DUMNEZEU ÎNTORS PE MELEAGURI NATALE
de Cezarina Adamescu | 12 Octombrie 2009
-eseu teologic-
Orice om e mişcat până-n adânc de fiinţă atunci când se gândeşte la leagănul copilăriei. Matricea în care a petrecut cei dintâi ani ca prunc, în care a fost legănat la sânul mamei, şi apoi a făcut primii paşi, nesiguri, aninaţi de privirile îngrijorate şi duioase ale părinţilor, a murmurat cele dintâi cuvinte, şi a păstrat primele amintiri întipărite pe retină.
Venit în trup omenesc, Dumnezeul-Cuvânt n-a făcut excepţie.
El a cunoscut durerea şi suferinţa, la fel ca orice om.
Renumitul mariolog Rene Laurentin ne relatează că, Artur Rimbaud, într-un poem în vers latin, îşi imaginează reacţia Mariei în faţa primei răni a tânărului Isus, dulgher, în următorul mod:
„Pe neaşteptate ferăstrăul se îndoaie.
Deodată tăişul său îi răneşte degetele.
Sângele purpuriu pătează rochia ei albă.
Un strigăt înăbuşit îi iese din gură.
Îşi priveşte Mama şi ascunde degetele înroşite sub veşmânt.
Schiţează un surâs şi îi spune:
-Bună, Mamă!
Ea geme şi faţa i se inundă de lacrimi.
Dar copilul fără să se tulbure:
-De ce plângi tu, Mamă neştiutoare?
Pentru că tăişul ferăstrăului mi-a atins degetele?
N-a sosit încă timpul. Păstrează-ţi lacrimile pentru mai tâziu.”
(Rene Laurentin, Une annee de grace avec Marie, Fayard, Paris, 1987)
Cine nu cunoaşte durerile unei mame, atunci când copilul ei, din nebăgare de seamă s-a lovit sau este în primejdie? S-ar putea spune, fără putinţă de tăgadă că rănile Mântuitorului, începând cu primul sânge vărsat la circumciziune şi culminând cu cele pe de Calvar, au pricinuit Maicii Sale Prea Sfinte, mai multă durere decât dacă ar fi fost propriile sale răni. Prevestirea dureroasă de la templu, că o sabie îi va străpunge inima, avea să-i întunece clipele cele mai fericite. În orice moment ea a trăit cu iminenţa Pătimirii supreme şi sufletul ei a fost străpuns de tăişul săbiei în ceasul Răstignirii.
Singura consolare pentru această Maică Preacurată în ceasurile de agonie ale Fiului ei Preaiubit a fost că rănile lui Isus vor fi izvoarele mântuirii pentru toţi fiii ei adoptivi, pe care Însuşi Isus i-a dăruit pe Cruce.
Episcopul greco-catolic Ioan Suciu, martir al credinţei, cel care a fost numit „sfântul ieşit din iconostas”, pentru că a murit în temniţa de la Sighet de foame şi schingiuiri morale şi fizice, după ce recitase îndelung, cu glas tare Tatăl nostru şi Bucură-te, Marie, relatează în cartea sa, Rănile Domnului:
„Sfânta Fecioară, cu duioşie având pe Isus în braţe, coborât de pe cruce, privi cele cinci fântâni deschise în noul paradis al omenirii prea sfinte a lui Isus, şi le văzu mai folositoare şi mai aducătoare de belşug în lume, decât acelea ale paradisului pământesc” (Ioan Suciu, Rănile Domnului, Ediţie îngrijită de Pan Izverna. Editura Pan-Arcadia, Bucureşti, 1992. p 59).
Tot în lucrarea sus amintită, aflăm că Maria din Agreda, afirma că: „Sfânta Fecioară a pătimit în suflet şi în trup ceea ce a pătimit Isus, că ea a fost prima şi desăvârşita copie a Patimilor Mântuitorului, cu un cuvânt: prima stigmatizată. Spusele ei au valoarea unei revelaţii private.” (op.cit., pp.67-68).
Evangheliile apocrife ne istorisesc despre o seamă de întâmplări miraculoase petrecute în primii ani de viaţă ai Mântuitorului, apoi în cei ai adolescenţei şi tinereţii, până la intrarea în viaţa publică.
Însă în Evangheliile sinoptice şi în opera Sfântului Apostol Pavel, Isus ne apare ca o fiinţă care se dezvoltă normal, întru toate asemenea nouă, în afară de păcat.
Luca ne arată cum în Isus se manifestă harul şi inteligenţa în mod progresiv, pe măsură ce creşte: „Şi Isus creştea în înţelepciune, în vârstă şi în har, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” (Lc. 2,52)
Este posibil ca Isus, stând în preajma lui Iosif a învăţat meseria de lemnar pe care, se pare că a şi practicat-o.
„Viaţa lui Isus Cristos, pentru Maria şi pentru Iosif, era integral importantă, atât pentru lumea care trebuia mântuită, cât şi pentru noi. Era o viaţă exemplară – scrie Pr. Eduard Ferenţ în lucrarea: Cultul Sfintei Fecioare Maria – astăzi, (Editura Presa Bună, Iaşi, 1997) – nu numai pentru ceea ce Isus a spus şi a făcut pentru noi, dar şi pentru acea tăcere aleasă pe care trebuie să o căutăm şi să o înţelegem şi noi, în semnificaţia ei magistrală. (…) Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni e ceea ce o face valoroasă. (…) Isus ar fi putut trăi într-o cetate mai mare; ar fi putut exercita o profesie mai importantă şi mai onorantă; şi-ar fi putut însuşi o cultură umană deosebită. Cu toate acestea a preferat un mic târguşor şi o umilă meserie, numai pentru a ne indica preferinţele lui Dumnezeu şi pentru că iubirea este aceea care dă valoare vieţii, el şi-a sfinţit atât existenţa sa, cât şi pe a noastră, trăind cu iubire ziua pe care noi o trăim zilnic.”
Luca ni-l prezintă pe Isus „care creştea în înţelepciune şi har”. Această <creştere> Fiului lui Dumnezeu nu era numai un fapt biologic ori psihologic, aparţinând patrimoniului comun al evoluţiei umane: era un <eveniment salvific de o perspectivă imensă, un „ferment” dumnezeiesc sădit în inima acestei omeniri îmbătrânite din cauza păcatelor.” (Eduard Ferenţ, op.cit., p.87).
Evangheliile canonice au păstrat din aceste evenimente dar pe cel al pierderii şi apoi, a regăsirii lui Isus copil în vârstă de 12 ani – de către Maica Domnului şi Sfântul Iosif, în Templul din Ierusalim, loc în care se retrăsese pentru că acolo se simţea „întru cele ale Tatălui Său” (Lc. 2,49-50).
Iudeii tineri de sex masculin, destul de devreme, între 12 şi 14 ani trebuiau să-şi depună un fel de profesiune de credinţă la templu care echivala cu intrarea lor în rândul oamenilor maturi. „Bar Mitzva”, cu alte cuvinte, din acea clipă, conform unui ritual, copilul devenea <fiul legii>”.
Să urmărim explicaţiile date de Rene Laurentin în lucrarea sus amintită:
„La vârsta de 12 ani, care este ca o primă maturitate a copilului şi o prefigurare a vârstei adulte, Isus merge să se afirme ca profet într-o figură surprinzătoare:
<Apoi, după ce au trecut zilele, pe când se reîntorceau acasă, copilul Isus a rămas la Ierusalim, fără ştirea părinţilor săi.
Şi socotind că era în ceata de călători, ei au mers deci, cale de o zi, şi l-au căutat printre rudele şi cunoştinţele lor. Şi negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L> (Lc. 2,43-45).
Acest fapt istoric suprimă scurt caricaturile care se fac Mariei ca o mamă posesivă, nelăsându-l pe Isus nici un moment. Nu, ea l-a lăsat să meargă şi să vină liber în caravana pelerinilor: marea familie unde fiecare făcea confidenţe tuturor, sub privirea lui Dumnezeu. Ei îi trebuie o zi ca să bage de seamă că Isus nu era în caravană:
<Şi iată ce s-a întâmplat:
După trei zile, L-au găsit în Templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi cei care-l ascultau rămâneau surprinşi de priceperea şi răspunsurile Lui.> (Lc. 2,46-47).
În ciuda unui ton aproape solemn, descrierea rămâne modestă. Isus nu se comportă defel ca un învăţător, ci doar ca un copil. El întreabă şi răspunde ca un copil. Evanghelia se fereşte să-i atribuie cuvinte mai presus de vârsta sa, cum au făcut Apocrifele.” (Rene Laurentin, op.cit. p.55-56).
Ca om, Dumnezeul-Cuvânt Întrupat – avea să se întoarcă însă şi în Nazaretul copilăriei să predice şi acolo printre cunoscuţi, rude şi prieteni, Vestea cea Bună a Venirii Împărăţiei lui Dumnezeu.
Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna, cei care L-au cunoscut în casa teslarului Iosif şi a mamei sale Maria, au fost cât se poate de neîncrezători în Divinitatea Sa şi atunci când El a citit în sinagogă Scripturile, cu pericopa din Isaia cu referire la Mesia, auzind cuvintele de har care ieşeau din gura Lui, nazarinenii s-au înverşunat, spunând cu neîncredere:
„După ce Isus termină aceste parabole, plecă de acolo. Şi venind în patria sa, îi învăţa prin sinagogile lor, încât se minunau şi ziceau: <De unde are această înţelepciune şi aceste puteri? Nu este oare el fiul dulgherului? Nu se cheamă mama lui Maria, iar fraţii lui Iacob, Iosif, Simon şi Iuda? Nu sunt oare toate surorile lui aici la noi? De unde are atunci toate acestea? Şi se scandalizau de el. Dar Isus le zise: <Nu se află profet dispreţuit decât în însăşi patria şi casa sa.> Iar din cauza necredinţei lor nu făptui acolo multe minuni.” (Mt 13,53-58; Mc.6,1-6; Lc. 4,16-30).
Unii îl cunoscuseră prea bine, fiind tovarăşii săi de muncă şi joacă în ţinutul acela. Nu, nu putea fi El Mesia cel aşteptat, părea un om foarte obişnuit. Şi i-au cerut minuni. De unde răspunsul lui Isus: Nici un profet nu e primit în cetatea sa de baştină.
Doar ei văzuseră cu proprii ochi, aici, în Nazaretul copilăriei, cum crescuse Isus în ascultarea părinţilor, în statură şi în fapte, în faţa lui Dumnezeu, aşa cum reiese din Evanghelia copilăriei, a Sfântului Evanghelist Luca.
Isus nu a făcut în Nazaret nici o minune, pentru că inima nazarinenilor era împietrită. Şi chiar dacă ar fi făcut vreuna, ei tot nu ar fi crezut. Ei nu voiau să-L recunoască.
Alţi evanghelişti relatează că a fost scos din cetate şi voiau să-L ucidă cu pietre. Dar nu au putut să se atingă de El.
Pe unii dintre ei, Dumnezeu a trebuit să-i întărească în credinţă cu fapte minunate pentru a-i convinge. Dar în Nazaret, oamenii mergeau la sinagogă, erau o comunitate practicantă, ţineau sâmbăta, plăteau zeciuiala la Templu. Bărbaţii mergeau şi explicau Scripturile în sinagogă. Uneori venea şi un rabin şi acesta avea întâietate în predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.
În virtutea apartenenţei la poporul ales, ei credeau că-L au pe Dumnezeu pentru totdeauna şi nu mai trebuie să facă nimic pentru a-l dobândi.
Dar, nu e mai puţin adevărat că pe Dumnezeu, nimeni nu a putut să-L cuprindă vreodată, să-L înţeleagă şi să-l aibă în totalitate.
Dumnezeu s-a manifestat şi s-a făcut cunoscut oamenilor treptat, pe măsură ce omul putea să priceapă, după mintea omenească, misterul divin.
Să ne lăsăm conduşi de harul şi de iubirea Sa. Cei din Nazaret n-au făcut-o. Iar Isus, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.
De multe ori, Isus trece prin mijlocul nostru. Pentru că nu trece în chip vizibil, material, obişnuit, noi nu conştientizăm acest lucru şi nu ne vine a crede.
„Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul său şi că nu se mai întoarce” – spunea Sfântul Augustin în Confesiuni.
Veronica Antal – martiră a curăţiei din satul Nisiporeşti, jud. Neamţ, spunea în acest sens, la fel ca şi Sf. Augustin: „Mă tem să nu treacă Dumnezeu pe lângă mine şi eu să nu ştiu.”
Cunoaşterea şi acceptarea lui Dumnezeu trebuie să se reflecte şi în viaţa noastră. Credinţa să se vadă prin fapte.
Să ne facem cât mai asemănători cu El. Şi pe toate, după cum ne-a învăţat Sfântul Apostol Pavel, să le facem în Numele lui Dumnezeu.
Doar aşa vom fi găsiţi vrednici de El şi de Împărăţia Lui, „la plinirea timpurilor”.
Topic: Meditaţii | Comments Off on DUMNEZEU ÎNTORS PE MELEAGURI NATALE
RODICA ILIESCU, încununată de lauri, pe simezele lumii
de Maria Diana POPESCU | 11 Octombrie 2009
Medalion Aniversar
Cariera pictoriţei Rodica Iliescu a început sub auspicii splendide, iar ceasul treizeci din septembrie al frumoasei vîrste îi exprimă cu sensibilitate harul şi eleganţa creatoare, din care împărtăşeşte iubitorilor de înalt un frumos inconfundabil. Stabilită din 1970 în Franţa, studiază la Academia de Arte Frumoase din Paris, în 1974 fiind licenţiată a instituţiei. Calităţile intelectuale şi talentul o integrează cu rapiditate în boema artistică a cartierului parizian Montmartre, dar şi în sînul elitei de artişti plastici ai Parisului. Stabilirea în Franţa, pe Montmartre, îi deschide pictoriţei un univers fabulos. Ea s-a lăsat purtată într-o lume care i-a oferit perspective noi asupra celor văzute şi simţite, s-a bucurat de contemplarea şi de punerea lor pe pînză, acestea reprezentînd o sinteză între devenirea artistică şi existenţa de fiecare zi. Trăirile şi inspiraţia pictoriţei formează o recuzită artistică întreţinută de un extins repertoriu de teme şi de tonalităţi diafane.
Rodica Iliescu trebuie să aparţină artei ca istorie, nu circumstanţelor timpului, ea este cunoscută în lumea întreagă, acoperită de meritată glorie. Picturile sale nu cer prea multe argumentări. În alfabetul şi în ortografia picturilor, stăpînite la perfecţie, se răsfrînge negreşit talentul care se exprimă cu toate coordonatele sale, cu caracterul şi cu amprenta de pregătire a artistei, dar si Fie că este vorba despre portrete, natură statică sau peisaje, toate găzduiesc tonalităţi cromatice diafane, care creează o atmosferă caldă, calmă şi delicată. Tablouri de o calitate cromatică şi de un simţ coloristic de excepţie, conferă luminii rolul de dominantă polarizatoare, capabilă să susţină demersul şi să sugereze parfumul şi nostalgia unor vremuri demult apuse. „Această jună şi frumoasă plasticiană care, se pare că reprezintă atât de bine o epocă,
plăcută, mirosind frumos a pietre de pe colină, putând fi cea a anilor ’70, este de fapt atemporală.” „O pictură inspirată din viaţa pariziană cotidiană a secolului XIX, recreând o lume elegantă, la limitele imaginarului … unde visul şi realitatea se întrepătrund cu un puternic farmec poetic.” (Jean Emmanuel Gabert). Spaţialitatea, formele, planurile, substanţa, perspectiva, luminozitatea, pacea, tot ce poate oferi mai bun însăşi metafora unei epoci ca singura stare de graţie, îşi îmbogăţesc, îşi diversifică tonurile, se potenţează cromatic sub fiecare trăsătură de penel. Pînzele Rodicăi Iliescu sînt un fel de examen public, pentru care a primit întotdeauna distincţii neîndoielnice, succesul ei fiind aprecierea în faţa unui mare număr de privitori. Vorbesc despre o pictoriţă valoroasă, care cunoaşte măsura şi ştie precis ce minuni pot face umbrele
şi luminile culorii, efectele produse de acestea, astfel încît ştiinţa folosirii lor surprinde pînă şi frumuseţi insesizabile, inefabile.
Pictoriţa Rodica Iliescu este maestru al unor lucrări neasemuit de frumoase, care respiră încîntare, acea frumuseţe eternă care impresionează privitorul printr-o furtună neobişnuită, printr-o reverie adîncă şi plăcută. Pe lîngă uimitoarea fidelitate faţă de evoluţie, pe lîngă faptul că fiecare trăsătură de penel, fiecare nuanţă este finisată cu deosebită migală, picturile Rodicăi Iliescu impresionează şi prin aceea că în fiecare din ele şi-a aşezat, cu o alchimie de vrăjitor, podoabele talentului, dar şi propria stare de spirit, impregnată de duioşie, de pace şi de dulce meditaţie, astfel încît arta sa nu va putea fi niciodată înveşmîntată în mundanul ideilor postmoderne. Pictoriţa Rodica Iliescu, un nume cu rezonanţă în lume, un artist desăvîrşit, un pictor de certă valoare, merită, fără îndoială, aceste majuscule, pentru că posedă multă cultură, o frumoasă cutezanţă, o aşezare a cugetului în matca artei înalte, acestea toate însemnînd deschideri autentice şi legitime ale
talentului său spre universal. Rodica Iliescu propune artei reperele sensibilităţii şi un mod unic de a se cristaliza şi de a transmite cu o frumoasă concentrare manifestarea talentului şi a evoluţiei artistice.
Asemenea tablouri dau sentimentul eternităţii, antrenează privitorul într-o magie, a cărei identitate vine din izvorului harului său, dar şi din tezaurul comun de simţire, în cazul Rodicăi Iliescu, în expresie proprie. Graniţele riguroase dar delicate, care o despart în tematică şi o unesc în culoare cu valorile universale, o înfăţişează ca pe un inconfundabil spirit românesc, în magma căruia străluceşte ca aurul. Toate aceste calităţi au făcut ca simezele unor prestigioase puncte de contact cultural ale lumii să găzduiască, încununată de lauri, opera pictoriţei. Numeroase premii şi medalii, peste optzeci de expoziţii personale şi de grup îi iscălesc numele cu majusculă, alte cîteva zeci de colecţii private şi de stat din ţară şi din lume care au în patrimoniu lucrări ale sale. Iat-o acum, venind spre noi, la ceas aniversar, ca o prinţesă din basm, cu braţele pline de culori şi cu ochii strălucind de încîntări. S-o preţuim cum se cuvine, ca pe o comoară de spirit românesc.
La mulţi ani, Rodica Iliescu!
Agero, Stuttgart
www.agero-stuttgart.de
Topic: Diverse | Comments Off on RODICA ILIESCU, încununată de lauri, pe simezele lumii
E ora mesei
de Laura Niţu | 10 Octombrie 2009
E ora mesei: caut în tomberon
Şi-Ţi mulţumesc că, Doamne, eşti prea bun,
De-mi dăruieşti cu ighemonicon
Să-mbuc ceva din el, pân’la Crăciun –
E ora mesei: nu găsesc nimic
De îmbucat, şi-Ţi mulţumesc că nu-i –
Căci bun împarţi răbdarea la calic,
Precum împarţi siesta la sătui!
E ora mesei: fericit, am rost
Şi eu, cel nemâncat, cât mă mai ţii,
Căci economisesc din tot, prin post,
Ca să-i îngraşi pe vrednicii Tăi fii –
6 august 2009
Topic: Poezii | Comments Off on E ora mesei
PESCUITORUL DE PERLE (2)
de Maria Vaida | 9 Octombrie 2009
Interviu cu scriitorul Ioan Miclău din Australia…continuareM.V.: Patima pentru adevăr, spiritul universal şi sentimentul naţional v-au adus, cred, şi duşmani. Aveţi unul redutabil în afară de Cronos?
I.M.: Bună amintirea lui Cronos, tânărul Titan, fiu al lui Uranus şi Geei, mitologie demnă de studiat. Dar înteleg eu aci, la această întrebare acel simbol metaforic al mutilării propriilor fii de către Uranus, acea luptă a omului cu sinele său propriu, caz în care, de multe ori, duşmanul cel mai redutabil îşi este omul însuşi prin gândurile şi frământările sale interioare. Dar în lumea noastră omenească, avem şi duşmani pizmuitori, pe care eu întotdeauna îi aşez într-un loc liniştit al inimii, nu îi ating fiindcă îmi sunt de folos, mă ţin treaz. Mai redutabili duşmani îi am pe acei prieteni falşi şi greu de înţeles! Dar şi pe aceştia îi respect, fiindcă pizma este a lor, nu este a mea! Şi să mai ştiţi dumneavoastră încă un adevăr, cu cât studiile artistului sunt mai “superioare”, acestea îl depărtează oarecum de naturaleţea sentimentelor, având oarecum un suflu preconceput, adică legat de studiile accumulate, rari sunt cei care se desprind si să zicem, ar dori să se sacrifice de tot pentru binele mulţimii suferinde! Dar asta, desigur, ţine de subiectivismul meu!”
M.V.: Care sunt prietenii dumneavoastră de suflet, şi nu mă refer doar la cei „muţi”?
I.M.: După câte zisei până acum, cred că sunt înţeles! Prietenii adevăraţi şi de suflet îmi sunt, până la proba contrarie, fiecare apropiat. Dar această, să-i zicem regulă, îmi este valabilă şi mie în raport invers, vis-a-vis de cei apropiaţi! Mai concret, eu am şi prieteni, chiar de-s mai puţini la număr, pe care mi-am impus sufleteşte să-i respect întot-deauna! „Prietenia însă nu se măsoară prin vorbe, ci prin fapte adevărate!” Dintre aceştia aş aminti de Benoni Todică, Laurenţiu Fulga, Pr.Ioan Vasile Prunduş, Livia Iancu Rus, ing.Ioan Porumb, Marin Cruceanu, Lucian Bozan şi alţii. Deci a enumera nominal acum ar însemna să fac un pomelnic bisericesc, aşa că rămân tot la aceeaşi convingere: că prieteniile au o comunicare de suflet, care pătrunde ca nişte raze de soare şi lumină în inimile şi conştiinţele noastre, în ale sincerităţii noastre!
M.V.: Ştiu că n-aţi avut vacanţe adevărate mulţi ani la rând, ştiu că aţi înfiinţat o biblio-tecă „Mihai Eminescu” în oraşul Cringila, Statul N.S.W. Ce alte sacrificii aţi făcut pen-tru literatură, pentru cultura românească pe meleagurile australiene?
I.M.: Da, pe lângă ceea ce amintiţi, am mai făcut sigur câte ceva. Am fondat, editat şi, în mare parte finanţat revista de Artă şi Cultură Iosif Vulcan-Australia, timp de 10 ani. Am iubit cartea şi de aci plăcerea mea de a o răspândi cititorilor români-australieni de asemenea prin efortul şi dragul meu pentru cultură şi carte. Am scris mult cu gândul fericit că pot şi eu aduce aici, în această nouă ţară, care m-a primit la vreme de strâm-toare, ceva din frumuseţea culturii neamului meu românesc, fiindcă în realitate nu valoa-rea de patrimoniu a culturii unui popor trebuie batjocorită pentru acele nevrednice greşeli ale unor guvernanţi neglijenţi într-un moment dat. Am fost şi sunt ataşat sufleteşte în ace-eaşi măsură culturii şi tradiţiei vieţii australiene, dovedind prin purtarea şi scrierile mele că aparţin etnic unui popor civilizat românesc şi de care sunt mândru. Am făcut chiar parte din unele asociaţii culturale australiene, cu aceeaşi modestie până la pensionarea mea! Odata cu pensionarea, Asociaţia SCWC (South Coast Writer’s Centre) Wollongong, unde activam, m-a numit “Membru pe viaţă”. La fel m-am simţit întotdeauna profund fericit de aprecierile ce le primeam de la mulţi români, membri ai comunităţii române australiene, a multor vizitatori din România, ori membri ai Consulatelor Române din Statul N.S.W şi ai Ambasadei din Canberra. Sunt actualmente Membru al Ligii Scriitorilor Români din Cluj-Napoca, precum şi al ARP-Asociaţia Română pentru Patrimoniu – România ca onorific Director al Revistei „Iosif Vulcan”, ediţie on-line! În rest, cum se zice de regulă, „scriitor în rezidenţă, la domiciliu!”
M.V.: Bucuriile nu vi le pot citi în ochi, dar dincolo de cele 14 volume de poezii şi proză ori dramaturgie, de numeroasele articole în presă, ce visează Omul Ioan Miclău?
I.M.: Momentan mă găsesc în pragul celor 70 de ani, şi încă îmi urmez vocaţia şi chemarea mea interioară de a-mi cinsti şi onora sorgintea. Simplu. Îmi place să mă consider un ambasador al osului şi al tălpii Ţării Române, fiindcă aici circulă sângele corpului nostru naţional. Intelectualitatea se zice a fi partea de sus a societăţii, iar aceasta trebuie să aibă vena legată de auriculul acestei iubirii naţionale. Ce plănuiesc sau visez acum? Poate a mai scrie nişte rostiri ca nişte oglinzi spirituale şi de sfat tinerilor ce vin a duce mai departe istoria şi stindardul Ţării! Poate nişte poveşti tot ca nişte oglinzi spirituale şi de sfat în care să ne privească cei ce vin, pe noi scriitorii şi poeţii de azi cam ce am făcut şi am fost în stare a face! Am şi început o poveste intitulată “Musca talen-tată”, apoi ceva despre “eroi şi viteji” care nu luptară cu nimeni pentru meritele obţi-nute!” Ce să mai amintesc de muncă, educaţie, bune simţuri şi morală…! deci avem suficiente materii prime de prelucrat, numai sănătoşi de-om hi, vorba oşenească!
M.V.: Aţi publicat, fără a fi jurnalist de profesie, multe articole în presă, în numeroase publicaţii culturale de limbă engleză sau română, după cum urmează: Voice of Cringila, Kembla News – publicatie a Companiei BHP-Port Kembla, Spirit Românesc, Sydney –Australia, Povestea Vorbei, Buchetul de reviste ARP-România fondate de Artur Silvestri, Agero-Stuttgart – Germania, Revista de Arta si Cultura “Iosif Vulcan” – Australia, Agora literară – Cluj-Napoca, SCWC-Centre –Wollongong-newsletter, Quarterly – PEN-Sydney Centre. Constituie această activitate o datorie morală faţă de urbe, faţă de Ţara ospitalieră care v-a adoptat sau o bucurie a sinelui de „homo eticus”?
I.M.: Cu sigurantă că din toate câte ceva! Numai că toate aste îndeletniciri scriitoriceşti de le zicem noi talent, har sau dar, au un izvor anume! Viaţa! De la acest izvor toţi gustăm, numai că nu tuturor le prieşte la fel! Eventual as invoca aci acel proverb cu adâncă semnificaţie care zice: “Fiecare cum trăieşte, aşa gândeşte!” Deci trăind departe de locurile dragi, te va însoţi dorul acestora! Primit cu iubire într-o familie oarecare, te va face să o iubeşti şi tu. Privat de libertate, vei gândi la luptă. Având de toate, nu-ţi pasă de altcineva! Din lipsă de toate te sălbăticeşti şi slugărniceşti! Ameninţat a fi ucis, devii ucigaş! Ei, acum întrebarea, de ce scriu? Aci regăsesc ţelul duhului sfânt care trece peste toate cele amintite mai sus, şi într-adevăr sufletul nostru caută bucuria sinelui, fericirea Edenului de atâtea ori pierdut şi iar recâştigat! Eu scriu din aceleaşi dorinţe din care scriau şi străbunii străbunilor noştri, adică visând şi sperând la veşnicia supravieţuirii neamului, limbei şi culturii noastre în rândul celorlalte popoare ale lumii!
M.V.: Unde vă încărcaţi, totuşi, bateriile, pentru o nouă operă?
I.M.: Bateriile de energie sufletească pentru o nouă operă mi le-am încărcat întotdeauna din buna înţelegere familială, în cadrul familiei pe care o respect şi mă respectă. O dată asigurată această stare de fapt, liniştea şi sănătatea imaginaţiei creatoare se derulează într-o normalitate sigură, eficientă, binefăcătoare pentru tine cât şi pentru cei cărora opera ta li se adresează! Te fereşte de complexe psihice personale ce pot înnoura o realitate socială bunăoară la a cărei elucidare încerci a te angaja! Cam aşa am înţeles eu întrebarea dumneavoastră!
M.V.: Ce copac sau floare lipseşte din grădina casei Dvs? Vorbiţi-mi despre „grădinile suspendate” ale Floricăi.
I.M.: În grădina casei mele cresc arbori, pomi şi flori, un singur copac pe care l-am iubit mult, stejarul de ghindă mi-a lipsit, dar acum îl am şi pe acesta. Doar un pui de mistreţ mi-ar mai trebui, dar fiind orăşenească zona noastră, Primăria nu permite ţinerea de animale! Grădina Floricăi este una intercontinentală, cu floră cu adevărat românească-australiană. Trebuie să las televizorul, computerul, scrisul meu, atunci când se iveşte situaţia că trebuie plantată o floare, o legumă, sau să execut un cârlig de care să atârne dumneaei ghiveciul cu floarea de muşcată sau levendar, întotdeauna socotite mai de preţ decât mâzgăliturile mele literare! Ce-i drept, niciodată n-am nesocotit munca şi dragul ei pentru flori, deoarece beneficiez şi eu de frumuseţea lor gingaşă, care-mi inspiră versuri. Mai ales când aveam vizitatori, cititori sau chiar oaspeţi din România la biblioteca „Mihai Eminescu”din Cringila, N.S.W, mă mândream şi cu aceste flori zicând: „Odată intraţi în această casă, totul este românesc; şi florile şi Limba vorbită”. Şi aşa era!
M.V.: Trăind atât de departe de ţară, aveţi o perspectivă obiectivă, cred, asupra eveni-mentelor culturale româneşti. Ce părere aveţi despre statutul scriitorului şi al publicis-tului de azi, al intelectualului, în România?
I.M.: Nefiind prin natură înzestrat a fi omul criticilor zdrobitoare, am avut totuşi simţul observaţiei omeneşti, a sesizarii unor aspecte cotidiene, de bine sau de rău, dar care bat uneori vizibil în ochii opiniei oamenilor din ţară sau străinătate. Am scris destule astfel de observaţii şi criticisme cu îndemnuri de rectificare fără a supăra pe nimeni dar, cu o puternică dorinţă pentru păstrarea demnităţii noastre de scriitori.Am aci la îndemână o vorbă de duh a lui Emil Cioran, de care m-am temut şi mă verific şi azi să nu cad în cuprinsul acesteia: „Sursele unui scriitor sunt de căutat în temeiurile sale de ruşinare; dacă nu le descoperă în sine sau refuză să ia notă de ele, e menit plagiatului sau criticii”. Dar se ştie că întotdeauna un autodidact dornic de studiu este şi un optimist, vorbă auzită de la Artur Silvestri, aşa că la întrebarea dumneavoastră despre intelectualul şi publicistul zilelor de azi, aş răspunde în felul în care mai scrisesem în articolul meu „Limba românească – preţioasă dăruire divină”. Ziceam aşa: „Precum o piatră de hotar, am avut întotdeauna o intelectualitate românească ce purta de grijă acestei limbi naţionale, o îngrijea prin legile ei gramaticale, o înfrumuseţa cu simţirile cele mai gingaşe şi creştine în dulcile ei exprimări, curate şi nestricate”. Şi apreciam în continuare: „Dumnezeu va ridica cu siguranţă mai multe pietre de hotar ale românismului, chiar dacă bântuie momentan furtuni destule, fiindcă nu este acest neam românesc lipsit de rădăcini sănătoase, vedem zilnic răsărind mlădiţe viguroase, care nu vor lăsa nescrise ascunderile de azi din partea unor oameni de neînţeles, în faţa cărora nici un argument al istoriei române nu mai valorează nimic, nici părinţi, nici glie, nici credinţă, nici istorie”. Cu mândrie şi speranţe în tinerimea noastră română dornică de viaţă şi viitor, să deschidem drum viselor lor, să nu facem rupturi ci să legăm prin activităţile noastre înfrăţirea cetăţenească, şi să observăm că vecinii noştri, popoarele lumii, spre această înfrăţire tind şi scriu, îndeamnă şi sprijină! Să ne grăbim să nu rămânem, vorbind sportiv, lanternă la coada civilizaţiilor ce vin! Avem cu toţii o responsabilitate faţă de destinele de azi şi viitoare ale României. Iar când ne aliniem viziunilor noilor relaţii internaţionale să o facem cu ochii minţii, cu sinceră exprimare, cu inima şi sufletul neapărat ancorate în fiinţa neamului căruia aparţinem! Altă orientare nu poate fi, deoarece altfel ajungem ai nimănui!”
M.V.: Care sunt calităţile pe care le apreciaţi la om? Dar la un scriitor?
I.M.: Întrebare minunată! Cum nu toţi oamenii sunt scriitori, în schimb toţi scriitorii sunt oameni, ar fi să înţelegem că şi scriitorii pot pătimi păcate omeneşti! Munca şi faptele cele folositoare vor fi, desigur, măsura valorii fiecăruia! Îmi vine în minte vorba lui I.Ionescu de la Brad, care zicea că: “Omul trebuie să fie om în orice societate s-ar afla şi de orice naţie ar fi”. Iar inspirat din folclorul nostru românesc, Anton Pann ne mai spune: „Pomul lesne se-ndreptează,/ De mic când se-ncovoiază.” Aci deja intrăm pe tărâmul educaţiei şi al culturii, spre care sunt chemaţi: scriitorii, poeţii, profesorii, preoţii, muzicienii, doctorii, savanţii etc., deci intelectualitatea noastră românească, spre a îndrepta spre bine şi civilizaţie pe generaţiile de tineri din Grădina Maicii Domnului, România. Lumea nu este o entitate stabilă, ea evolueaza cultural şi material, acest drum nu este pavat cu alei şi flori, ci cu greutăţi de tot felul. Deci trebuie să ne cunoaştem adevărata istorie spre a urma direcţia busolei viitorului nostru, adică a Limbei şi specificului nostru tradiţional românesc. Altfel dispărem în neant. Şi politicienii sunt intelectuali, poate pietrele acelea ce se sfarmă pavând drumuri viitoare, după cum spune în operele sale I.Ghica: „Suferinţele şi nenorocirile unei ţări fac de multe ori educaţiunea oamenilor politici”. Fără a observa şi acorda sprijin ştiinţei ţării sale şi a tot copia străduinţele altor state, or fi bune, n-or fi bune, mai adeseori pierde şi politicianul pista sa de navigare internă!” A fi scurt, o unitate de vederi şi acţiuni ale culturii, artei şi politicii româneşti va fi calea cea mai roditoare prin care românul va putea exista în timp şi spaţiu!
M.V.: Ştiu că aţi călătorit în multe ţări din Europa, din Australia; ce impresie v-au făcut alte neamuri, raportate la cultura şi civilizaţia românească?
I.M.: Ca popor vechi european, noi avem o cultură şi o şcoală cu tradiţii recunoscute în lume. Valoroşi şi bine dotaţi, copiii români se dovedesc continuu pe locuri de frunte la competiţiile internaţionale, nu avem motiv să ne considerăm mai prejos de alţii. Numai că odată existente, acestor minţi tinere nu li se mai urmăresc sprijinirea devenirii lor, faţada primă fiind iar flămânzenia şi interesul banilor, care să devină, vezi, doamne, etalonul valorii, iar adevărata inteligenţă, adică aceşti tineri de viitor, părăsesc ţara. De fapt nici nu e nou acest fenomen, deoarece cultura şi gândirea europeană se afla la baza înfloririlor economice şi de libertate în toate ţările bogate ale lumii, pe când continentul socotit leagăn al civilizaţiei, o duce mereu pe brânci, cu lupte şi certuri de tot felul, mai ales cel al răzoarelor despărţitoare-frontierele. Ideea UE nu e rea, greşit este că nu s-a accentuat valoarea noţiunii de unitate în diversitate şi nu de nivelări la care să se marginalizeze o limbă, o tradiţie, o credinţă! Aci e buba! Ţările europene bănuiesc- istoriceşte vorbind- iar vise imperiale, deci ar fi aci iar acelaşi efect al legii dezvoltării ondulatorii a filosofului român Vasile Conta din secolul trecut, referitoare la acele căderi şi noi naşteri de imperii! Oricum, Românii sunt un popor viguros, cu nimic mai prejos în raport cu civilizaţia altor state ale lumii!
M.V.: Pseudonimele, dacă le-aţi folosit uneori, au fost veleităţi de artist, sau o mască protectoare a scriitorului în faţa regimului politic?
I.M.: Nu, n-am recurs la aceste forme de mascare. Am stat drept în arenă, cu nume şi fizionomie, aşa cum m-a creat Dumnezeu. Atâta timp cât n-am fost şi nu sunt un crimi-nal, n-am de ce a mă ascunde. Privesc cu demnitate în ochi pe oricine, şi strig tare că sunt Român din Bihor! Dar nu sunt nici pseudonimele de neacceptat, în general la scriitorii tineri maliţioşi sau personalităţi cu mari responsabilităţi in general!
M.V.: Sunteţi scriitor, domnule Ioan Miclău; cum definiţi noţiunea de critică literară?
I.M.: Prin viziunea minţii mele, critica literară o văd ca pe un exerciţiu intelectual profesat de oameni integri, competenţi, studioşi şi cunoscători în materie de arte şi literatură. Rolul acesteia este a da valoare operei literare, a sprijini creatorii spre a-şi împlini vocaţia scriitoricească în deplină libertate, cu folos emancipării, educaţiei, înnobilării caracterului omului, omenirii! Invidiile şi pizmele nu pot fi în nici un caz un apanaj sănătos unei critici literare cu adevărat de specialitate!”
M.V.: Ce au însemnat femeile în viaţa dvs? Mă refer la toate femeile care v-au marcat / vă marchează în vreun fel existenţa.
I.M.: Într-adevăr o întrebare de fond, de excelenţă, fiindcă doar bine ştim că femeia a fost şi este ipostaza unui ideal al tuturor artelor. Încă din istoriile vremilor antice, femeia era un etalon al civilizaţiei. Unde femeia era egală cu bărbatul şi avea o bună creştere, era şi semn al unui popor evoluat. Apoi, care bărbat cu o bună credinţă nu va recunoaşte pe lângă frumuseţe şi rolul de mamă al femeii, inteligenţa acesteia, sensibilităţile ei artistice, dexteritatea economică în familie, răbdarea şi suferinţele ei tainice, ce cu atâta tenacitate zâmbind nouă, le îndură! În însăşi activitatea mea de creaţie literară, în care mă strădui, am fost extrem de mişcat, plăcut bineînţeles, de subtilitatea imaginaţiei femeii în arte, puterea de pătrundere în lumea imaginaţiei şi scoaterea de acolo a unor opere perle, a unor versuri încărcate de semnificaţii de mare valoare umană şi morală. Femei românce ale zilei prezente, dau la iveală opere literare de-a dreptul geniale, scormonesc universul infinit, redând în diverse nuanţe frumuseţile acestei vieţi. Sunt adevărate forţe gânditoare, de care m-am simţit atras, vrednice de apreciat şi urmat ca pe nişte călăuze luminate, muze şi simboluri de iubire, născătoare de vieţi! Aşadar, spre a ne dovedi bărbaţi civilizaţi, să învăţăm a respecta şi iubi Femeia!
M.V.: Credinţa v-a dat puterea de a rezista? Aria de suflet este un loc tabu pentru mulţi dintre noi, dar aş dori să-mi spuneţi ceva despre ea.
I.M.: Aci am putea spune că sufletul oricărui creştin presimte o chemare, un dor interior de a-l căuta pe Dumnezeu! Eu sunt creştin ortodox, iar în rugăciunile mele şi ale familiei, ne rugăm de sănătate, înţelepciune şi protecţie. Căci acestea sunt valorile cele mai umane, şi mai am inspiraţia din experienţa propriei vieţi şi a lumii în care trăiesc cum, creştinismul sănătos al lui Iisus Hristos nu a îndemnat niciodată spre fanatism, ci tocmai spre iubire şi înţelepciune. Acest fel de credinţă creştină îl văd eu în conştiinţa mea a fi calea spre viaţa omenească într-adevar folositoare! Artele în general, poeţii prin talentul lor universal, tocmai aceste lumini ale lui Dumnezeu le preamăresc.Există chiar o recentă carte intitulată „Ruga poeţilor”publicată în 1995 la Iaşi, autori fiind Nicolae şi Aurelia Ciudin, o antologie de poezii creştine, în care autorii cărţii adună versurile celor mai eminenţi poeţi români, clasici şi contemporani. Această carte prefaţată de recentul plecat la Ceruri, prof.univ.Alexandru Husar, este dovada a tocmai ceea ce spun în credinţa mea, despre viziunile creştine ale creatorilor de arte în general. Ce cuvinte pline de duh şi adevăr zicea Eminescu: „Vom înainta cu toată ticăloşia noastră, fiindcă nu avem încotro”, deci nu putem ieşi din acea cale a voinţei dumnezeieşti!” Într-un mod concentrat aş spune, că nu poate fi fericire fără credinţă şi iubire între oameni!”
M.V.: Există, desigur, o întrebare ce a rămas nerostită. Vă rog, domnule Ioan Miclău, să-i formulaţi un răspuns… Ori să puneţi o întrebare.
I.M.: Ar mai fi o întrebare scurtă, oarecum filosofică şi proverbială, formulată cam aşa: „Unde să căutăm binele ca să evităm răul? Răspunsul meu, desigur, e subiectiv:„În cugetul şi conştiinţa oamenilor!”
M.V.: Ardelean care „duce un gând până la capăt”, cum spunea Blaga, ce proiecte de viitor v-au rămas nefinalizate, ce proiecte secrete aveţi?
I.M.: Există o vorbă populară care zice: “Omul cât trăieşte, tot gândeşte”. Om fiind şi eu mă tot gândesc ce s-ar putea scrie şi face pentru a se reuşi, azi mai mult ca oricând, a se ajunge la acea unitate mult dorită a tuturor românilor din lume, în aceste condiţii de libere deschideri geografice de ne zicem, globali şi planetari? Dar tot globali şi planetari am fost şi acum opt mii de ani, nepărăsind încă această planetă frumoasă: Pământul!
Apoi, oricât ai fi de planetar, un loc tot trebuie să ai pe Planetă, un cuib, mai ales când vezi că nu te vrea nimeni în cuibul lor, ci doar aşa pe lângă ei! Deci avem şi noi cuibul nostru românesc, la care să ne raportăm, avem o limbă prin care ne exprimăm, şi avem şi noi acelaşi suflet şi duh dat de Dumnezeu ca tuturor naţiilor Planetei! A fi liber pe această planetă presupune cugete şi conştiinţe într-adevăr civilizate prin iubire şi întraju-torare! De aici, din acest noian al realităţilor acestora, doresc să-mi scot câte o idee, idei de proiecte cum ziceţi, de viitor, dar pe care nu le vreau secrete ci pe faţă puse, deci conştient de rolul artei în luminarea adevărului iubit de omenire. Deci fără a scrie despre cai verzi pe pereţi, şi să mai aştept şi premii şi onoruri, sau vezi, Doamne, vreun fuştei sus de tot, colo pe scara valorilor literare! Oricum, răspunzând la întrebare, plănuiesc acum a aduna mai mulţi snopi de grâu/versuri, din care să alcătuiesc o cruce/carte nouă! Sper să se împlinească asta pe la revărsatul zorilor anului viitor! 2010! Sper!
M.V.: În încheiere, vă rog să formulaţi o sugestie pentru revista Gând românesc de la Alba Iulia. Vă mulţumesc şi: Bună ziua, Bade Ioane!
I.M.: Revistei “Gând românesc” din Alba Iulia, îi doresc aceeaşi verticalitate, ce a avut-o de la bun început. În pagina ei să rodească gândul cel frumos al românimii ce priveşte cu drag şi respect spre Cetatea Alba Iulia, oraşul simbol al Unirii Ţărilor Române de la 1601. Echipa editorială de acum să statueze prin curaj şi patriotism acel prestigiu şi umanism necesar viitorului revistei “Gând românesc”.
M.V.: Vă mulţumesc pentru frumoasele cuvinte pline de înţelepciune, adevărate perle, fapt care conduce spre titlul inspirat. Vă salut cu aleasă preţuire, domnule Ioan Miclău!
Topic: Interviuri | Comments Off on PESCUITORUL DE PERLE (2)
« AnteriorulUrmătorul »
