O tainică Lumină
de Dumitran Frunză | 11 Noiembrie 2009
În Bethleemul privegheat de stele,
lânga un râu, sub linistiţi măslini,
se-ntruchipa din tainice lumini,
pruncul Iisus, la prag de vremuri grele
Fecioara-L zămisli ca pe-o safiră,
Iosif cel blând spre cer aprinse-un rug;
cu-nţelepciuni şi daruri din belşug,
de undeva, trei magi, grăbiti, sosiră
Mulţi semeni se-nchinară la Messia,
ce cobora din ceruri Duhul Sfânt;
blestem să nu mai fie pe pământ,
în inimi să-nflorească bucuria
În Bethleem, Fecioara Preacinstită,
născu un prunc nemuritor – Hristos,
spirit gândit – dumnezeiesc prinos,
coloană-a izbăvirii din ispită…
Topic: Poezii | Comments Off on O tainică Lumină
SACRU ȘI PROFAN ÎN LIRICA PSALTICĂ A LUI CONSTANTIN GHINIȚĂ
de Cezarina Adamescu | 10 Noiembrie 2009
CONSTANTIN GHINIŢĂ, Psalmi, Editura Zedax, Focșani, Colecția Esențiale
Un înger înfiripat din pana Cuvântului, – așa s-ar mai putea subnumi periplul nostru exegetic, destul de fugar, prin substanța poemelor psaltice ale acestui mistic prin vocație și prin convingere, care nu-și poate limita trăirile doar în spațiul religios dogmatic, liturgic, canonic, de multe ori rigide, ci le revarsă în spațiul agrest care permite imaginației să hălăduie nestingherit, cu sau fără aripi de Icar, cutezând să atingă Înălțimile de sus și cele de jos, într-un perpetuu joc de-a nemuritul.
Ca un intonator destoinic, cu pana smulsă din aripa îngerului, Poetul scrijelă Tăriile cerești când scrie, sângerând, Epistolă Domnului. Scrisul este lacrimă, rană, așteptare, bucurie supremă și rugă. Este mai mult decât o simplă durere, este însăși rana. ”O, voi prieteni, poezia nu este lacrimă/ ea este însuși plânsul/ plânsul unui ochi nenăscut./ Lacrima ochiului celui care trebuia să fie frumos./ Lacrima ochiului celui care trebuia să fie fericit” – spusese și Nichita odinioară.
Tutelat de semnificația înaltă a acestui adevăr, Constantin Ghiniță își formulează neabătut profesiunea de credință, alta decât a conștiinței publice, îndeobște, azi preocupată de cu totul alte priorități, decât cele spirituale.
Fiindcă, pe drept cuvânt, cum poate fi socotit un poet care își alege drept plajă tematică, simbolistica psaltică – chiar dacă înfășurată în veşmânt mirean -, în loc de temele recurente ale zilei.
Şi Seraficul Francisc, la începutul convertirii sale, umblând pe străzile din Assisi, era alungat cu pietre și împroșcat cu noroi de assisieni, la propriu și la figurat, strigându-i-se la obraz: Pazzo! Nebunule!
Da, dar, din dragoste pentru Răstignit, Francisc se lepădase de tot ce-i lumesc, până și de veşmintele scumpe, se înfășurase într-un sac pe care desenase cu var o cruce în formă de Tau și, încins cu o sfoară, umbla desculț, aşa cum avea să cutreiere până la moarte și așa cum avea, de altfel, să fie şi îngropat, cu picioarele goale.
Da, era nebunul lui Hristos! Crainicul Marelui Rege.
Și, la drept vorbind, câți nu consideră azi, un scriitor religios, drept unul care, dacă nu a frecventat încă azilul de nebuni, negreşit va ajunge curând acolo.
De ce? Fiindcă acesta este mersul lumii. Îndărăt. Anapoda. Cu susul în jos, către teluric, către străfundurile întunecate.
”Două lucruri sunt în măsură să mă uimească” – spunea la vremea lui Immanuil Kant – ”Legea morală din noi și cerul înstelat deasupra noastră”.
De ce umblă omul cu ochii împrăștiați împrejur, după cele lumești, ori cu privirile-n jos, în loc să și-i înalțe în azuriul neschimbător şi nestricăcios, cel veșnic același?
Și ce întâlnește omul pe căile lumii? Iată, ne-o spune chiar Constantin Ghiniță:
”Răs-Cruce, Doamne, peste tot…/ drumuri, cărări, poteci se-abat/ se-ntorc la stânga, la dreapta.”(Ușa cu Cheia Dincolo). Ce poate face el, altceva, decât să înoate în acest labirint uman, cu drumuri în răscruce?
”Și bat să mi se deschidă și bat/ și caut să aflu și caut mereu/ prin oglinzi și prin ziduri” (Ușa cu Cheia Dincolo).
Întoarcerea spre sine și intrarea în sine, în liniștea sau în freamătul dinăuntru, ar fi o cale, iată: ”m-ascult/ să m-audă-n sfârșit Dumnezeu”.
Trezvia, veghea permanentă e necesară sufletului, ca nu cumva să pătrundă musafiri nepoftiți și să calce-n picioare, să strice lucrarea sfântă a Ziditorului: ”să mă vadă că-s treaz dedemult/ sa-mi întindă o rază căci Noaptea/ cu labirinturi mă-ncearcă întruna” (Ușa cu Cheia Dincolo).
Dar Dumnezeu nu l-a lăsat niciodată pe om singur. i-a trimis un Mângâietor. Și, în chip deosebit, i-a trimis Cuvântul Său, Cartea Cărților, scrisă cu degetul lui Dumnezeu: ”noroc că veghindu-mă Cartea/ încropește în mine furtuna”.
Şi așa e şi de dorit, Cartea Vieții trebuie să te pună pe gânduri, să declanșeze furtuni de conștiință. Doar Cuvântul Veșnic e-n stare să deschidă ochiul minții și pe cel al inimii; și, spune Poetul:
”Și când împăcat vei deschide/ lăuntrului meu Ochiul ceții/ voi ști că Lumina va râde/ topind toată mizeria vieții.”
Dumnezeu făcut om stă la poarta inimii noastre, obosit și flămând și bate. Doar de noi depinde dacă-i deschidem ori nu. Sau, orbi de lumina înșelătoare care nu arde, ci scânteiază și pârjolește, închidem ochii, ne astupăm urechile, ne-ntoarcem cu spatele, ne prefacem că dormim, obosiți de risipa de peste zi, de timpul ”călcat în picioare”, de clipele nesocotite în care am trăit ca și când n-am muri niciodată.
”Irosit, irosit/ timpul când, Doamne,/ nu te-am iubit./ Timpul când, Doamne,/ te-am fost uitat,/ nu a fost timp,/ nu a fost timp,/ adevărat” – scria o poetă contemporană, care din întâmplare, semna chiar cu numele meu.
Nu trebuie decât să ne ascuțim simțurile, văzul, auzul pentru ca să nu spunem, precum Sfântul Augustin : ”Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul Său și că nu se mai întoarce.”
Constantin Ghiniță, înspăimântat de perspectiva de a pierde, din nebăgare de seamă, clipa=șansa când va trece Dumnezeu pe lângă sine, cu potopul de raze, simbolizând harurile spirituale, nu vrea decât: ”ureche să am pentru Acolo/ și ochi să pătrund mai Departe/ Ușa cu Cheia Dincolo/ Poarta cu cifrul lui Șapte” (Ușa cu Cheia Dincolo).
”Din locul unic/ unde naște Noaptea” – autorul rostește o strigare (premoniție? – sperăm că nu!) către persoana iubită, pentru că, nu-i așa? Iubirea e paiul de care te poți agăța: ”căci iubindu-te cu-nverșunare/ și-ntărindu-mă prin focul tău/ am găsit o cale de-mpăcare/ și un leac în drum spre Dumnezeu.” Și toate acestea – spune Poetul – Ca să nu mă prindă Doamna Moarte -.
De unde, teama atavică de a nu cădea ”neinvitat în stele” – și aflarea acestui liman de Lumină și pace, numit, îndeobşte, Iubire? Oare nu tot de la Dumnezeu?
Dragostea care aduce, în aceeaşi măsură și nelinşte şi pace, şi bucurie dar şi ură, blestem şi binecuvântare, temei şi ruină trupească şi sufletească?
Plecarea din sine, oricât de lesne s-ar face, tot o reîntoarcere presupune: ”O! mi-e dor să mă adun din toate/ să-ți cuprind imensul tău ascuns/ ca să nu mă prindă Doamna Moarte/ că la Domnul încă n-am ajuns/ să-mi aduci din nou răscolitoarea/ ultimelor Clipe din Târziu/ să mă umple Muntele și Marea/ cu durerea ce mă ține viu.”(Ca să nu mă prindă Doamna Moarte).
Când Timpul scapă din frâu, când omul, supus vremelniciei, nu mai poate ţine pasul, atunci spune:
”în clipe mă strecor ca-n vechi ruine// văd Nașterea dar nu văd Începutul/ mă-ncearcă-un Țipăt dar n-aud Tăcerea/ simt cum mă strânge şi mă doare Lutul.
(Văd Naşterea dar nu văd Începutul).
Dar ce cuib e acela unde nu te poţi reîntoarce? Ce casă – a ta – e cea care nu te primește? Ce suflet e acela care nu-ţi dă voie să intri? Ce cort e acela care nu te mai încape? Ce tăcere mai e aceea în care nu încape nici măcar un Cuvânt?
Uneori, chiar rămânând, te simţi plecat, te simţi departe. Și din toate trecerile, rămâne trecerea înapoi:
”Și aş fugi de-Acasă şi aş fugi din Lume/ și aș închide ochii, urechi aș astupa/ Mi-aș înghiți și limba și singur, fără nume/ să mă reîntorc în Cuibul de unde voi Pleca? (Văd Nașterea dar nu văd Începutul).
O acută senzație de înstrăinare, mai curând ”de străinătate” – eminesciană, în sensul de pustiire, de vid, în mijlocul mulțimii, îl străbate pe poet, tot mai des, astfel încât timpul pare ”un tablou străin”. ”Și nici nu știu ce Clipă/ m-a tot ferit de moarte/ de câte toamne–a fost nevoie/ pentru-o Toamnă// Căci în alaiul Nunții/ ce a pornit în noapte/ și-n dansul Răstignirii/ ce s-a pierdut în ceață/ Viața mă invită într-o altă Moarte/ Moartea mă invită într-o altă Viață” (Moartea mă invită într-o altă Viață).
Adresându-se Divinității, poetul spune: ”Sunt obosit cum n-am fost niciodată?(…)/ și simt cum se apropie de tâmplă/ aripa unei clipe preacurată.”
Și din nou senzația de Singurătate strivitoare, aproape ucigătoare, în care, până și suferința devine viciu: ”n-am Unde să mă duc și nici n-am Loc/ nici ce să fac cu viața mea cuminte/ pe dinlăuntru toate îmi iau foc/ pe dinafară frigul mi-e părinte// e Noapte lungă, Somnul o povară/ cu toate că mi-e somn și aer n-am/ cu Sfinxul care trece pe la geam/ și-mi face semne ca să ies Afară” ((Patimile – Pe dinăuntru toate îmi iau foc).
La prima vedere însă, nimic nu ea ceea ce pare a fi, lăuntrul nu poate fi pătruns decât de Dumnezeu, așa cum specifică Poetul ”vămuit de ani”, în psalmul (Patimile – Numai Domnul însă știe și mă vede): ”mă-ntăresc cu Glasul celui din Pustie/ mă închid în mine/ când de toate-mi pasă/ și-am deschis să plece Doamna Poezie”.
De observat reverența cu care i se adresează Constantin Ghiniță, ca unei femei adorate, Doamnei și Stăpânei inimii sale, Poezia, când Domniță, când Doamnă, când Iubită, cu respectul cu care e privită o icoană.
Aflat ”la marginea ce curge-n Univers” – Poetul simte că e locuit și locuiește alt timp, străin de sine, ”un loc de încercare permanentă” și ”un foc ce nu se stinge”, dar stă permanent cu ușile deschise ”tot așteptând cu sufletul în sânge/ să se-ntrupeze Semnele ascunse”.(Eu locuiesc un timp ce nu-i al meu).
Veșnic neliniștit, (ah, neliniștea, apanajul poeților!) veșnic cu sufletul minții în batistă, parcă pândind, parcă privind prin dioptriile inimii, ca printr-o lunetă, Poetul constată: ”n-am aflat încă multe/ ce-am aflat sunt lucruri mărunte/ ce n-am înțeles este de ce niciodată/ nu mă satur cu viața ce mi-a fost dată.” (Prefață). E aici acel nesațiu specific stării harice a Poesiei.
Și nici n-ar avea cum, pentru că Poetul, prin excelență e un neliniștit, un căutător, un apostol, un trimis, venit cu o anume misiune, chiar dacă nu o înțelege pe deplin și de aceea, e mereu îndreptățit să adreseze întrebări:
„De ce până şi aerul cu sete mi-l muşc/ şi ca-ntr-un război permanent îmi împuşc/ vise coşmar şi speranţe-otravă/ ce se prefac în fluvi de lavă/ de ce mi-e moral chiar şi gândul zălud/ şi nu mi-e ruşine în sufletul nud/ şi nu ştiu de cine sunt împins înapoi/ să vă aflu dinainte şi să mă rog pentru voi” (Prefaţă).
Tributar psalmilor arghezieni, cu verbul mai adânc împlântat în ceresc decât în teluric, pendulând între sacru şi profan, sclav trăgând la galera Cuvântului: „nici liber pe deplin, nici rob şi nici tovarăş” (Poetul) – Constantin Ghiniţă „îmbogăţit de-atâtea stări sărace/ prin care trec flămând cu Poezia”, reîntors în sufletul Copilăriei: „Acolo unde naşterea mă-mparte/ Şi ard nestinsă candelă-n perete/ Acolo unde pleacă mai departe/ Lumina în predestinate pete// (…)/ Din ce-a rămas în tine Înger blând/ Privesc corăbii – clipe şi mă zbat/ ca să nu vadă nimenea crescând// Din poticneli, iubire şi iertare/ Ce stau pe Cruci în dinlăuntrul meu/ Curajul de-a rămâne în picioare/ În faţa mea – Poet şi Dumnezeu.” (Poet şi Dumnezeu).
Pentru faptul – mărturisit şi consimţit, de altfel, – de a fi binecuvântat de Dumnezeu, Constantin Ghiniţă spune: „Mă supun/ cu sufletul pe dinafară”.
Conştient însă, că: La vita e un sogno (Calderon de la Barca), „pân’ la urmă totul este vis/ ireal de mii de ani sub tâmple” (Golgota din ultima tăcere) şi, aidoma Ecleziastului care socoteşte totul „o deşertăciune şi goană după vânt”, Poetul spune: „Nicăieri Nicidecum Nicidecât ne’ntinată/ se urcă în noi greşeala de-a şti” – şi aici este vorba de cunoaşterea la care au râvnit protopărinţii, cunoaşterea primordială din pomul binelui şi al răului, deşi Creatorul pusese interdicţii, fapt ce a atras după sine acea fatidică şi, în mod paradoxal, felix culpa.
Însă cunoaşterea înseamnă şi suferinţă şi Cruce, fiindcă nu poţi rămâne indiferent în faţa unui rău din tine sau din afara ta: „Nesomnul totuşi ce îmi duce/ în Ecou tot ce îmi stă-n putere/ îmi sfinţeşte drumul lung spre Cruce” (Golgota din ultima tăcere). – Superbă imagine!
Constantin Ghiniţă. Un poet care-şi asumă trăirile mistice, trăirile afective, trăirile lumeşti, întreaga cavalcadă de erori, care-şi asumă durerea de a fi, destinul singular şi însingurat peste măsură, trăieşte prin şi în chiar miezul de foc al Poeziei, fără „floricele”, care i se par de prisos, el scrijelă cu lama la încheietura Cuvântului cu Viaţa şi priveşte uimit cum sângele ţâşneşte, năpădindu-l. Nu se teme de durere, de trădare, de chipul hidos al Femeii celei din urmă, Însoţitoarea pe alt Tărâm, pentru că ştie: acolo, în baia aceea de lumină, din chiar momentul Saltului, Cineva care îl iubeşte, îl va prinde de mână.
Pe Drumul Luminii! Labirintic Drum – ce îl aşteaptă şi-l îmbie, o dată pornit, Poetul conştientizează: „de-o sete fără seamăn mi-e sufletul cuprins”. Este setea de Absolut a lui Hyperion, dar şi atracţia aproape irezistibilă spre ontic: „că marea se revarsă în sângele-mi aprins- de Ochii Tăi corăbii ce vin neobosite” (Drumul Luminii! Labirintic Drum).
Lut şi suflu divin. Ce sublimă alcătuire! Materie şi Spirit, foc şi apă, sângele-vin şi pâinea-trup, ne răscumpără, ne albesc de fumul păcatului şi ne eliberează de vina originară a strămoşilor.
Drumul nostru: „Dintr-un Cuvânt în alt Cuvânt/ ca să putem zbura mereu din astru-n astru”.
Cu toate acestea, sau şi mai ales, angajarea totală pe acest Drum, vădeşte faptul că nu e greşit şi că el este Adevărata Cale: „Dar ce-i de-Ajuns? Şi ce-i Adevărat/ vânat de alte patimi, de-alte toamne/ sunt tot mai risipit şi-nfometat/ de Poezie şi de Tine Doamne!” (Drumul Luminii! Labirintic Drum).
Acesta este Poetul Constantin Ghiniţă. Însetat şi înfometat de inefabilul care se numeşte Poesie, la fel cum alţii, înfometaţi sunt de carne şi însetaţi de vin.
Cu o stranie şi ciudată îndrăzneală, Poetul Constantin Ghiniţă îl invocă pe Dumnezeu în poemele sale permanent, dar nu ca să se înalţe la El şi să stea de-a dreapta, ci, dimpotrivă, ca Dumnezeu să coboare la ceatură şi să se cunoască prin creatura Sa.
Este, de fapt, kenoza cristică. Dumnezeu întrupat, coborât în chip de om, ca să-l ridice pe om la starea de dumnezeire. Este ceea ce reiese din Cântarea din Filipeni 2, 6-11: „El s-a nimicit pe Sine, făcându-se ascultător până la moarte/ şi încă la moartea pe Cruce./ De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dat un nume care este mai presus de orice alt nume./ Pentru ca în Numele Lui să se plece tot genunchiul/ al celor din Cer, al celor de pe pământ şi al celor din adâncuri./ Şi toată limba să dea mărturie că Iisus Hristos este Domnul”.
Şi iată ce spune Constantin Ghiniţă: „Coboară, Doamne, stai de-a dreapta mea/ Te roagă şi cunoaşte-Te prin mine”. (Coboară, Doamne, Stai de-a dreapta mea).
„Chiar de e strâmtă Poarta spre Lumină/ eu am să-ţi bat necontenit la Poartă/ (…)/ Amin zic Vouă, rentorşi din Drumul/ Urechii unui Ac prin care poate/ Nu a trecut definitiv decât doar Unul/ Ce nu cunoaşte Început nici Moarte” (Coboară, Doamne, stai de-a dreapta mea).
Asumarea neconiţionată a destinului este subliniată în multe poeme, dar în chip deosebit în Eu, Doamne, ştiu că şi acuma sângeri: „Până şi Suferinţa este o minune/ de-nduri ca Iov şi nu acuzi când ceri/ când revelat în Opere Postume/ înveţi visând să mori, murind să speri// ascult durerea ca pe-o simfonie/ curgând prin Cerul-uger… din Potop/ să gust cu picătura apă vie/ şi-aromele culorii strop cu strop// de trec prin mine Păsările-Îngeri/ şi Cai se-opresc sub pleoape-adulmecând/ eu, Doamne, ştiu că şi acuma sângeri/ în timp ce urc pe Cruce stând la rând// şi mai ştiu, Doamne, c-am în palme cuie/ cu care te rănesc în timpul rugii/ de-aceea vreau să cred că dragostea mea nu e/ decât motivul iernii când plâng fulgii.”
În frământările sale existenţiale, nu o dată, Constantin Ghiniţă s-a întrebat, ca mai toţi creatorii, ce e Poezia: „Ce e Poezia dacă nu Cuvântul/ însoţind pe Domnul de la Neînceput/ când în Haos încă mai dormea pământul/ şi-n sămânţă viaţa ţipa surd şi mut// Ce e Poezia dacă nu Lumina/ însoţind Cuvântul peste Tot şi Toate/ (…)/ Ce e Poezia dacă nu visarea/ însoţind Speranţa de-a ne vindeca/ când venind, Iisuse, ne-ai permis Iertarea/ şi-n iubire, Doamne, ai pus Cruce grea.”(Şi-n Geneză Pruncul mirosea a Moarte).
Constantin Ghiniţă – un truver rătăcitor prin Labirintul numit Viaţă, un menestrel cântându-i balade Domniţei Poesia închinându-i în adorare, ode şi psalmi lui Dumnezeu, chiar dacă uneori îi cere socoteală. Un menestrel, aşadar, al lui Dumnezeu, care nu-şi dezminte cântarea, nu se sfieşte să facă cruce, binecuvântând materia şi oamenii, binecuvântând natura. Care, ajuns într-un punct al vieţii pământeşti, râvneşte la viaţa cerească. Şi, în cele din urmă, un Om în veşnica lui Căutare de Sublim, de Înalt, de Absolut, pe care nu le află, decât în Dumnezeu şi în Poezie…
Galaţi, 24 iunie 2009
Sărbătoarea Sânzienelor
Topic: Recenzii | Comments Off on SACRU ȘI PROFAN ÎN LIRICA PSALTICĂ A LUI CONSTANTIN GHINIȚĂ
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (32) – Răzbunare nazistă (2)
de Florin Bădican | 9 Noiembrie 2009
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI
RĂZBUNARE NAZISTĂ 2
Urmată de vizitiul care va încerca să-şi negocieze viaţa şi cuprinsă de furia pe care abia mai reuşea să şi-o stăpânească, coniţa Ioana intră în biroul primarului; Răbdător, alesul ţăranilor tocmai încerca să-i împace pe ţăranii care deacum se ciondăneau pentru un petec de pădure; Era meteahna oamenilor care din totdeauna, îşi trăiau viaţa în satele de munte.
-Sărut mâna domnule primar şi mă iartă pentru deranj, salută nepoata care rămânâd orfană de mică, învăţase mai bine ca nimeni altul, respectul faţă de oameni, dar mai ales faţă de sine.
-Bună ziua doamnă Marghiloman; Ceva necazuri, întrebă primarul, în timp ce cu mâna stângă făcea semn împricinaţilor să iasă din biroul inundat de fum şi de multă gâlceavă ţărănească?
-Domnule primar, cine n-ar vrea să aibă parte de zile bune şi frumoase? Cum nu avem ce face, trebuie să ne mulţumim doar cu ce ne dă bunul Dumnezeu, răspunse doamna care pentru moment, încerca să ocolească motivul pentru care venise în mare grabă, la primăria satului.
-Ce s-a întâmplat doamnă Marghiloman, niscaiva dandanale?
-Domnule primar, necazul cel mai mare este cu ţăranii din sat.
-Cu nemţii dom primar; Nu ştiu dă ce dracu, arătă vizitiul cât era de informat, dar germanii dă la conac, parcă nebuniră dabinelea.
-Cum doamnă Marghiloman, întrebă iritat primarul, nemţii iar îşi dau în petec? Astăzi cui mai cată nod în papură?
-Domnule primar, deocamdată nemţii doar ne-au avertizat; Au spus că dacă până mâine nu-i vom preda pe cei care sunt responsabili de organizarea ambuscadei, vor împuşca zece dintre ţăranii care vor fi aleşi la întâmplare, din gloata pe care soldaţii germani o vor aduna în faţa bisericii.
-Doamnă Marghiloman, înjură primarul chiar mai abitir decât un birjar calificat, să-i ia dracu pe criminalii care din pricini diavoleşti nu se mai satură datâta sânge, dar şi pă-i care puşcând nişte nemţi, vor să ne facă numai rău.
-Da dom primar, dar jandaru ce dracu zice? El nu ştie nimica dăspre creminali?
-Mă vizitiule, prostul care nu-i în stare să prinză nici măcar o curcă beată, nu poa să-i aresteze pă legeonari şi pă hoţii dă comunişti.
-Da domnule primar, dar în cazul ăsta ce dracu facem? Aşteptăm ziua în care căpitanul Klauss va da ordin şi soldaţii vor împuşca zece oameni nevinovaţi? N-ar fi mai bine să încercăm marea cu degetul, întrebă şi nu fără motiv doamna Ioana Marghiloman?
-Coniţă Ioana, raportă speriat de moarte vizitiul conacului Domneasca, aşa cum vă zâsăi niţăl mai dăvreme, eu pot da zece cocoşăi dă aur; Asta numai dacă dom primar care-i prezent acilea şi dă faţă, nu m-alege şi pă mine pântre ţăranii care trebuie să moară dă glonţul germanilor.
-Mă omule, ordonă primarul care deacum privea încruntat, scoate-ţi gărgăunii dân cap; Păi eu sunt neamţul care încearcă să te împuşte?
-Bine dom primar, întrebă vizitiul care deacum părea contaminat de virusul nebuniei, dar nu matele-i strigi pă ţăranii care va fi împuşcaţi dă nemţii germani?
-Vorbeşti prostii vizitiule; Călăii care înlocuiră securea cu glonţu, îi aleg cu mâna lor pă-i care trebuiesc măcelăriţi; Acum ai înţeles?
-Da dom primar, insistă vizitiul care deacum îşi pierduse orice control, dar d-o fi s-alegi dântr-ai mei, măcar ia-o pă nevastă-mea care-i cam bolnavă şi beteagă dă picioare; Promiţi dom primar?
-Bine mă omule, dar ce dracu te-a apucat? Doar n-ai înnebunit, întrebă mirat primarul?
-Păi dacă nu vă convine muerea care-i bolnavă şi beteagă, atunci luaţi-l pă Gheorghe; La doar patru ani câţi are zgaiba dă fi-miu, nu cred c-ar fi cine ştie ce pierdere.
-Doamnă Marghiloman, răspunse primarul fără să ia în seamă vorbele nesăbuite pe care doar un nebun putea să le debiteze, în cazul ăsta trebuie să vorbim cât mai urgent cu căpitanul Klauss.
-Şi cu mine ce dracu faceţ, întrebă disperat bietul vizitiu? Dom primar, cu douăzeci dă cocoşăi dă aur curat, n-aţi fi mai mulţumit? Ce ziceţ dom primar, nu facem târgu?
-Tacă-ţi gura vizitiule; N-ar fi mai bine să mergem domnule primar, întrebă rugătoare doamna care în intervenţia unui edil ales prin cine ştie ce pomeni electorale, vedea o ultimă şi hotărâtoare şansă pentru ţăranii care deacum pierdeau la ruleta războiului?
Nu ştim dacă primarul satului s-a angajat dintr-un exces de zel la care de regulă n-aveau acces oamenii mărunţi, sau datorită fricii care mai mereu a păzit grădina cu pepeni copţi; Aceasta-i dilema dincolo de care, răspunsul poate fi datorat unui rost anume; În ciuda insistenţei, demersul primarului nu reuşi să schimbe cu nimic hotărârea căpitanului Klauss; El tocmai ieşise din biroul unde ofiţerul neamţ pecetluise soarta celor zece condamnaţi la moarte când, stăpâna care aşteptase cu sufletul la gură, îndrăzni să-l întrebe:
-Cum este domnule primar? N-aţi reuşit să-l convingeţi?
-Nu doamnă Marghiloman; Din păcate n-am reuşit nimic.
-Da domnule, dar nici măcar o păsuire? Ce oameni însetaţi!
-Mai nimic doamnă Marghiloman, raportă primarul c-o voce de nerecunoscut, după care mai cătrănit ca niciodată, plecă pe drumul infernului zidit cu multă migală, tocmai de oamenii concepuţi printr-o condamnabilă greşeală, după chipul şi asemănarea Domnului.
Din motive lesne de înţeles, în noaptea ce a urmat, majoritatea ţăranilor n-au pus geană peste geană; Încercând să scape de glonţul nemţesc, puţini au reuşit să evadeze din sat, cei mai mulţi fiind prinşi de vânătorii care fără judecată, i-au trimis cu doar câteva ceasuri mai devreme, la Dumnezeul a toate făcător; În dimineaţa zilei următoare, doamna Ioana Marghiloman încercă un nou demers la ofiţerul neanţ, dar cum era de aşteptat, acesta o refuză cu aceeaşi brutalitate nazistă; Cum totul părea iremediabil pierdut, frumoasa doamnă ieşi din biroul comandantului şi mai debusolată ca-n alte dăţi, se opri doar pentru câteva clipe în holul de la intrare; Având nişte resentimente de împărţit, ofiţerul neamţ încercă o vagă şi inutilă părere de rău:
-Domna Iona, asta e orden la mine şi alfel nu să pute; Înţălis?
-Da domnule căpitan şi vă mulţumesc frumos, răspunse coniţa, în timp ce speriată, îl privea cu oarece înţelegere; Cred că ne vom reîntâlni la locul execuţiei; Voi veni împreună cu fiul meu.
-Daca mai vreţ un şans, veniţ toţii la besirica, ordonă ofiţerul neamţ, după care făcând stânga împrejur, plecă să organizeze moartea celor zece ţărani.
La marginea peronului era aşteptat de soldaţii care poate nu întâmplător fuseseră instruiţi doar pentru a curma viaţa unui om zămislit după chipul şi asemănarea bunului Dumnezeu; Era în jur de prânz şi abia dacă începuse nebunia organizată matematic de nazişti; În loc să stea la masă şi să se bucure de bucatele Domnului, ţăranii care deamu erau îndemnaţi de armele soldaţilor nemţi, porniră cu mic cu mare spre moartea de la care nici măcar Dumnezeu nu putea să-i mai salveze; La ordinul unui ofiţer se opriră cu toţii în faţa bisericii şi asemenea oiţelor speriate, se buluciră într-o poieniţă; După atâtea ploi şi vremuri potrivnice, tăpşanul nu oferea decât noroi; Câteva floricele care neştiind nemţeşte, prevesteau năpăstuiţilor doar o iluzorie primăvară românească; Când un interpret vândut doar pentru câteva mărcuţe, începu să strige cu voce tare, frica ţăranilor care la numai câţiva paşi de casa Domnului fuseseră condamnaţi fără drept de apel, crescu şi mai mult.
-Dacă într-o juma de oră nu-i denunţaţi pe criminalii care organizară ambuscada, zece dintre voi vor fi împuşcaţi pă loc; Aţi înţeles?
-Mă vânzătorule, strigă chiar dacă ştia că-şi riscă viaţa, spune ofiţerului care doar pentru nişte ameninţări te plăteşte foarte bine: După măcel, norocoşii se vor plânge regelui Mihai, de tratamentul barbar la care deacum sunt supuşi fiii, părinţii şi bunicii soldaţilor care-mpreună cu armata germană, luptă din greu pe frontul rusesc; Ai înţeles?
-Domna Iona, dac nu taceţ din gura prost, eu fac la tine tăcere, urlă disperat ofiţerul neamţ.
-Domnule căpitan, împreună cu băieţelul care n-a împlinit nici măcar un an, ne oferim primii criminalilor care nesocotind poruncile Domnului, nu se mai satură de atâta sânge nevinovat.
-Luaţ reped la femeia şi băgat urgent la turma dă ţăran, ordonă furios ofiţerul neamţ, după care nerăbdător, se uită la ceasul de buzunar.
Privind la băieţelul care deacum începuse să plângă, coniţa Ioana renunţă la o bătălie dinainte pierdută şi aceptându-şi soarta, intră în grupul ţăranilor stăpâniţi de aceeaşi furie neputincioasă; În timp ce teama atingea cote care în urmă cu doar câteva zile erau de neimaginat, din curtea bisericii care la vremea războiului se dovedea revoltător de indiferentă şi de nepregătită, îşi făcu apariţia un câine mai negru decât smoala dracilor; Ca orice demon deghizat, dulăul trecu dincolo de cordonul soldaţilor germani şi se apropie de românii care fără judecată erau condamnaţi la moarte; Privindu-i ochii scânteetori, doamna Ioana Marghiloman văzu dincolo de blana care deacum părea mai neagră decât tăciunii stinşi, pe demonul care coborând printre creştinii cu teamă de Dumnezeu, încerca să răzbune nedreptatea care i se făcuse în urmă cu două milenii; Să fie vorba doar de Anticristul care-i îndemnase pe evrei să-l crucifice pe Mântuitorul Iisus Cristos? Când păsuirea acordată cu atât de multă zgârcenie de comandantul plutonului de execuţie părea a se sfârşi, interpretul care deacum era vândut Satanei, reveni cu şi mai multă răutate diabolică: Bă ţăranii dracu, voi nu predaţ criminalii? Neavând ce să răspundă şi speriaţi de moarte, sătenii începură a se buluci mai abitir decât oiţele care se vedeau ameninţate de haita lupilor hămesiţi; Pierzându-şi bruma de răbdare, căpitanul neamţ îşi privi ceasul de buzunar şi c-un dispreţ revoltător, ordonă pe acelaşi ton tăios:
-Cari dinte voiu preda volunter, doar ca sa fi puşcat dă glonţ?
-Împuşcă-mă domnule călău, raportă doamna Ioana, în timp ce disperată ieşise-n faţa ţăranilor care îngroziţi, încercau să se ascundă unul în spatele celuilalt; Împuşcă-mă împreună cu fiul meu.
-Maiu vre cinevu cum să moare pentru salvat criminal, întrebă ofiţerul care animat de aceeaşi pornire demonică, fremăta de nerăbdare? Nimeni nu mai oferă volunter pentu puşcat dă un glonţ?
-Băăă, întrebă nerăbdător interpretul român, voi sunteţi surzi?
-Nu mă Iuda, dar creştinii ortodoxi ascultă doar de Mântuitor.
Cum frica de moarte-i ţintuise pe tăpşan, oamenii care nici măcar cruce nu mai erau în stare să-şi facă, nu-l văzură pe căpitanul care furios, se năpusti asupra oiţelor care pentru a se salva de la moarte, încercau să se facă nevăzute; Ridicându-şi privirea din pământul care mustea doar de apă, doamna Ioana îi văzu pe ţăranii aleşi de căpitan Klauss; Ei urmau să potolească setea de sânge care deacum era cerut c-o insistenţă revoltătoare de vampirii nazişti; Împăcaţi cu soarta care din păcate le era potrivnică, ţăranii se aliniară la doar câţiva paşi de gardul bisericii care nici măcar în ceasul al doisprezecelea nu era alături de oiţele rătăcite; Pentru a putea fi văzuţi şi în cele din urmă mai bine ţintiţi de soldaţii germani, condamnaţii luară o aproximativă poziţie de drepţi; Când negura timpului părea să se risipească, doamna Ioana Marghiloman cătă cu privirea la ţăranii condamnaţi la moarte; Atunci o văzu pe Rădina lu Marin; Alături, sta verticală şi puţin mirată, Maria Ursu; Biata femeie, în răgazul acordat cu atâta zgârcenie de un destin mult prea nemilos, nu apucase să facă nici măcar ultima pomană; Foc, ordonă în cele din urmă căpitan Klauss, după care armele germane începură să scuipe gloanţe ucigaşe; În doar câteva clipe, zece trupuri se prăbuşiră la doar câţiva paşi de biserica ce continua să rămână închisă şi nepăsătoare cu sufletele care nespovedite şi ne împărtăşite, plecau la Dumnezeu; Atras de sângele care se scurgea din trupurile care deacum erau ciuruite de gloanţele nemţeşti, câinele îmbrăcat în negru, reapăru pe ringul morţii şi c-o insistenţă tot mai greu de refuzat, ceru o porţie mai consistentă la masa dată gratis de nazişti; După retragerea călăilor care pentru o ispravă atât de criminală, păreau atât de mulţumiţi, ţăranii care numai printr-o minune scăpaseră de glonţ nemţesc, înlocuiră teama c-o jale fără seamăn; Mai disperaţi ca niciodată, oamenii se năpustiră asupra cadavrelor care încă mai păstrau din căldura ce nu cu multă vreme în urmă le încălzea inima şi sufletul; Văzând cum maică-sa sta chircită într-o baltă de sânge, domnişoara Ursu Georgeta unde nu începu să strige cu disperarea copilei care deacum rămăsese orfană şi atât de însingurată printre călăii care păreau mai fioroşi decât lupii hămesiţi; Era strigătul creştinului condamnat să trăiască:
-Aţi omorât-o, aţi omorât pă mămicaaa…; Mă nenorociţilor, acuşa de ce i-aţi omorât pă ţăranii din sat? De ce mă, dă ceee…?
-Vin-o cu mine Georgeta, ordonă cu oarece grijă coniţa Marghiloman, în timp ce-o prindea pe fată de braţ; Vampirii încă nu s-au săturat de sânge.
-Lăsaţi-mă aci coniţă Ioana; Vreau să stau cu mama care m-a iubit mai mult decât iubea tăticu pădurea şi averea, continuă să strige mezina familiei Ursu, c-o disperare tot mai greu de controlat.
-Ştiu Georgeta Ursu, dar hai să mergem acasă; Drăguţo, aici nu mai putem rămâne.
-Coniţă Ioana, păi nu vedeţi cum Dumnezeu ia lăsat pe oamenii răi s-o omoare pe mama? De ce Doamne, de ce i-ai lăsat s-o împuşte? Eu ce să mă fac? N-am nici mamă, nici tată, nici frate.
În timp ce doamna Marghiloman încerca s-o ridice pe orfana care disperată se prăvălise peste trupul care deacum se răcea întru veşnicie, vizitiul Ilie Pricoapsă, începu a se tângui poate mai abitir decât nebunul care prin cine ştie ce întâmplare, scăpase din cine ştie ce ospiciu:
-Coniţăăă, scăpai cu viaţă şi fără să mai dau şpagă lu primaru care dacă nu-i era frică dă glonţ nemţăsc, mă jăcmănea rău de tot.
-Ai avut noroc vizitiule, dar nu uita că ulciorul nu merge de prea multe ori la apă.
-Da coniţă Ioana, dar nevastă-mea n-avu gram dă noroc; Acu stă moartă lângă gardul bisericii şi nici că se mai plânge dă durei şi dă picioare betege.
-Vzitiule, ordonă şi nu fără motiv doamna Ioana Marghiloman, în timp ce privea cu înţelegere la omul de nimic, dacă vrei să faci ceva cu viaţa care ţi-a mai rămas de trăit, mergi degrabă la conac şi vin-o cât mai repede cu docaru; Până în seară trebuie să-i luăm din faţa bisericii care fără neam de şpagă, n-a putut să-i apere.
Era trecut de amiază când, pe drumul care tăia satul Domnasca în două părţi aproape egale, putea fi văzut poate cel mai înspăimântător cortegiu funerar, din câte istoria care deacum se pierde în negura trecutelor vremuri, consemnează pe răbojul timpului; Nu mult după asasinarea ţăranilor în faţa bisericii, ploaia care de la o vreme spăla fără contenire întregul ţinut, începu să cadă în picături din ce în ce mai mari, pentru ca în cele din urmă să se transforme în potopul ce părea să amintească de legendarul Noe; Spre disperarea dulăului care da târcoale tăpşanului însângerat, şuvoiul de apă spălă gratuit sângele creştinilor care fără motiv căzuseră fulgeraţi de trăznetul răzbunării naziste; Pierzând mirosul de cadavru proaspăt, anticristul deghizat în blană de câine, începu să urle la luna care deacum călătorea în spatele pământului; Era un vacarm plin de jale şi de o nemaivăzută tristeţe omenească; În timp ce doamna Ioana Marghiloman încerca să se facă cât mai ascultată cu putinţă, o tânără şi frumoasă domnişoară se opri mirată; Cum nu ştia ce Dumnezeu să mai creadă, ea începu să strige la nişte oameni vii:
-Voi aţi surzit cu toţii? Ce dracu se petrece în satul ăsta?
-Cine eşti şi ce dracu vrei? Dumnezeule mare, tu eşti Paulină?
-Ioană dragă, vino-ţi în fire şi spune-mi ce accident va năpăstuit într-o asemenea manieră?
-Ce manieră Paulină? Acesta-i un accident al istoriei; Închipue-ţi domnişoară Vlăsceanu, doar pentru a se răzbuna, naziştii germani au asasinat zece ţărani nevinovaţi.
-Şi pentru ce toate astea? Iartă-mă Ioană, dar nu înţeleg nimic.
-Pentru a băga frica în oasele românilor, raportă cu aceeaşi voce tristă doamna Marghiloman; Paulină, eu nici măcar nu ştiu cum îi putem ajuta pe bieţii oameni; Sunt zece morţi de înmormânt.
-Doamnă Marghiloman, fiţi bună vă rog şi ascultaţi-mă puţin.
-Vă ascult domnule primar, dar ce Dumnezeu s-a întâmplat?
-Vizitiul mă înjură de faţă cu toată lumea; Spune că eu i-aş fi cerut bani şi aur, doar ca să nu-l trec pă lista românilor care urmau a fi împuşcaţi de naziştii germani; Vedeţi doamnă Marghiloman, asta-i recunoştinţa ţăranului parvenit!
-Mai daţi-l dracu pe vizitiul care va fi schimbat de boier, dar când va veni de la Iaşi; Până una alta domnule primar, trebuie să ne îngrijim de înmormântarea ţăranilor care abia dacă s-au răcit.
-Aveţi dreptate doamnă Marghiloman, cel puţin deocamdată va trebui să scăpăm de spectrul morţii; Începând de astăzi, primăria se va griji de cruci, de tronuri, de gropi şi de ce Dumnezeu mai trebuie într-o asemenea procesiune; Din păcate, doar preotul Visarion nu-i de găsit.
-Păi ce s-a întâmplat domnule primar, doar n-a dat bir cu fugiţii; Nu ştiu de ce, dar fără slujbă, morţii nu pot pleca la Dumnezeu; Măcar de câteva vorbe duhovniceşti să se poată bucura, cele zece suflete ne spovedite şi ne-mpărtăşite.
-Mă Ionico maică, interveni o bătrână care abia dacă se mai putea sprijini într-un toiag de corn uscat, chiar dacă n-am nici-o dovadă, eu cred că bietul preot este arestat de zgripţuroaica preoteasă.
-Mare ruşine! La un asemenea năcaz, biserica dă bir cu fugiţii, acuză cu înţelepciunea anilor trăinţi în mare cinste, un bătrân cu plete dalbe! Mă fraţilor, insistă şi nu fără motiv bătrânul înţelept, deacum ţăranii la cine să se mai roage? Păi nu vedeţi că până şi bunul Dumnezeu ne-a părăsit pentru cine ştie ce păcate mai făcurăm?
-Ai dreptate tatae; Poate n-ar fi rău să ştim dacă mobilul acuzaţiei prin care condamni biserica creştină, este una dintre cauzele care îi obligă pe oamenii sărmani, să cadă atât de uşor pradă morţii.
-Prea bine domnişoară Vlăsceanu, dar ce tribunal ar putea să condamne o biserică?
-Doamnă Marghiloman, interveni cam peste rând primarul satului Domneasca, motivaţi de un părinte sechestrat de o preoteasă nebună, nu cred că putem acuza în totalitate biserica strămoşească.
-Da dom primar, dar popa de care zici, nu tot în Domneasca şade? Pă el dă ce nu-l scoasără în poiana pierzaniei? Doar nu le fuse frică de Dumnezeul pă care popa l-ar fi putut chema în ajutor.
-Ştiu doar că din totdeauna, căile Domnului au fost încâlcite dân pricini duhovniceşti.
-Iertaţi-mă dom primar, dar nu prea vă înţeleg; Căile despre care vorbiţi, sunt încâlcite numai pentru creştinii ortodoxi, în timp ce pentru ateii care-şi luminează calea, folosindu-se numai de ochii necuratului, sunt doar nişte vorbe de neluat în seamă, sau poate nici atât.
-Aşa-i cum glăsuieşti matale coniţă Marghiloman, raportă cu aceeaşi respectabilă înţelepciune bătrânul muntean, numai că vorba lungă sărăcia omului.
Sângele era spălat, morţii îngropaţi gratuit în cimitirul cetăţii, iar viaţa, atâta câtă mai exista în Domneasca, ca mai peste tot în zdrenţuita Românie, încerca să biruie moartea care deacum pândea din bezna infernului ce părea să cuprindă întreaga planetă; Este răzbunarea arma prostului, sau doar un deliciu pentru demonii cu chip de om? Încă nu ştim răspunsul care să elucideze tragica enigmă, dar indiferent de motiv, moartea făcută cadou cu atâta mărinimie creştinilor care n-au acceptat să se facă frate cu dracu, doar ca să treacă puntea aruncată peste apa otrăvită de nazişti şi comunişti, este una din probele care vor fundamenta dosarul acuzării viitoare.
Topic: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (32) – Răzbunare nazistă (2)
RUGĂCIUNEA UNEI MAME
de Arionda Adamescu | 8 Noiembrie 2009
Sfântă Mamă îndurerată
Dă-mi răbdarea ta-ncercată
Când pe Cruce L-ai privit
Pe Iisus cel răstignit.
Sfântă Maică, Maică dragă
Te ador de-o viaţă-ntreagă
Suferinţa m-a răpus
Iartă-mi chinul lui Iisus.
Topic: Poezii | Comments Off on RUGĂCIUNEA UNEI MAME
« AnteriorulUrmătorul »
