LOGODNĂ MISTICĂ
de Cezarina Adamescu | 16 Septembrie 2009
Ce mistică
logodna ta cu Lumina
logodna cea cristică
netrupească
şi (ne)firească
Logodna cerească…
Am dorinţa să aflu
Lumina
de unde survine fiinţa,
luminişul fiinţial
din cel primordial.
Adu-mi măcar
un strop de lumină în dar,
lumină de har,
în compensaţie
stropul de graţie,
strop de azur
văzduhul cel pur
să mă înfăşor
de jur împrejur.
Cu lumina de sine
tainică şi adâncă
lumina care din mine
mănâncă;
îmi soarbe şi mă absoarbe
cavernele oarbe,
orice fibră subţire
mi-o scoate din amorţire.
Aştept ora lină
Când umbra se scaldă-n Lumină;
Lumina se micşorează,
migrează,
se duce-ncotro,
spre nicicând,
într-o frântură de gând,
într-o frântură de vis,
spre Paradis.
Spre Raiul dintâi
nestrăbătut de călcâi
nestrăbătut de picior
Paradisul ceresc
la care tânjesc.
Lumina e supărată.
Vreau s-o-mbunez.
M-aşez în faţa ei drept
şi îmi bate în piept.
Îmi bate-n grumaz
ori pe obraz şi pe pleoape
până o simt foarte aproape.
Îmi intră-n privire
ca o nălucire
ca o fantasmă
o simt în plasmă
în sângele lenevit,
obrintit.
Într-o zi
Lumina a prins a-mi zâmbi.
Surâdea frumos
de te frângea la os.
În plin soare
îţi făcea sufletul sărbătoare.
Într-altă zi întristată
Ca o fată nemăritată.
Avea obraz pal
Brăzdat ca un atol de coral.
Lumina se luptă
din mine se-nfruptă;
raza ei frântă
în mine se-mplântă.
Adoarme, e trează,
vociferează,
apoi stă ca mută,
cu uitătura pierdută.
Eu o privesc
Şi-ntineresc.
A fost odată
o lumină curată
o lumină adevărată
de Dumnezeu lăsată.
Cine-o găsea se mântuia.
O căutau mulţi
încălţaţi şi desculţi,
zdrenţăroşi ori avuţi,
încrezători, încrezuţi…
Nimeni nu ştia
cum să dea de ea.
Însă cei smeriţi
o purtau în sine
şi le făcea bine.
Alţii o căutau în afară
să le facă viaţa uşoară.
Puţini au aflat-o de-atunci
doar cei cu suflet de prunci;
doar cei cu suflet smerit
Lumina o au găsit.
Şi eu o caut încă
pe un stei, pe o stâncă,
la nadir, la zenit,
până dincolo de infinit…
Lumina de alabastru
Venită din astru…
Anonimă,
poezie fără de rimă,
fără de sunet cuvânt
lumină de gând.
Lacrimi de înger
cu care sânger.
Lumina îmi intră prin pori.
Cum să mai mori
scăldat în atâta lumină străină?
Cum să rămâi
cu lumina la căpătâi?
Cu lumina căzând la picioare
Nu se mai moare.
Lumina de inimă sfâşiată
de carne sfârtecată
de chin în zadar,
floarea de har
a făgăduinţei.
Lumina minţii,
monada fiinţei
genomul
căutându-şi omul.
Lumini de suflet răpit
şi mântuit.
Lumina în care-am murit,
în care-am înviat
cu-adevărat…
Lumina din ochii Martei Ioanei
privind spre Grădina Icoanei.
Din ochii Octaviei-Marta
căzuţi pe Cartea…
Mă curăţă de prihană
Lumina diafană,
Lumina difuză
îmi e călăuză,
lumina cea nudă
îmi e ca o rudă,
Lumina cea sfântă
cu sunet mă-ncântă…
Mă-ncing cu ea
ca şi cu o curea,
ca şi cu un brâu
de maci,
în câmpul cu grâu…
Lumina voltaică
şi cea laică
lumina de pe lobul urechii
povara perechii
pe fildeşul de obraz
lumina luminând un necaz
lumina părului încărunţit
de neiubit…
Lumina suroră
devreme-auroră,
surata lumină,
suavă şi lină.
Lumină furată
cu o culoare-nsurată,
lumină virgină
în plete se-anină,
pală şi sumbră
lumină descununată de umbră.
Pot străinii
să vadă entropia luminii?
Lumină greieră
mâna mea te cutreieră.
Mâna mea te paşte
şi pruncii ţi-i naşte.
Mâna mea căuş te-a făcut
ineluş
pe degete răşchirate
în nuanţele spectrului toate.
Tu mă cutreieră
şi mă furnică
lumina – arnică,
lumina de calomfir
din preajma somnului,
Mâna Maicii Domnului
fir cu fir,
fir subţire
de neprihănire…
Odată, când se-nsera
Lumina mă urmărea.
Aproape de asfinţit
m-a fugărit,
s-a ţinut scai de mine
până m-am ascuns sub ruine.
Până i-am intrat sub piele
s-a ţinut pe urmele mele.
S-a lipit de mine
ca o străină
până m-am făcut
leoarcă de lumină.
Se revărsa, îmi şiroia,
deversa,
până se însenina.
Voiam fără pricină
să mă spăl cu lumină.
Nu pot să uit, nu,
că Lumina aceea eşti Tu,
Lumina cerească de sus,
Numită Iisus…
27 Florar 2009
Topic: Poezii | Comments Off on LOGODNĂ MISTICĂ
Zilele localităţii Comandău
de Elena Trifan | 15 Septembrie 2009
La sfârşitul primei săptămâni a lunii august, timp de două zile, în localitatea Comandău din judeţul Covasna se organizează Zilele acesteia.
Deşi în anul 2007 nu am văzut festivitatea în întregime, vom puncta câteva aspecte.
Cu această ocazie s-a inaugurat o poartă sculptată în lemn situată la intrarea în localitate, astfel de porţi fiind frecvente în Transilvania.
Discursurile au fost rostite în limba maghiară de către primar şi de către preot, trupe de dansatori în costume tradiţionale au dansat, a cântat fanfara, oamenii s-au servit cu kurtos kalacs şi cu suc. Am mers în sat unde erau aranjate câteva tarabe, pe care erau nelipsite kurtosul, polinka şi turta dulce, mult căutata turtă dulce a copilăriei mele. E drept că are un alt brutar, alte forme: de inimioară, păsări, oameni şi alt gust, dar pentru mine important este că am găsit turtă dulce la o sărbătoare tradiţională. Specificul local nu se dezminte şi spre bucuria şi uimirea noastră pe drum îşi face apariţia un cal frumos şi gras, împodobit cu panglici pe care se află un călăreţ tânăr, mândru de postura lui, iar în spatele acestuia vine un rădvan tras de cai la fel de puternici şi frumoşi şi plin cu fete şi flăcăi în costume tradiţionale, cu bucuria şi emoţia întipărite pe chip, ce mă fac să mă gândesc imediat la poezia lui Coşbuc.
Şi marea surpriză abia acuma vine, în grădina şcolii, sătenii pregătesc la proţap doi viţei întregi din care îi vor servi pe vizitatori. O vreme nemiloasă, arşiţa cumplită din această vară, ne-a privat de plăcerea de a mânca din faimoasa tocăniţă de bureţi de pădure pe care sătenii o pregătesc aici în fiecare an din aproximativ 200 de kilograme de ciuperci pentru a-i servi pe toţi cei care participă la sărbătoarea lor.
Din păcate trebuie să plecăm foarte repede, dar revenim după 2 ani şi avem posibilitatea de a vedea cea mai mare parte a festivităţii care de data aceasta se desfăşoară numai în spaţiul din faţa şcolii, pe malul râului Bâsca.
Ne întâmpină mai întâi tarabele pline de mărfuri de tot felul şi, bine
înţeles, nelipsita turtă dulce, kurtosul preparat sub ochii noştri, micii, fripturile şi berea.
Cel mai mult ne încântă taraba maestrului Daniel Kis din Sfântul Gheorghe, care ne oferă adevărate opere de artă sculptate pe cornuri de animale, lemn sau os, predominante fiind motivele florale.
În prima zi locuitorii comunei Comandău, oameni ai muntelui şi ai pădurii încearcă să îşi arate puterea şi măiestria în ocupaţii tradiţionale: tăiatul lemnelor cu drujba, aruncatul toporului la ţintă, căţăratul pe copac, trasul frânghiei.
La acestea se adăugă concursurile de mâncat îngheţată, băut bere sau suc.
Ploile abundente din această vară le-au adus localnicilor o recoltă bogată de ciuperci de pădure, aşa că a doua zi, în faţa scolii am avut ocazia să asistăm la pregătirea tocăniţei de gălbiori, într-un ceaun enorm, la foc de lemne.
Bucătarul ne oferă reţeta cu o foarte mare generozitate.
În untdelemn de floarea soarelui se călesc ceapă, ardei graşi şi roşii, peste care se adaugă boia de ardei dulce, piper şi sare.
Gălbiorii, despre care aflăm că sunt unele din cele mai bune ciuperci de pădure, sunt adăugaţi treptat şi fierţi în suc propriu până ce cantitatea din ceaun scade la jumătate.
Li se adaugă sos de făină şi smântână şi sunt serviţi calzi vizitatorilor în schimbul unui preţ generos.
Pentru ca delectarea participanţilor la această sărbătoare să fie completă, atât în prima, cât şi în a doua zi pe scena improvizată în aer liber au evoluat trupe de dansatori şi solişti vocali din zonă, umorişti, a cântat fanfara.
Marea revelaţie a constituit-o formaţia Nemuritorii care prin ţinută vestimentară din care nu au lipsit pistoalele şi hangerele, cât şi prin cântece a reuşit să reînvie atmosfera haiducească de altădată, într-un spaţiu izolat, ascuns în munţi, propice acţiunilor haiduceşti.
Sărbătoarea s-a terminat cu un enorm foc de tabără care timp de câteva ore a reuşit să ilumineze întunericul nopţii şi să-i încânte pe vizitatori.
   |
   |
   |
Topic: Reportaje | Comments Off on Zilele localităţii Comandău
Sfânta Cruce
de Dan Gheorghe Somnea | 14 Septembrie 2009
Sfinţita Cruce este un altar !
Spânzurătoare e pentru sectar !
Emanuel Iisus, fiu de teslar,
Plecat-a-n Cer, după un lung calvar !
El nu ne-a părăsit, de fapt, pe noi !
El ne-a răscumpărat şi vrea ca voi
Să fiţi mai blânzi şi să iertaţi mai des.
Altfel, nici unul nu va fi ales.
Oricine vrea, să vină după Mine !
Zis-a Iisus, vorbind către mulţime.
Crucea s-o ia, s-o care după sine !
Bine-i va fi, atunci, în cer la Mine !
Bibliografie : Arhimandrit Ilie Cleopa, Călăuza în credinţa ortodoxă, capitolul 9, Despre venerarea Sfintei Cruci, pag. 200, edit. Episcopia Romanului, 2003
Topic: Poezii | Comments Off on Sfânta Cruce
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (26) – Scrisoare de la o necunoscută (2)
de Florin Bădican | 11 Septembrie 2009
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI
SCRISOARE DE LA O NECUNOSCUTĂ 2
DOAMNĂ IOANA,
(continuare)
După peripeţii care deacum contează mai puţin, în cele din urmă am ajuns la Chişinău; În oraş, calvarul minelor neexplodate şi al gropilor pline cu noroi şi sânge închegat, ne întâmpinară cu un zâmbet de fiară înfometată; Doamnă Ioana, cu ceva noroc şi cu ajutorul Domnului, până la urmă am ajuns la spitalul care amenajat la repezeală în localul unei şcoli, nu putea să asigure asistenţa medicală, iar operaţiile care necesitau un anume instrumentar şi un personal calificat, nu se puteau face; Neavând altă soluţie şi-n ciuda ordinului primit de la doctorul Odeon Juvara, am hotărât să rămân în acel spital improvizat; Folosind poate cele mai convingătoare argumente româneşti, am continuat să-l îngrijesc pe căpitanul Mihai Marghiloman; Cum scene de teatru ieftin se joacă în mai toate spitalele româneşti, trec peste răfuiala pe care-am avut-o cu domnii din conducere, doar pentru internarea domnului căpitan, într-un salon mai ca lumea; În cele din urmă, uzând de argumente mai puţin ortodoxe, s-a găsit totuşi un pat pe care cu ceva bunăvoinţă am reuşit să-l montăm într-un salon în care mai erau trei ofiţeri grav răniţi; Abia seara târziu, după o discuţie ceva mai aprinsă c-un doctor chirurg, am înţeles că în cazul căpitanului Mihai Marghiloman nu mai era nimic de făcut; Dumnezeule, de ce tocmai fiul tău să rămână schilod pentru toată viaţa? Nervos peste măsură, chirurgul pentru care nu avusesem nişte argumente convingătoare, tocmai vroia să plece din salon; Privindu-mă cu oarece dispreţ, ciubucarul strigă de parcă cine ştie crimă aşi fi făcut:
-Ascultă soră încăpăţânată, dacă ţii morţiş să-l salvezi, va trebui să îi amputăm piciorul bolnav şi asta cât mai repede posibil; Şi încă ceva soră care habar n-ai de cum se face medicină în România zdrenţuită: Dacă nu vrei să înţelegi, te voi trimite în linia întâia.
-Domnule doctor, am raportat eu privindu-l ca năucă, să ştiţi că înţeleg tot ce-mi ordonaţi; Acuma fiţi bun vă rog şi înţelegeţi că domnul căpitan poate şi trebuie să rămână om întreg.
-Nu te supăra soră zgârcită, urlă chirurgul care furios peste măsură tocmai încerca să iasă din salonul improvizat, întreg este nunai Dumnezeu; Aşa să ştii soră nesuferită.
Şi doctorul avea dreptate; În timp ce-l pansam, am înţeles că singurul mod prin care putea fi salvat de la o moarte sigură, era amputarea piciorului şi cât mai repede cu putinţă; Crezând că deacum doarme, tocmai mă pregăteam să plec când, trezindu-se Mihai m-a întrebat:
-Soră Maria, fii bună te rog şi spune-mi când mă taie măcelarul?Azi, sau poate mâine?
Doamnă Ioana, acum nu găsesc nişte cuvinte mai potrivite şi bune doar pentru a vă povesti ce-am simţit în acel moment de răscruce, dar trebuie să vă mărturisesc că-n ciuda voinţei de care mă credeam în stare, mi se cam muiaseră picioarele; Nu mai ţin minte dacă începusem să plâng sau poate fierbeam de atâta furie; Ştiu doar că n-am fost în stare să spun nici-un cuvânt.
-Încercând să mă menajezi, nu vrei să-mi spui adevărul adevărat, dar eu ştiu că n-o să mai pot rămâne un bărbat întreg la trup; Soră Maria Basarab, voi fi doar un infirm de care oamenii cu două picioare, nu vor mai avea nevoie şi mă vor pensiona mult prea devreme.
-Mihai dragule, dacă eşti de acord, chirurgul vrea să te opereze chiar mâine.
-Şi tu ce ordoni soră Maria? Să mă las tăiat de un aşa măcelar?
-Domnule căpitan, pentru a supravieţui, îţi ordon să fii de acord.
-Dar cum este mai onorabil? Un infirm viu, sau un mort întreg?
-Mihai dragule, tot mai bine un măgar viu decât un cal mort.
-Marie, deşi îmbrăcat în haine de doliu, îmi place umorul tău.
-Ce spui Mihai, eşti de acord cu singurul mod de a te salva?
-Dacă sunt de acord să-mi taie picioru, sau ce vrei să înţeleg?
-Ai înţeles foarte bine domnule căpitan; Altă soluţie nu există.
-Soră Maria Basarab, te rog să-i ordoni măcelarului că sunt de acord să-mi taie putregaiul care numa rău îmi face; Ai înţeles soră, sau îţi trebuie ordin scris, întrebă căpitanul care în acele clipe hotărâtoare pentru viitorul său, era animat de dorinţa de-a supravieţui cu orice preţ?
-Am înţeles domnule căpitan, dar acum ce altceva mai doriţi?
-Păi ce altceva să-mi trebuiască soră Maria? Doar sănătate.
-Cum să-ţi spun căpitane? O rugăminte, sau poate o dorinţă?
-Soră Maria Basarab, dacă Doamne fereşte se va întâmpla ca eu să mor, tu să scrii negreşit soţiei mele la Domneasca de Argeş şi să-i spui c-am iubit-o până în ultima clipă; Aceasta-i ultima mea dorinţă şi vreau să mi-o îndeplineşti fără regretul de-a mă pierde.
-Dacă nu ia-i dovedit până acum iubirea de care-mi vorbeşti din motive pe care nu prea le înţeleg, eu degeaba-i scriu; În sfârşit, fie cum doriţi domnule căpitan!
-Da soră Maria, dar eu am dat la fiecare doar ceeace merită şi dacă am făcut bine sau rău, vă ordon să-l lăsaţi pe Dumnezeu să mă judece şi să mă condamne.
-Am înţeles numai ceeace trebuie domnule căpitan, am raportat eu, acceptând aşa cum se cuvine ordinul ofiţerului care împăcat, nu vroia să-mi rămână dator cu nimic.
Doamnă, deşi eram frântă de oboseală, în acea noapte n-am putut pune geană peste geană; Abia spre dimineaţă am aţipit puţin, dar a trebuit să mă scol doar pentru a da o mână de ajutor răniţilor care în timpul nopţii fuseseră descărcaţi mai ceva decât nişte bolovani de râu secat, în faţa unui spital improvizat; Când în jurul prânzului a venit doctorul chirurg, m-am înarmat cu ceva mai mult curaj şi încercând imposibilul, am raportat:
-Dom doctor, pentru a salva piciorul căpitanului Marghiloman, chiar nu se mai poate face nimic? Vă rog frumos domnule doctor, mă revanşez în orice mod doriţi.
-Da soră Maria, dar astăzi numai Dumnezeu poate să facă minuni.
-Aveţi dreptate domnule doctor, dar prin jurământul pe care cândva l-aţi depus, de ce n-aţi încercat să vă substituiţi puterii divine? Doar pentru a trece de o anumită limită, este chiar atât de greu, am mai întrebat eu şi nu fără motiv?
Din păcate, nu ştiu cine ar putea să răspundă la o asemenea întrebare; Dincolo de stupida mea pretenţie, doctorul nu era nici pe departe Dumnezeul care pentru aşi proba puterea, putea să facă o adevărată minune; Stăpânită de îndoiala speranţelor definitiv spulberate, în mai puţin de două ceasuri, am asistat la operaţia prin care piciorul domnului căpitan Mihai Marghiloman, s-a rostogolit fără vlagă, în coşul de la capătul mesei; De atunci au trecut doar câteva zile de chin şi întrebări fără nici-un răspuns; Când tocmai mă pregăteam să apelez pentru o nouă intervenţie la chirurgul pe care-l omenisem aşa cum cere legea în spitalele româneşti, căpitanul care plutise în spaţiul dintre cele două lumi paralele, deschise ochii înlăcrimaţi; Era trecut de ora opt; Sfidând durerea care cantinua să-i strivească creerul, ofiţerul majestăţii sale, întrebă cu glas abia şoptit:
-Tu eşti Marie? De ce dracu taci şi nu-mi spui unde mă aflu?
-Eu sunt căpitane şi mă bucur că în cele din urmă v-aţi trezit.
-Mai mereu am fost treaz, dar cum să mă vedeţi dacă voi vă omorâţi aproapele, fie şi numai pentru a scăpa de moarte? Soră Maria, să ştii că unde am fost, erau numai îngeri; Plutind într-o lumină de un verde mult prea crud, îngerii mă apărau de privirile care izvorau fără contenire din ochii oamenilor care neavând altă scăpare, se măcelăreau între ei.
-Am înţeles Mihai, dar tu-mi vorbesti despre altă lume; Câtă vreme n-am ajuns în lumea de dincolo de noi, eu n-am ce Dumnezeu să-ţi spun şi nici măcar nu înţeleg.
-Soră, ştiu doar că pentru lumea tăcerii, trebuie să fii pregătită.
-Da Mihai, dar până nu este prea târziu, nu vrei să mă înveţi?
-Soră Maria, povesteşte totul soţiei mele şi împreună cu plicul din valiza pe care nu cred c-am uitat-o în valea Cârcenei, trimite la Domneasca tot adevărul; Soră, acesta-i ultimul ordin.
-Am înţeles, să trăiţi domnule căpitan Mihai! Voi executa întocmai ordinul dumneavoastră, raportă zâmbind frumos, sora care deacum încerca să-i facă pe plac.
-Bravo soră! Eşti un soldat ascultător, dar cam nedisciplinat.
-Aveţi dreptate domnule căpitan Mihai; Eu întotdeauna v-am ascultat cu multă atenţie şi cu o deosebită plăcere, raportă sora care deacum încerca să-l scoată cât mai repede cu putinţă, din tranşeul speranţelor deşarte.
-Spune-mi soră Maria Basarab, întrebă căpitanul care nu întâmplător încerca să facă haz de necaz, astăzi sunt mai uşor decât ieri şi mai greu ca mâine?
-Da căpitane, raportă sora care abia dacă îşi mai putea stăpâni lacrimile şi nervii solicitaţi peste măsură, azi eşti mai uşor cu câteva kilograme şi mult mai viu decât în urmă c-o săptămână.
-Soră Maria, convingerea mea este că eu, tu, Ioana, dar şi alţi câţiva ca noi, existăm din totdeauna, dar ca o tristă ironie a sorţii, era nevoie de acest război, doar pentru ca regăsindu-ne, să descoperim în adâncul sufletului, sentimentele care ne acordă pe merit, statutul de oameni.
Doamnă Ioana, cum prea multe n-am a vă mai spune, permiteţi-mi să închei şi în ciuda celor întâmplate, aş vrea să vă cunosc personal; Dincolo de tot răul care de atâta amar de vreme contaminează fără oprelişti lumea materială şi la îndemnul dumneavoastră, promit să fac tot ce îmi stă în putinţă, pentru ca domnul căpitan să sufere cât mai puţin; La revedere doamnă dragă şi vă urez multă sănătate că-i mai bună decât toate; Cu multă stimă, Maria Basarab.
Topic: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (26) – Scrisoare de la o necunoscută (2)
« AnteriorulUrmătorul »
