DOAMNE, SCAPĂ-MĂ! (3)
de Dumitru Buhai | 8 Noiembrie 2009
«şi fiindcă începea să se scufunde, a strigat:
„Doamne, scapă-mă!”» (Matei 14: 30).
…continuare…
Doamne, ţine-ne speranţa şi credinţa.
Întăreşte-ne curajul şi neputinţa.
Când avem curajul să păşim pe ape,
Dar, pentru o clipă, ne-ndoim,
Dă-ne credinţă şi scapă-ne că pierim!
*
MISTERUL VIEŢII…
Privesc în jurul meu şi-s cuprins de-un sfânt mister
Ce mă inundă, îmi dă bucurie şi mă atrage spre Cer!…
Vântul adie şi cântă, iar razele soarelui dau viaţă
Naturii trezite de-al păsărilor tril dis-de-dimineaţă…
Speranţa şi credinţa, ca o făclie, renasc echilibrul divin,
Când înţeleg că sunt creat să trăiesc un ciclu de mit:
Să mă nasc, să-nfloresc, ca apoi, în pământ să revin,
Iar al meu suflet să-şi ia zborul spre Cer deplin fericit…
Este un ciclu în viaţa mea ce se repetă ca-ntr-o spirală:
M-am născut şi-am trăit, ca un brad verde-n Carpaţi,
Dar am început să m-ofilesc, ca orice floare albă, reală,
După ce anii în fugă s-au scurs şi mi-au fost număraţi…
Schimbări multe se petrec în viaţa mea, ca şi-n natură,
Când ciclul timpului din caierul vremii-ncet se deapănă,
Aşa cum a fost stabilit încă de la-nceputurile de Scriptură,
Ca ce-nverzeşte primăvara să se-ofilească-n iarna cea dură…
Bobul de grâu, mirabilă sămânţă, zburdă şi el spre glie fericit,
Când semănătorul îl aruncă cu grijă-n ogorul din timp pregătit,
De unde va răsări-nzecit în spicul de aur, zâmbind în lumină,
Gata să fie cules la timp stabilit de sursa de viată divină…
E-o simfonie a bucuriei schimbării şi-a vieţii-n întreaga natură,
Când din ce moare, din bobul uscat, apare-nviat, viaţa de mâine;
Şi din firicelul de-un verde crud şi firav, apare o sămânţă mai dură
Ce se-nmulţeşte devenind un spic însutit, gata să fie jertfit într-o pâine.
Sfântul mister îl vezi peste tot în imensul macrocosmosului infinit:
Pe cerul cu stele şi soare, pe glie şi-n microcosmosul îmbobocit,
Când din seminţele ce mor sau din visurile spulberate de o viaţă,
Prin naşterea prin Duhul Sfânt, credinţa-i farul către-o nouă Dimineaţă!
E-mail: ProfBuhaiD@aol.com
Topic: Meditaţii | Comments Off on DOAMNE, SCAPĂ-MĂ! (3)
DOAMNE, SCAPĂ-MĂ! (2)
de Dumitru Buhai | 7 Noiembrie 2009
«şi fiindcă începea să se scufunde, a strigat:
„Doamne, scapă-mă!”» (Matei 14: 30).
… continuare…
Puţină durere, puţină plăcere,
Puţină linişte şi aromă de fericire,
Ca apoi, un nor să vină peste lumină;
Şi viaţa se pierde în negura de odihnă…
Cineva şopteşte sufletului meu – şi cred că este Duhul lui Dumnezeu – că un creştin este darul divin pentru oamenii în derivă, care se zbat în întuneric, prin valurile unei mării agitate de păcatul gâlgâitor, fără speranţă, strigând după ajutor, fără să privească la farul ce stă neclintit înaintea lor…
Creştinii sunt sarea pământului şi razele de lumină ce îndreaptă mulţimea în neputinţă spre farul credinţei în Mântuitorul lumii. Ei sunt trăitorii pe acest pământ ce învaţă mereu să meargă pe Calea lui Dumnezeu. Ei studiază harta credinţei şi a biruinţei. Şi învaţă cât timp trăiesc, iar când le slăbeşte credinţa, ca Petru ce începuse să se scufunde, când îndoiala l-a cuprins, când umbla pe ape, ştiu pe Cine să cheme în ajutor: „Doamne, scapă-ne!”…
Creştinii sunt elevii lui Dumnezeu. Nu sunt toţi la fel, dar între ei nu este nici unul care să nu dorească să promoveze şi să dobândească un premiu de o valoare incomensurabilă: viaţa veşnică. Pe scara notelor din şcoală sunt elevi de nota 4 până la10. Nu sunt mulţi de nota zece, dar ei au un Meditator ce poate să transforme elevii mai slabi în elevi de nota zece. Condiţia este una: Să creadă în Meditator că este singurul lor Mântuitor care îi poate transforma în elevi silitori „de nota zece”!…
Creştinii sunt elevii care învaţă din greşeli. Un asemenea elev a fost şi Petru. S-a îndoit şi era să se înece. A ştiut, însă, pe Cine să strige în ajutor: „Doamne, scapă-mă!”… „Puţin credinciosul” a găsit credinţa nezdruncinată!
Petru a avut curajul să înveţe să trăiască prin credinţă: „să meargă pe ape!”…
Am citit despre o clasă de elevi ce învăţau olăritul. Profesorul a dat notele cele mai mari elevilor care făceau cele mai multe vase, spunând că aceştia au produs şi vase de cea mai bună calitate, deoarece au ştiut să înveţe din greşeli. Fiecare nou vas era un nou pas spre perfecţiune, adică un pas spre „nota zece”.
Când s-a îndoit, Petru a început să se scufunde. Devenea tot mai mic: un pitic ce se putea pierde în valurile apei dezlănţuite… Devenea un elev de o notă de repetenţie… Inima i-a tresărit, sufletul lui a strigat cât a putut de tare, pentru salvare… Striga după ajutor, de la „Profesor”: Minunatul Mântuitor, Care-i reînviază credinţa şi-l transformă în ucenicul de nota zece, care merge pe ape, ca pe uscat, prin credinţă…
Strigând după ajutor: „Doamne, scapă-mă!”…, Petru redevine omul speranţei şi al credinţei, creştinul şi martorul biruinţei!..
Credinţa şi speranţa l-a scos pe Petru din barcă,
Încrederea l-a făcut să meargă pe apă, ca pe uscat,
Îndoiala de-o clipă l-a făcut să intre-n tunelul de frică
Ce-l ducea-n disperare spre-adâncul de apă, dar a strigat:
– Doamne, vino de grabă, acum şi pe mine mă scapă,
Căci voi merge pe apa credinţei de-acum înainte, neînfricat!
Sunt sigur, că după strigătul disperării, a venit clipa răbdării. Petru nu mai privea valul, ci Farul. Privea la Mântuitorul şi nu la furtună. Privea la Salvatorul şi Învăţătorul.
Petru devine elevul de nota zece, care-l va ajuta să treacă examene grele când trebuie să depună mărturie despre umblatul pe ape, când a strigat, în disperare, după salvare de la înec: „Doamne, scapă-mă!”…
Petru, umblătorul pe ape, devenit apostolul, martorul unei experienţe supranaturale ne învaţă să avem speranţă şi încredere, să încercăm lucruri mari cu Dumnezeu. Să avem curaj şi să nu avem îndoială,când dorim minuni în viaţa noastră. Să privim în Sus, spre Cer, de unde ne vine ajutorul! Dacă privim valurile dezlănţuite, pe marea vieţii noastre agitate ne simţim neputincioşi şi învinşi. Nu privi în jos! Priveşte dincolo de nori şi de furtună, căci soarele va răsări şi va aduce iarăşi lumină!
Să nu ne pierdem niciodată speranţa şi încrederea în Dumnezeu! Speranţa mângâie şi încurajează, ne face mintea să funcţioneze mai bine şi e prezentă când aceasta visează. Speranţa este starea minţii noastre care ne ajută să trăim. Ea este „carburatorul” cu care funcţionează inima noastră şi ne ţine sufletul treaz, când îndrăznim să umblăm pe ape, sau să dorim întâmplări supranaturale în anii ce-i trăim ca elevi în Şcoala lui Dumnezeu, pe pământ.
Speranţa şi credinţa ne ajută să coborâm din barcă şi să mergem pe ape.
Am învăţat să cobor din barcă în momentul când am avut o experienţă supranaturală… Viaţa mi-a fost salvată miraculos şi m-am simţit bucuros că am învăţat să merg şi eu pe ape, cu Dumnezeu. Şi nu este greu să mergi pe ape, când te uiţi la Dumnezeu, Care-ţi vine în ajutor, în caz de pericol.
Să ai la Cine să strigi după ajutor în caz de pericol este nu doar speranţă şi credinţă, dar este şi biruinţă, mai ales când Salvatorul tău este Fiul lui Dumnezeu. Să ai credinţă că Dumnezeu este Tatăl tău este o stare de beatitudine şi o minune ce-ţi luminează viaţa cu bucuria mântuirii…
„Dar, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru. Noi suntem lutul şi Tu olarul, care ne-ai întocmit. Suntem toţi lucrarea mâinilor Tale.”(Isaia 64:8).
…va continua…
E-mail: ProfBuhaiD@aol.com
Topic: Meditaţii | Comments Off on DOAMNE, SCAPĂ-MĂ! (2)
DOAMNE, SCAPĂ-MĂ! (1)
de Dumitru Buhai | 6 Noiembrie 2009
«şi fiindcă începea să se scufunde, a strigat:
„Doamne, scapă-mă!”» (Matei 14: 30).
În inima inimii mele,
În suflarea sufletului meu,
În dorul dorului de Lumină,
Îl simt că este cu mine Dumnezeu!..
Despre El vreau să vorbesc,
Cu El în suflet eu vieţuiesc
Şi să zbor la El, preafericit,
La El: Tatăl meu preaiubit,
Ca să trăiesc o veşnicie ca mântuit!
Şi astăzi stau – ca atâtea alte dăţi – la pupitrul fermecat al literelor ascultătoare şi răbdătoare ale computerului, pe a cărui pagină electronică îmi înşir gândurile şi ideile, de parcă aş pune mirabile seminţe într-un teren arabil, cu speranţa că, într-o zi binecuvântată, vor răsări din ele spicele cu rod însutit şi mă voi bucura de recolta de la Dumnezeu ce va umple şi sufletul tău cu floarea parfumată a credinţei.
Este un eseu al meu ce apare ca un trandafir, la un popas de Aniversare, şi-mi simt inima mai tare bătând, iar sufletul meu fredonând:
Viaţa este ca o moară
Ce se-nvârte şi trăieşte,
Câtă vreme apa zboară,
Într-un clocot ce-o-nvârteşte…
Sunt constrâns să-mi scot cuvintele direct din suflet. Fiecare cuvânt ce-l aleg, îl aşez la locul lui şi-l spăl în roua sfinţită picurată din stropii inspiraţiei divine, ca să-mi exprime gândurile şi sentimentele, care intră pe fereastra ochilor în gândul şi sufletul cititorului, pe care-l doresc mântuit şi fericit.
Ca şi mine, fiecare om vrea să fie fericit. Şi ce poate fi mai fericit decât să ai credinţă în Dumnezeu şi să fii un creştin mântuit!
În perioada aceasta de viaţă, am nevoie de linişte cum are căprioara de apa de izvor, cum are un vultur nevoie de zbor şi cum ziua are nevoie de soare, ca să fie luminată, iar noaptea de lună, ca să aibă misterul, când poetul priveşte spre ea, când gându-i zboară şi sufletul visează, şi i se înfioară…
În viaţă, avem parte de zile bune şi de zile rele, de sănătate şi de boală, de bucurii şi de întristări…
O, cât aş dori – şi eu – ca marea vieţii mele să fie liniştită şi bună întotdeauna!… Dar, de multe ori, strigăm după ajutor: Doamne, scapă-mă! Aşa a făcut, când a fost în pericol, şi apostolul ce a cutezat să meargă pe ape, când Mântuitorul i-a spus: „Vino la Mine!”
După ce a făcut minunea cu vindecarea celor bolnavi şi cu înmulţirea celor cinci pâini şi doi peşti, hrănind „cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii”, Mântuitorul „a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie” iar El „S-a suit pe munte să se roage singur, la o parte”, în noapte.
În timp ce Mântuitorul era în rugăciune, ucenicii erau în corabia ce-i purta pe lacul cuprins de furtună, cu valuri enorme şi vânturi puternice, luptându-se în miez de noapte să ajungă la celălalt mal al lacului. Erau pescari experimentaţi, dar acum erau îngrijoraţi. Aveau nevoie de ajutor…
În zorii dimineţii le-a venit în ajutor Bunul lor Învăţător, ca să le dea o lecţie de credinţă, ca să aibă o viaţă de biruinţă. A venit mergând pe ape ca pe uscat. Când L-au zărit cei doisprzece, i-a apucat teama şi au îceput să strige, crezând că este o nălucă, dar <
Petru avea nevoie să aibă o experienţă ca aceasta: supranaturală, ca să-şi cimenteze credinţa că Cel de Care îşi legase viaţa şi-L urma nu era doar Învăţătorul, ci Fiul lui Dumnezeu, că era nu doar „Omul durerii şi obişnuit cu suferinţele”, ci era – cu adevărat! – Dumnezeu întrupat, Salvatorul lui, Medicul cel Bun, Mântuitorul!…
Ce har divin, în pericolul cel mai mare, când rana te doare, îngrijorările dau năvală peste sufletul şi inima ta, dar şti că Fiul lui Dumnezeu vine în ajutorul tău, fiindu-ţi Prieten şi Frate, Învăţător şi Mântuitor!
Ce Har Divin să fii creştin şi să ai la cine striga, ca să-ţi vină în ajutor: Doamne, scapă-mă şi mă apără, căci în Tine mi-am pus nădejdea, liberează-mă de necazul meu!… Şi să şti că totul este în mâna Lui: a Mântuitorului…
Creştinii sunt aurul Cerului şi aluatul Misterului, sunt grâul răsărit din holda Mântuitorului. Cei neprihăniţi „se bucură în Domnul şi în El îşi caută scăparea. Toţi cei cu inima fără prihană se laudă că sunt fericiţi”, când sunt pe muntele bucuriilor, dar şi atunci când ajung în valea durerilor, căci cu ei este mereu Dumnezeu, Care-i sprijineşte, îi întăreşte şi le dă curajul să trăiască pe acest pământ şi să accepte că sunt vulnerabili, dar să fie convinşi că viaţa lor este în mâna Lui.
De fapt, ce este viaţa noastră pe acest pământ? O deschidere spre eternitate, o fereastră spre orizont, libertate, fericire, risipire de energie, muncă şi oboseală, lacrimi şi veselie, proză şi poezie, năzuinţă spre înălţimi, visuri de împlinire, decepţii, şcoală de selectare, sănătate, boală, credinţă, îndoială, efemer, începutul veşniciei…*****Puţină durere, puţină plăcere,
Puţină linişte şi aromă de fericire,
Ca apoi, un nor să vină peste lumină;
Şi viaţa se pierde în negura de odihnă…Cineva şopteşte sufletului meu – şi cred că este Duhul lui Dumnezeu – că un creştin este darul divin pentru oamenii în derivă, care se zbat în întuneric, prin valurile unei mării agitate de păcatul gâlgâitor, fără speranţă, strigând după ajutor, fără să privească la farul ce stă neclintit înaintea lor…
Creştinii sunt sarea pământului şi razele de lumină ce îndreaptă mulţimea în neputinţă spre farul credinţei în Mântuitorul lumii. Ei sunt trăitorii pe acest pământ ce învaţă mereu să meargă pe Calea lui Dumnezeu. Ei studiază harta credinţei şi a biruinţei. Şi învaţă cât timp trăiesc, iar când le slăbeşte credinţa, ca Petru ce începuse să se scufunde, când îndoiala l-a cuprins, când umbla pe ape, ştiu pe Cine să cheme în ajutor: „Doamne, scapă-ne!”…
Creştinii sunt elevii lui Dumnezeu. Nu sunt toţi la fel, dar între ei nu este nici unul care să nu dorească să promoveze şi să dobândească un premiu de o valoare incomensurabilă: viaţa veşnică. Pe scara notelor din şcoală sunt elevi de nota 4 până la10. Nu sunt mulţi de nota zece, dar ei au un Meditator ce poate să transforme elevii mai slabi în elevi de nota zece. Condiţia este una: Să creadă în Meditator că este singurul lor Mântuitor care îi poate transforma în elevi silitori „de nota zece”!…
Creştinii sunt elevii care învaţă din greşeli. Un asemenea elev a fost şi Petru. S-a îndoit şi era să se înece. A ştiut, însă, pe Cine să strige în ajutor: „Doamne, scapă-mă!”… „Puţin credinciosul” a găsit credinţa nezdruncinată!
Petru a avut curajul să înveţe să trăiască prin credinţă: „să meargă pe ape!”…
Am citit despre o clasă de elevi ce învăţau olăritul. Profesorul a dat notele cele mai mari elevilor care făceau cele mai multe vase, spunând că aceştia au produs şi vase de cea mai bună calitate, deoarece au ştiut să înveţe din greşeli. Fiecare nou vas era un nou pas spre perfecţiune, adică un pas spre „nota zece”.
Când s-a îndoit, Petru a început să se scufunde. Devenea tot mai mic: un pitic ce se putea pierde în valurile apei dezlănţuite… Devenea un elev de o notă de repetenţie… Inima i-a tresărit, sufletul lui a strigat cât a putut de tare, pentru salvare… Striga după ajutor, de la „Profesor”: Minunatul Mântuitor, Care-i reînviază credinţa şi-l transformă în ucenicul de nota zece, care merge pe ape, ca pe uscat, prin credinţă…
Strigând după ajutor: „Doamne, scapă-mă!”…, Petru redevine omul speranţei şi al credinţei, creştinul şi martorul biruinţei!..
Credinţa şi speranţa l-a scos pe Petru din barcă,
Încrederea l-a făcut să meargă pe apă, ca pe uscat,
Îndoiala de-o clipă l-a făcut să intre-n tunelul de frică
Ce-l ducea-n disperare spre-adâncul de apă, dar a strigat:
– Doamne, vino de grabă, acum şi pe mine mă scapă,
Căci voi merge pe apa credinţei de-acum înainte, neînfricat!
Sunt sigur, că după strigătul disperării, a venit clipa răbdării. Petru nu mai privea valul, ci Farul. Privea la Mântuitorul şi nu la furtună. Privea la Salvatorul şi Învăţătorul.
Petru devine elevul de nota zece, care-l va ajuta să treacă examene grele când trebuie să depună mărturie despre umblatul pe ape, când a strigat, în disperare, după salvare de la înec: „Doamne, scapă-mă!”…
Petru, umblătorul pe ape, devenit apostolul, martorul unei experienţe supranaturale ne învaţă să avem speranţă şi încredere, să încercăm lucruri mari cu Dumnezeu. Să avem curaj şi să nu avem îndoială,când dorim minuni în viaţa noastră. Să privim în Sus, spre Cer, de unde ne vine ajutorul! Dacă privim valurile dezlănţuite, pe marea vieţii noastre agitate ne simţim neputincioşi şi învinşi. Nu privi în jos! Priveşte dincolo de nori şi de furtună, căci soarele va răsări şi va aduce iarăşi lumină!
Să nu ne pierdem niciodată speranţa şi încrederea în Dumnezeu! Speranţa mângâie şi încurajează, ne face mintea să funcţioneze mai bine şi e prezentă când aceasta visează. Speranţa este starea minţii noastre care ne ajută să trăim. Ea este „carburatorul” cu care funcţionează inima noastră şi ne ţine sufletul treaz, când îndrăznim să umblăm pe ape, sau să dorim întâmplări supranaturale în anii ce-i trăim ca elevi în Şcoala lui Dumnezeu, pe pământ.
Speranţa şi credinţa ne ajută să coborâm din barcă şi să mergem pe ape.
Am învăţat să cobor din barcă în momentul când am avut o experienţă supranaturală… Viaţa mi-a fost salvată miraculos şi m-am simţit bucuros că am învăţat să merg şi eu pe ape, cu Dumnezeu. Şi nu este greu să mergi pe ape, când te uiţi la Dumnezeu, Care-ţi vine în ajutor, în caz de pericol.
Să ai la Cine să strigi după ajutor în caz de pericol este nu doar speranţă şi credinţă, dar este şi biruinţă, mai ales când Salvatorul tău este Fiul lui Dumnezeu. Să ai credinţă că Dumnezeu este Tatăl tău este o stare de beatitudine şi o minune ce-ţi luminează viaţa cu bucuria mântuirii…
„Dar, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru. Noi suntem lutul şi Tu olarul, care ne-ai întocmit. Suntem toţi lucrarea mâinilor Tale.”(Isaia 64:8).…va continua…E-mail: ProfBuhaiD@aol.com
Topic: Meditaţii | Comments Off on DOAMNE, SCAPĂ-MĂ! (1)
ARTUR SILVESTRI – SEMĂNĂTOR DE CUVINTE ÎN OGORUL SUFLETESC
de Cezarina Adamescu | 5 Noiembrie 2009
OMAGIU
Nemaifiind, el continuă să rămână. Pe cei care ne-au fost, ne sunt şi ne vor fi, e datoria noastră să-i dezgropăm de uitare. Să-i readucem în memoria contemporanilor şi a celor ce vor veni acum şi de-a pururi. Meditând această frază în inima mea, dis-de-cu-toamnă, mi-au revenit în memorie, mai vii ca oricând, fraze, frânturi din ceea ce eu am numit: fantastica mea experienţă cu Artur Silvestri.
Fiindcă această „întâlnire”, acest contact, fie şi pe cale virtuală, mi-a prilejuit un belşug de stări, aşa cum nu mai trăisem vreodată. Într-un timp relativ scurt. Abia 5-6 luni.
Cu toate acestea, pot preciza că l-am cunoscut pe Dl. Artur Silvestri, mult mai bine după plecarea lui, decât din acel schimb de mesaje şi de epistole nocturne. Paradoxal cum te poţi adânci în cunoaşterea cuiva, abia după ce a trecut precum fulgerul prin viaţa ta, lăsând urme arzătoare.
Cinstirea memoriei unui om este, îndeobşte, o datorie de conştiinţă. O datorie sacră care-ţi atestă verticalitatea şi ţinuta morală şi te motivează ca fiinţă raţională, cu spirit şi sentimente. La ce-ar folosi spiritul, la ce ar folosi afectele noastre dacă nu le-am împărtăşi? Între Lumină şi Taină se strecoară de fiecare dată un dulce fior nostalgic. Îl chemăm, vine singur? Cert e că nu-l alungăm, ci îl lăsăm să ne inunde în calde averse de tandreţe, de amintiri, revărsări nostalgice, rememorări pioase. Uniţi într-o smerenie mută, cetăţenii României Tainice, îşi pregătesc sufletul să-l cinstească şi să-l comemoreze pe cărturarul român Artur Silvestri, cel care a pus început unei mişcări spirituale fără precedent în cultura românească de pretutindeni. Care a ştiut să focalizeze spiritele româneşti, să le dea o direcţie, să-i îndrume pe calea Luminii, cea care veşnic răsare şi nu apune.
Elena, o bună prietenă din Canada mi-a trimis azi o evocare tulburătoare despre Cărturarul Artur Silvestri. Scrisă cu lacrimi. Citită cu lacrimi. De câte ori am lăcrimat în acest an? De sute de ori. Acest text al ei a însemnat pentru mine imboldul suprem de a răscoli prin durerea mocnită, ca să dau de acel căpeţel de Lumină călăuzitor pe mai departe. Să-mi ostoiesc dorul şi să-mi pun stavilă întrebărilor rămase fără răspuns.
Iată acest mesaj:
Dragă Cezarina,
Se va împlini un an de la plecarea dintre noi a mult regretatului nostru mentor, Dr. Artur Silvestri. Am scris câteva rânduri pe care te-aş ruga să le publici la “Agero” dar şi la alte reviste la care crezi tu de cuviinţă. A fost o mare personalitate pe care oamenii trebuie să şi-l amintească des, cât mai des cu putinţă.
Calde îmbrăţişări şi urări de sănătate, alături de admiraţia mea pentru întreaga ta activitate.
Elena – Toronto”
E vremea strânsului celor mii de cuvinte, în panere largi pentru dus la altar. Ele sunt mărturia durerii colective. Pagini memoriale, fragmente de scrisori, frânturi de amintiri, mesaje îndoliate, cuvinte pe care ne-am sprijinit suferinţa, aşa cum te sprijini de Zidul Plângerii, de o scară, de tâmpla unei case, de un umăr de frate, de prieten, de mentor, uneori chiar de străin dispus să primească. Din acea nevoinţă acerbă de comuniune. Poetul grec Iannis Ritsos scria: „Vezi tu, Joliot, dragostea cântăreşte mai greu decât ura – şi palma ne flămânzeşte de strîngerea unei mâini, încât ar strânge şi palma duşmanului nostru”.
Astăzi, cu pioasă smerenie, scot aceste amintiri – dureroase încă, la iveală. Sunt impregnate de acel aer reavăn şi ascuţit, care taie respiraţia, pe care-l simţi în coşul pieptului şi te strădui să-l împrăştii în tine. Un fel de catharsis. Care te înalţă şi te face să pluteşti spre alte lumi. O eliberare, o curăţire, o purificare generală. Respir sincopat. Şi totuşi, chem amintirile pentru că nu-mi mai dau pace. Se insinuează şi mă învăluie.
Întâi a fost vestea neagră. Fulgerătoare. Ascuţită. Cuţit în inimă. Deşi fusesem preveniţi că se află într-o stare dificilă, noi tot speram…Cu toţii speram în miracole. Dumnezeu are planurile Sale de taină. Cine să le descifreze?
Un an de lipsă acută, de dor nesfârşit, de rugă şi lacrimi, un an de iubire absentă. Un an care mi-a schimbat viaţa. Care m-a făcut alt om. În stare să-şi asume propriile erori, în stare să facă bilanţuri şi să-şi pună în ordine priorităţile, conştient de menirea lui în această vremelnică lume.
Nu-l cunoşteam demult, dar Prof. Artur Silvestri făcea parte din acea categorie de oameni care-şi pun amprenta definitiv pe inima ta. E vorba de acele întâlniri providenţiale, cruciale, memorabile pe care le ai, de foarte puţine ori în viaţă. Unii nu le au niciodată. Ele-ţi deviază traiectoria şi te conduc acolo unde e mai multă nevoie de tine.
„Locul Dumneavoastră e alături de noi” – îmi spusese atunci când ne-am cunoscut şi aceste cuvinte au exercitat o putere magică. Nu le-am prea înţeles pe moment. Mă tot miram şi nu mai conteneam cu miratul. Dar el avea acea capacitate extraordinară de a „citi” oamenii, chiar fără să-i vadă. Citea printre rândurile tale? Simţea din vocea ta? Simţea din tăcerile tale? Din slăbiciuni şi frământări, dar, mai ales, din aerul propriei tale respirări, pe care ţi-l simţea de la depărtare. Îţi sorbea respirarea, cu fiecare cuvânt spus, rostit sau gândit. Nici nu mai era nevoie de altceva.
Cert e că nu-l puteai amăgi. Ca pe duhovnic, la sfânta spovedanie. Fiindcă aveai sentimentul cert că vorbeşti cu Cineva mai presus de tine, aş îndrăzni să spun, chiar mai presus de fire, o persoană care vede ceea ce alţii nu văd, aude ceea ce alţii nu aud, simte ceea ce alţii nu simt. Te lăsai în voie, pentru că şi tu, la rândul tău, presimţeai că mâinile care te-au prins zdravăn, te ocrotesc, au puterea tainică de a te sprijini, de a te alina, de a te elibera de angoase. Lăsai pe umărul său generos, toate grijile, toate apăsările, angoasele, spaimele. Cu încredere totală.
Nu o dată i-am scris, ceea ce mă apasă. Şi el mi-a răspuns, după un foarte scurt răgaz de gândire, de cele mai multe ori imediat, dându-mi soluţia. Zâmbeam. Cum de nu-mi trecuse prin minte? Mergea la esenţe. Nu se încurca în detalii. Se implica şi cu tact şi răbdare, te aducea iar la linia de plutire, te făcea să vezi nevăzutul, să afli ceea ce, cu adevărat contează.
Acesta a fost pentru mine, profesorul Artur Silvestri. Un duhovnic laic, un om căruia puteam să mă încredinţez, fără rezerve.
El a făcut un lucru neasemuit pentru mine, o femeie necunoscută: mi-a dăruit încredere. Mi-a dăruit prieteni. Mi-a dăruit OAMENI. Uniţi într-o Românie Tainică de care până atunci, nu avusesem habar. Mi-a deschis o lume tentantă în faţă şi m-a invitat cu delicateţe în ea. Mi-a dăruit o platformă de afirmare fără precedent. M-a chemat să-i fiu alături în acea grandioasă Mişcare spirituală: România Tainică. Mi-a păstrat un loc alături. Mi-a făcut cinstea să mă numere printre „ai săi”.
Artur Silvestri avea acea capacitate extraordinară, acea carismă, aş zice, de a te face să înţelegi şi mai ales să crezi, că eşti foarte important în ochii domniei sale. Că tu contezi şi că, în pofida numeroşilor şi diverşilor colaboratori, eşti un „ales”. Te făcea să te simţi confortabil, cu o seniorie în vorbe şi purtări, demnă de un nobil. În această privinţă, caracterul domniei sale era fără cusur. În relaţiile cu redactorii şi colaboratorii, avea o purtare exemplară, şi mai ales, fapt probat, ştia exact cât să ceară şi cât să dăruie, pentru fiecare în parte. Nobleţea de caracter este caracteristica oamenilor mari. Şi dacă, prin cine ştie ce nefericit concurs de împrejurări, îţi atrăgea atenţia asupra unui fapt, ori a unei greşeli şi neatenţii, o făcea în asemenea manieră delicată, încât nu te puteai considera jignit. Avea calităţi de lieder de opinie şi îţi oferea teme şi soluţii viabile pentru orice problemă, fără să fii nevoit să te încrâncenezi şi nici să te dai bătut. Alături de domnia sa, puteai lupta pentru o idee, pentru un lucru sau pentru o persoană, ştiind că mergi pe drumul cel bun. N-am avut nici cea mai mică îndoială în această privinţă, încă de la început.
Cum aş putea să uit toate aceste binefaceri? Cum aş putea să uit că-i datorez recunoaşterea din partea confraţilor? O largă deschidere spre Universalitate. O conectare la viaţa spirituală a planetei. Un renume. Toate venite prin mâna unui singur om: Prof. Artur Silvestri.
Şi el a pus începutul. A pus piatra durabilă la temelia construcţiei, la înălţarea zidurilor, până la cupolă. Acum îşi priveşte propria creaţie: eu ştiu că el vede şi se bucură. Îi presimt zâmbetul, iluminat de iubirea de oameni, de viaţă, de cultură, de istorie, de neam, de limbă, de toate acele valori pe care le-a promovat întreaga viaţă.
A creat o Şcoală, un sistem, o mişcare, o platformă spirituală? Toate la un loc. A fost un model. MODELUL OMULUI MARE, aşa cum îi plăcea să spună despre alţii, pe care i-a adunat sub acelaşi generic. I-au rămas mulţi discipoli.
Dinadins am amânat clipa când încep să răsfoiesc corespondenţa de după plecarea sa intempestivă. E greu s-o iei de la capăt cu sentimentele. Greu, dar necesar. O terapie freatică. O terapie sublimă.
„Sper să fiţi bine cu toţii pentru că nu trebuie să vă simţiţi singuri şi nici nu sunteţi! Cu drag, Silvestri. »
Aşa îi scria Maestrul Artur Silvestri, discipolului său, C.V. editor şi redactor de contact A.R.P., moment evocat de acesta din urmă, într-un frumos memorial numit : « Nu suntem singuri. Ne-a mai rămas un crâmpei din fiinţa românească. »
E adevărat că nu ne-a lăsat singuri. Ne-au rămas scrierile sale. Ne-au rămas ideile, proiectele, idealurile, puterea Exemplului său, Modelul Omului Mare, mărturiile de credinţă literară. Ne-au rămas revistele Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. A rămas familia să-i continue visul. E o absenţă încărcată de semnificaţii tainice. Un gol plin. « Un gol în formă de Dumnezeu ».
Acum, la un an de la trecerea sa la cele veşnice, e vremea să umplem acel gol în formă de Dumnezeu, cu o alcătuire, cât de cât, pe măsură. Primesc neîncetat « semne » şi « peceţi » ale trecerii sale, rămase încrustate în inimă şi în minte.
Aici ar trebui să pun SFÂRŞIT. Dar e imposibil. Pentru că, sfârşitul continuă….Şi, aşa cum spunea Arhimandritul Teofil Pârâianu de la Mănăstirea « Sâmbăta de Sus » – Făgăraş, care ieri a trecut la cele veşnice : « Împlinind ceea ce ţi se cere, creşti în ceea ce faci ». Iar eu socot că, împlinind o datorie de conştiinţă, am certitudinea că rostul meu, aici, abia acum începe, cu aceste evocări ale unui om care nu trebuie uitat cu nici un chip. Şi nu vreau să mă dezleg de lumea lui animată de setea veşniciei, până nu-i aduc un prinos curat dintr-o inimă palpitând pentru ROMÂNIA TAINICĂ.
La un an de la plecarea prof. Artur Silvestri
Topic: Diverse | Comments Off on ARTUR SILVESTRI – SEMĂNĂTOR DE CUVINTE ÎN OGORUL SUFLETESC
« AnteriorulUrmătorul »
