE LUME…
de Adrian Botez | 3 Septembrie 2009
(VI) – să-i înrobeşti pe toţi cei liberi
şi să-i huleşti pe toţi cei drepţi
să scuipi pe frunţile cernite
pe cei căzuţi să nu-i aştepţi
crima s-o-ndeşi prin buzunare
batjocorindu-l pe cel bun
luând totul de la cel ce n-are
pe muncitor strivind în scum –
astea-s păcate milenare
ce-au tot râşnit la talpa lumii
croind tunel spre bolţi stelare
pentru-a scăpa în artificii
Satana – explodând în jocuri:
…”candid copil de maleficii”…
Topic: Poezii | Comments Off on SONETUL PERVERTIRII DE LUME…
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (25) – Scrisoare de la o necunoscută (1)
de Florin Bădican | 2 Septembrie 2009
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI
SCRISOARE DE LA O NECUNOSCUTĂ 1
DOAMNĂ IOANA,
Eu mă numesc Maria şi-n ciuda modestiei care mă caracterizează, voi încerca să profit de îngăduinţa unui suflet de o nobleţe aparte, pentru ca mai apoi să vă cer iertare, chiar dacă sfinţii care m-au îndemnat sunt certaţi cu morala creştină şi comit impardonabile greşeli; Cum în viaţă este sau ar trebui să fie un echilibru de natură sufletească, daţi-mi voie să vă felicit doar pentru alegerea făcută în clipa când aţi cerut Dumnezeului a toate făcător, permisiunea de-a vă căsători cu locotenent Mihai Marghiloman; În ce mă priveşte, echilibrul despre care tocmai vă spuneam, s-a rupt de multă vreme şi un demon ticălos m-a deportat în mocirla în care o lungă perioadă de timp, am fost obligată să trăiesc; Cu ajutorul divinităţii şi încurajată de tata, numai ce izbutisem să evadez din calvarul care-mi încătuşa sufletul şi abia dacă mă bucuram de o minimă şi firească normalitate; Visele mele tocmai începuseră a prinde firave rădăcini sociale când, peste noi au năvălit bolşevicii; Asemenea barbarilor de odinioară, tovarăşii cu doar două clase mai mult decât trenul cursă de persoane, au dezlănţuit teroarea roşie, în mai toată Basarabia.
Doamnă dragă, n-aş vrea să vă plictisesc cu prea multe date personale; Vreau doar să vă spun că în vara în care întreaga Basarabie era invadată de glorioasa armată comunistă, tocmai trecusem în anul trei la o facultate din Chişinău; Din păcate pentru mine, ca de altfel pentru mai toţi studenţii care s-au declarat români, n-am mai putut urma cursurile facultăţii în care studiam mai mult de plăcere decât din obligaţie; Cum niciodată o nenorocire nu vine de una singură, în demenţiala retragere din faţa armatei române, comuniştii s-au dedat la tot felu de acte criminale; Dintre toate crimele săvârşite c-un sadism greu de înţeles, asasinarea tatălui meu a fost poate cea mai cumplită; Cum tovarăşilor nu le-a fost de ajuns, pentru că ei niciodată nu sunt mulţumiţi cu ce fură de la alţii, câţiva barbari care întărâtaţi fluturau steagul de un roşu aprins, au violat-o pe soru-mea; Biata fată n-a mai putut suporta murdăria călăilor sovietici şi cum era disperată, şi-a pus singură ştreangul de gât, la doar câteva ore după aceea scârnavă barbarie.
Doamnă Ioană, în timp ce aşteptam nişte bătrâni care să m-ajute la înmormântare, am avut şansa sau poate neşansa de-a fi găsită de militarii care la ordinul locotenentului Marghiloman Mihai, veniseră în satul Damieneşti; Mesagerii purtau într-o raniţă, bebeluşul care peste o vreme va putea să-i acuze pe bolşevicii care într-o pădure din apropierea satului, asasinaseră cu mult sânge rece, o mulţime de ostatici nevinovaţi; Nu ştiu câţi au fost împuşcaţi, dar preotul care le-a ţinut slujba de înmormântare a trecut în tăcere numărul ţăranilor ucişi; Cum în satul în care mă născusem nu mai aveam nici casă, nici masă, nici nimic, am nesocotit porunca Domnului care spune să nu-ţi ucizi aproapele, pentru ca mai apoi, punând mâna pe armă să pot lupta împotriva barbarilor de la Răsărit; După ce l-am înmormântat pe tăticu şi mai apoi pe soru-mea, o zi mai târziu l-am cunoscut în pădurea morţii, pe locotenentul Mihai Marghiloman; Dându-şi seama că hotărârea de care mă prevalam se datora impulsului de moment şi nicidecum satisfacţiei pe care o puteam încerca omorând doar câţiva bolşevici, soţul dumneavoastră ia raportat comandantului de unitate; Pus în faţa faptului împlinit, colonel Arcadie Pavelescu, mă repartizează la un spital de campanie; Doamnă Ioana, din fericire nu aţi fost pe frontul rusesc şi nu ştiţi ce s-a întâmplat, dar eu am trăit şi continui să mă aflu printre muribunzii care nemaiputând suporta durerea, mă roagă să-i trimit cât mai repede la Dumnezeu; Nu ştiu doamnă dragă, dar uneori îmi vine să-mi iau câmpii văzând oameni zbătându-se între viaţă şi moarte, văzând soldaţi care încearcă să se ridice din mocirla războiului, chiar dacă însângerate maţele se revărsau din burta spintecată, văzând toate nenorocirile care te fac din om neom; Eu nu vreau să te înspăimânt, dar fii bună şi înţelege că în acele condiţii poate mai mult decât draconice, am fost martora unor scene mai mult decât oribile; Dintr-un patriotism uneori exacerbat, locotenentul Mihai Marghiloman m-a înţeles şi-n repetate rânduri m-a încurajat, ordonându-mi cu aceeaşi voce hotărâtă: Fii tare soră Maria şi nu mai plânge; Mai avem puţin şi victoria va fi a noastră.
Odată cu trecerea timpului care concentrat la maximum face ca pe front, viaţa atâta câtă mai pâlpâie în piept, să fie trăită la cea mai mare intensitate, am încercat să privesc spre viitor; Cum şansele mele erau minime, am îndrăznit să cer acestui bun şi adevărat prieten, nu iubire şi dragoste, aşa cum poate ar fi făcut alte femei, ci doar un copil care dând rost vieţii, va putea să mă scape de singurătatea care mă înspăimântă printre atâţia morţi şi muribunzi; Ştiu că-ţi cer imposibilul, dar din cele câteva rânduri, vreau să înţelegi că locotenentul Mihai, deşi acceptă să se culce cu mine, tot pe tine te iubeşte cu adevărat; Şi aşa mai trecu o bună bucată de vreme; Pe la sfârşit de Septembrie, am observat că sunt gravidă; După câteva zile de zbucium sufletesc, mi-am luat inima în dinţi şi am raportat locotenentului Marghiloman:
-Mihai, iartă-mă te rog, dar să ştii că voi avea un copilaş.
-Am înţeles soră Maria, raportă tatăl care deacum se detaşa voit de starea-n care mă aflam, dar uite c-ai obţinut ce ţi-ai dorit mai mult; Drăguţo, asta-i pofta ce-ai poftit!
-Ai dreptate Mihai, dar ce nume vrei să pun acestui prunc?
-Un nume românesc; Istoria îţi oferă o mulţime de modele.
-Ştiu domnule locotenent, am insistat eu în încercarea de-a juca tare, dar istoria de astăzi îmi oferă doar modele de asasini; Să cred că până la urmă voi fi obligată să cerşesc permisiunea dumneavoastră, sau detaşându-mă din context îmi voi asuma întreaga răspundere?
-Nu soră Maria Basarab; Nu cred că este nevoie să-mi ceri permisiunea.
-Am înţeles domnule locotenent, dar în situaţia în care voi naşte un băieţel frumos şi voinic, te vei supăra dacă o să-l cheme Mihai, întrebă şi nu fără motiv sora Basarab Maria?
-Nu mă supăr doamnă Maria, de ce Dumnezeu m-aş supăra? Vreau doar să naşti un băiat frumos şi deştept, mi-a ordonat ofiţerul care deacum se gândea numai la tine.
Pentru bătălia prin care armata roşie trebuia să fie aruncată peste apa Nistrului, a urmat o perioadă de pregătiri intense; În tot acel răstimp ne vedeam foarte rar şi discutam doar chestiuni care lăsând pe un plan secund viaţa intimă, se grefau doar pe starea de spirit în care deacum ne bălăceam; Cu puţin înainte ca luptele să înceapă, am primit ordin să merg cât mai urgent la un spital în care din păcate personalul sanitar era insuficient; Cum în armată ordinul se execută nu se discută, n-am avut încotro şi cu tot regretul pe care nu cred că trebuie să-l justific, a trebuit să plec la spitalul în care o mulţime dei muribunzi aşteptau să le alin fie şi c-o vorbă bună, durerea care le împovăra trupu şi sufletu; Când graţie întâmplării care în cele mai multe situaţii leagă şi desleagă, am aflat că tatăl copilului pe care deacum îl purtam în pântec, fusese avansat la gradul de căpitan, m-am bucurat şi încă foarte mult; Din puţina experienţă pe care o dobândisem, ştiam că indiferent de grad, avansarea însemna o recunoaştere a meritelor atestate pe câmpul de luptă, dar şi o mai mare răspundere în lupta care la ordinul comandantului Ion Antonescu, urma să fie declanşată şi încă destul de curând; Aşa cum cred că v-am mai spus, pe front viaţa se trăieşte la tensiuni inimaginabile pentru un civil neinstruit şi neştiutor; Nu vreau să mă înţelegi greşit, dar într-o atare situaţie am fost nevoită să dezertez din spitalul la care fusesem repartizată cu ordinul semnat de comandantul unităţii; În sectorul unde nu fără motiv, fusese dislocată compania care deacum era comandată de căpitan Mihai Marghiloman, am ajuns după ce lupta fusese câştigată; Atunci putea să mi se întâmple orice: Să fiu arestată sau poate chiar executată pentru dezertare, nu-mi păsa de nimeni şi de nimic; Singura raţiune pe care-o mai aveam în acele clipe dramatice, era să-l găsesc până nu era prea târziu pe căpitanul sub comanda căruia, compania obţinuse o victorie zdrobitoare împotriva bolşevicilor cotropitori; Graţie divinităţii care fără nici-o părtinire specifică doar muritorilor de rând, atribuie dreptul la viaţă şi-l consemnează în registreul ceresc, în cele din urmă l-am găsit într-un cort improvizat, salon cum doar soldaţii români ştiu să facă în mare pripă; Văzând că supravieţuise groaznicului măcel, m-am bucurat şi încă foarte mult; De la sergentul care m-a şi condus la spitalul de campanie, am aflat că fusese rănit la piciorul stâng, dar asta conta mai puţin; Mai important decât orice mare neajuns, era viaţa care abia dacă mai pâlpâia în pieptul căpitanului Mihai Marghiloman; Deşi pierduse sânge care în condiţiile unui spital de campanie nu poate fi completat la vreme, doctorul Juvara, altfel un bătrân inimos şi foarte simpatic, a reuşit să-l readucă la viaţă; După doar câteva zile de comă profundă, căpitanul Mihai Marghiloman deschidea ochii spre lumea unde mai avea un anume rost de împlinit; După alte câteva zile, timp în care rana de la piciorul stâng părea să se infecteze îngrijorător de mult, cu ajutorul doctorului care forţat de împrejurări, a dovedit că se pricepe şi în terapia celor mai convingătoare argumente româneşti, un ofiţer de la Crucea Roşie ne-a trimis o biată maşină; Cu maşinuţa numită ambulanţă, într-un răstimp pe care-l vroiam cât mai scurt, trebuia să-l duc pe căpitanul Mihai Marghiloman, la spitalul unde în condiţii ceva mai bunicele, urma să fie operat cât mai urgent; Cum plouase foarte mult şi drumurile din acel colţ de ţară erau desfundate, rabla cu care Crucea Roşie fusese dotată, s-a defectat după numai câteva ceasuri de mers, iar noi am fost obligaţi să coborâm pe un tăpşan puţin mai ridicat; În timp ce şoferul încerca să repare ce se mai putea repara sub capota unui motoraş obosit peste măsură, doi dintre răniţii care trebuiau duşi la spital, refuzară durerea care le împovăra sufletele şi mulţumind cerului, plecară în lumea de apoi; Pentru a-i feri de răutatea care încă-i afecta, le-am închis ochii, după care am raportat şoferului, decesul celor doi răcani; Cum şoferul era furios pe motorul care se încăpăţâna să nu pornească, neamul lui manivelă abia dacă luă în seamă raportul care pe frontul rusesc intrase în obişnuinţă şi deacum nu mai impresiona pe nimeni; După două ore de muncă şi înjurături poate mult prea muncitoreşti, şoferul Pălăvăţ Marinică reuşeşte să pornească împricinatul motor; Am mulţumit din suflet Domnului a toate creator şi cu oarece speranţe, am plecat mai departe.
-Domnule Pălăvăţ, am încercat eu să raportez, după un timp de mers prin bălţi şi hârtoape basdarabene, soldaţii care deacum au decedat, ar trebui înmormântaţi.
-Ce zici că făcu soldaţii, întrebă şofereul, în timp ce obosit, se ţinea de volan? Până la urmă treaba lor, dar eu ce dracu fac cu rabla care abia dacă se mai mişcă?
-Poate n-am fost prea explicită domnule şofer, dar bieţii soldaţi au murit; Acum ce dracu facem, doar n-o să-i ducem la Chişinău?
La întrebarea mea repetată, şoferul nici n-a catadicsit să-mi răspundă; Din fericire, dacă se mai poate vorbi de aşa ceva în temniţa infernului care ne sugrumă cu mantia lui rece ca ghiaţa, într-unul din satele prin care tocmai treceam, am întâlnit nişte ţărani care îndureraţi duceau un mort la cimitir; Fără ca şoferul să oprească motorul care suferind trepida din toate bujiile, l-am strigat pe unul dintre ţărani; Înţelegându-mi rugămintea, bătrânul se dovedi un om cumsecade şi ordonă conţăranilor să-i coboare pe soldaţii care muriseră fără ordin.
-Şi cum zâci că fuse mă fată? Îi aruncarăţi păste apa Nistrului, mai întrebă ţăranul, în timp ce-i aşeza pe soldaţii care muriseră în urmă cu doar câteva ceasuri, lângă un gard înclinat?
-Da tatae; Acum nu mai este picior de comunist în toată Basarabia.
-Mă fata taichi, întrebă moşul, fără pretenţia de-a primi un răspuns care să-l mulţumească cu adevărat, dar până când bolşăvişii şeia va sta cuminţi în bârlogu asiatic? O lună, un an, poate chiar doi? Vezi mă fată, pă mine taman asta mă îngrijorează cel mai mult.
Topic: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (25) – Scrisoare de la o necunoscută (1)
« AnteriorulUrmătorul »
