MI-E DOR DE ABEL…
de Nicolae Nicoară-Horia | 13 Ianuarie 2010
Mi-e dor de Abel,
Doamne, simt că mor,
De mine unde oare
Se ascunde?
Bolnav şi singur
Strig
După-ajutor,
Nimeni ce sunt
Şi nimeni nu-mi răspunde…
Mâna aceasta
Care
L-a ucis
Mi se topeşte ca o lumânare,
Aş vrea s-adorm,
Dar
Mă cuprinde-un Vis,
Vai ce himeră înfiorătoare…
Mi-e dor de tine,
Fratele meu
Drag,
Fărădelegea mea de-atunci
Mă doare,
O să m-aştepţi
Înlăcrimat în prag
Acum
Când voi veni
Să-mi cer
Iertare?
Dă-i sufletului cain
Mântuire,
Mi-e dor de tine Abel
Şi mi-e frig,
Urât
Ce sunt
Şi fără-asemuire,
Măcar
Răspunde-mi,
Frate,
Când te strig…
28 iunie 2009.
Topic: Poezii | Comments Off on MI-E DOR DE ABEL…
PREŢUL TALENTULUI ŞI AL NOTORIETĂŢII sau ISTORIA DOSARIADEI ÎN TREI ACTE CU PROLOG ŞI EPILOG
de Cezarina Adamescu | 12 Ianuarie 2010
Se ştie că fiecare lucru are un preţ. Mai mare sau mai mic, totul este cântărit, măsurat, negociat, comparat, etalonat cu precizie. Nimic nu rămâne în afara socotelilor omeneşti. De la o vreme, chiar şi sufletul se preţăluieşte. Cât ar valora un suflet? Se poate cumpăra cu aur, cu diamante, cu bancnote ori cu o pungă cu 30 de arginţi?
Eu am învăţat că sufletul este inestimabil, că el nu se cumpără şi nu se vinde cu nici o altă valoare materială.
În lumea de azi, destui sunt care nu pun nici un preţ pe suflet. Ce le rămâne? Celelalte avuţii omeneşti, destinate năruirii, carilor şi ruginii.
A-ţi păstra zestrea sufletească atunci când totul se dă pe veresie, este, desigur, o virtute.
Nu pot spune că întotdeauna mi-am păstrat neîntinată averea sufletească primită de la Dumnezeu. Am fost tentată s-o dau pe nimic, pe te miri ce, pe un blid de linte. Sunt erorile mele pe care mi le asum. Până m-am dezmeticit. Dacă m-am născut într-o familie modestă, într-o casă obişnuită şi n-am agonisit averi, măcar avuţiile sufleteşti să-mi rămână. Aşa am socotit, aşa socotesc şi azi.
Am debutat târziu în literatură, în 1987, când aveam 36 de ani. Deşi scriam de la 16 ani, n-am îndrăznit să mă prezint cu producţiile mele literare decât la întrunirile unor cenacluri din urbea mea dunăreană.
Când am citit versuri prima oară în cenaclul Casei de cultură, reacţiile au fost dezastruoase. Unul mă compara cu Sadoveanu, altul cu George Coşbuc. Cei prezenţi m-au făcut „praf” în jumătate de oră. Ceea ce agonisisem eu timp de 15-16 ani, s-a dus pe apa sâmbetei. M-au desfiinţat. Aşa era politica de cenaclul, cine apare să fie „botezat” cu foc. Dacă rezistă, de bine, dacă nu, pagubă-n ciuperci. Sunt destui mâzgălitori de hârtie. Din toţi, doar un poet consacrat, mi-a trimis un bileţel cu două-trei fraze: „Nu-i asculta. Eu am încredere în tine”. De altfel, s-a contrazis cu ceilalţi şi şi-a argumentat fraza aceea miraculoasă despre încredere. E adevărat, îmi lipsea exerciţiul, experienţa, eram destul de stângace şi mai credeam că scriind, am descoperit America.
Era în septembrie 1982. Am plătit scump acest curaj de a ieşi în public, de a lupta în arena cu tigri. M-am întors acasă şi tot drumul am plâns în hohote ca la moartea celei mai scumpe fiinţe.
Apoi mi-am revizuit atitudinea şi am gândit: „Dacă fie şi un om a avut încredere în mine, merită să scriu pentru acel om”.
Am hotărât să nu mai citesc niciodată în cenaclu. Şi aşa am făcut timp de doi ani. Între timp, mergeam la şedinţele lor, ascultam, tăceam, învăţam. Mi-am făcut ucenicia la marile reviste, în cadrul „Atelierului literar”, la „Luceafărul”, „Flacăra”; „Convorbiri literare”, „Cronica”; „Atheneu”; „Tomis”; „Suplimentul literar al Scânteii Tineretului”, „Astra” şi altele. Le urmăream apariţiile cu nerăbdare şi, de cele mai multe ori găseam în rubricile lor, poeziile mele, trimise cu pseudonimul Simona Condor, Dona Prigor, Cezarionda.
Trimiteam grupaje de versuri la Poşta redacţiei cu pseudonim şi apoi aşteptam, o săptămână, două, o lună, mai multe luni. Am devenit ucenica lui Geo Dumitrescu, a lui Ioanid Romanescu, Emil Brumaru, Nicolae Motoc, Alexandru Cistelecan, Alex. Ştefănescu, iar mai târziu, în 1985, am avut privilegiul de a citi în Cenaclul „Numele Poetului” condus de reputatul Cezar Ivănescu. Din clipa aceea, Maestrul a preluat direcţiunea spirituală şi literară şi m-a îndrumat cu bunvoinţă.
Vorbe de troc la porţile Arcadiei – aşa s-ar putea numi uceniciile mele esenţiale la revistele literare pe unde am trecut. Ele mi-au folosit din plin, pentru că, atunci când m-am înfăţişat din nou scriitorilor şi poeţilor din urbe, aceştia au rămas cât se poate de uimiţi. Crescusem enorm din punct de vedere valoric, stilistic, eram o altă persoană care se baza pe o temelie solidă în afirmaţiile sale, în creaţia sa. Citisem sute de cărţi de poezii din Biblioteca unde lucram, tot ce era poezie îmi trecuse prin mână şi nu o dată, ci de mai multe ori. Eram blindată cu imagini metaforice, cu figuri de stil şi îmi croisem un stil propriu cât se poate de inedit.
A urmat debutul în 1987 cu o carte de versuri la Editura Litera, „Arhipelagul visării” – care a fost imediat remarcată şi primită bine de critică, în mod surprinzător.
Au urmat câţiva ani de acumulări şi încercarea de a scrie literatură pentru copii. În 1991, editam la „Porto Franco” primul meu volum de versuri pentru copii, „Primăvara face pozne”, foarte frumos ilustrat, tipărit în peste 50.000 de exemplare, care au ajuns în toate colţurile ţării, în librării, biblioteci, case de cultură, cluburi săteşti, fapt ce mi-a adus o notorietate grozavă, la care nu mă aşteptam. Pe atunci, difuzarea nu intra în sarcina autorului, ci a editurii. Se primeau şi drepturi de autor, nu consistente, dar foarte stimulative.
Din acest moment drumul s-a netezit simţitor. Deşi n-am mai editat câţiva ani, fiind ocupată cu facultatea, am scris continuu. Mi-am adunat scrierile, le-am legat, le-am structurat cu o minuţiozitate pe care în alte domenii nu aş fi manifestat-o.
În 1996 editam al treilea volum de versuri, de data aceasta cu un conţinut spiritual, „Dioptrii pentru suflete”.
N-am să enumăr aici toate volumele, pot doar să specific că mi-am diversificat aria, trecând la proză spirituală, studii de mariologie, eseistică, dramaturgie, critică literară, memorialistică, literatură sapienţială şi panseistică. Am abordat toate speciile literare cu aceeaşi dăruire.
Între timp, activitatea publicistică era curentă şi participarea la manifestări culturale şi literar-muzicale era foarte activă.
În anul 1999, când deja editasem opt cărţi destul de serioase, la invitaţia poetului Corneliu Antoniu care dorea să înfiinţeze o filială a Uniunii Scriitorilor la Galaţi, am alcătuit un dosar, pe care acesta urma să-l predea la Bucureşti la Uniune.
Am adunat referinţe critice şi recomandări, am strâns cele opt cărţi şi le-am aşezat într-un dosar, predându-le acestui domn bine intenţionat, care ducea periodic dosarele scriitorilor gălăţeni la Bucureşti, el fiind deja membru al Uniunii.
Am aşteptat….un an, doi, trei…am aşteptat mult şi bine pentru că dosarul, fie nu a plecat, fie s-a pierdut….nu s-a mai ştiut nimic de el. Domnul Corneliu Antoniu mă evita şi nu mi-a dat nici o explicaţie.
În 2007 s-a pus problema înfiinţării unei Filiale a Uniunii Scriitorilor la Galaţi şi pentru că domnia sa era foarte cunoscut, făcând drumuri regulate la Bucureşti cu dosarele colegilor, a fost ales de la sine, preşedinte. Şedinţa de alegeri a fost doar o formalitate pentru că deja se ştia cine va fi ales. S-a început cu câţiva scriitori apoi s-a cerut un număr minim pentru constituirea filialei. Anul trecut, 2008, deja era necesar ca filiala să aibă 51 de membri şi iar a fost o campanie de căutare a candidaţilor care trebuia să aibă cel puţin trei cărţi.
Au fost şi persoane care nu aveau decât una, a doua era pe drum, dar, peste noapte s-au trezit că au trei cărţi şi pot fi socotiţi membri ai U.S.R. validaţi imediat. Şi pot da exemple concrete.
În ianuarie 2007 am depus şi eu un nou dosar cu tot ce implica acest lucru: alte referinţe, alte recomandări, mult mai multe cărţi, CV bogat.
A trecut un an şi jumătate şi n-am aflat nici o veste. Tăcere mormântală şi ocolirea subiectului, de câte ori mă întâlneam cu preşedintele filialei, la câte o manifestare culturală.
E de prisos să spun că nu am fost invitată niciodată la vreo manifestare a revistei Antares, că nu eram menţionată nominal ori prezentată ca scriitor ori poet, la aceste manifestări, la care „mă întâmplam” şi eu. Revista de cultură Antares, subvenţionată de Uniunea Scriitorilor din România, condusă de acelaşi domn Corneliu Antoniu, nu a binevoit niciodată să-mi publice nici un articolaş, nici o poezie, nici o cronică, de când s-a înfiinţat. Numele meu era exclus din orice listă, de la orice tentativă culturală. Pur şi simplu nu existam. Acelaşi lucru se întâmplă şi azi, ba aş putea spune că, mai mult ca oricând.
Preşedintele filialei face adevărate crize de nervi în edituri ori redacţiile revistelor, atunci când află că am mai editat un volum, întrebându-se, de unde am luat bani şi făcând diverse supoziţii.
După trecerea unui an şi jumătate în care s-au ţinut multe şedinţe de validare a dosarelor la nivel local şi au fost primiţi zeci de membri, nu numai din Galaţi, dar şi din alte judeţe (Vrancea, Vaslui) am hotărât să-mi retrag dosarul de la filiala Galaţi. Am reuşit să-l găsesc, era intact, aşa cum îl lăsasem, doar mapa din plastic era schimbată. L-am luat fără murmur şi am plecat obidită acasă.
Într-o zi, aflând de truda mea de a intra în Uniune şi indignându-se foarte de nedreptăţile care se fac la Galaţi, un scriitor din Iaşi, nume notoriu, s-a oferit să mă ajute. Mi-a zis să-i trimit lui dosarul că rezolvă el problema la Filiala din Bacău, unde este vicepreşedinte al comisiei de validare, este în consiliul de conducere şi are mari relaţii peste tot, prin urmare nu va fi nici o problemă dacă-l predau acolo. L-am trimis cu Prioripost ca să ajungă la timp, vezi Doamne, să nu se întârzie nici o clipă. E drept că acum era mult mai voluminos, avea peste 6 kg., avea mult mai multe referinţe, CV-ul era consistent iar numărul cărţilor…..mai bine nu mai pomenesc, fiindcă de aici mi se trage dandanaua.
Am aşteptat cuminte (aşteptarea este doar apanajul femeii!!!!) circa 8 luni, timp în care, speram, la fiecare nouă şedinţă de validare, că dosarul meu va fi pus în discuţie.
Într-un final am hotărât să întreb printr-un e-mail la filiala din Bacău, ce se aude cu dosarul meu. Secretarul filialei, blândul şi onorabilul domn Petru Scutelnicu a rămas de-a dreptul uimit când i-am spus despre ce-i vorba. Mi-a răspuns că e o greşeală, că nu există nici un dosar cu acest nume în filiala Bacău.
Atunci s-a prăbuşit bolta cerească pe mine. Am dat imediat telefon destinatarului coletului cu toate documentele mele, şi l-am întrebat frumos unde e dosarul meu. Mi-a spus foarte senin că se află la el, dar o să-l ducă, imediat, cu prima ocazie.
Într-un final, preşedintele filialei mi-a telefonat acasă şi mi-a zis că a ajuns dosarul la el, să nu am nici o grijă că va fi pus în discuţie, etc. Ba i se pare că e prea serios, că e prea bun.
Din ianuarie 2009 m-am aşternut din nou pe aşteptare. Au trecut alte 8 luni de speranţă. Prin luna august 2009, aflându-mă la tratament într-o staţiune, m-am gândit să dau telefon la Bacău să întreb de soarta dosarului.
Răspunsul preşedintelui filialei, distinsului domn Calistrat Costin a fost de natură să mă lase perplexă:
„Opera Dvs. este prea amplă, prea multă, prea voluminoasă. Ea
De altfel, trebuia să ajung la filiala, să mă întâlnesc cu preşedintele şi amândoi, faţă-n faţă, să distrugem opera de-o viaţă, filă cu filă, în aşa fel încât să rămână, te-miri-ce, ca să fiu în ton cu ceilalţi, să nu fac o notă discordantă, prăpastia e prea mare, decalajul uluitor şi performanţa, de neatins în România şi poate, în lume.
Precizez (şi trebuia s-o fac de la început) că nu mi-am propus niciodată să scriu 50 sau 60 ori 70 de cărţi, câte am în prezent. Eram bucuroasă să scriu una pe care să văd numele meu. A fost visul din totdeauna. Ele au venit însă pe parcurs, s-au impus şi şi-au cerut dreptul la viaţă.
Însă ce se întâmplă la filiale, ori chiar la Centru, este strigător la cer. Scriitorii, în special cei vârstnici, care au nevoie cu adevărat de acea compensaţie materială oferită de Guvern, sunt defavorizaţi de sistem, de preşedinţii de filiale care le cer favoruri de neimaginat pentru a-i propulsa la Bucureşti. Se ştie şi în Galaţi, a fost dat pe postul local TV, ceea ce se întâmplă la filială, ce condiţii se pun candidaţilor şi la ce umilinţe sunt supuşi.
Eu, în naivitatea mea, credeam că în altă parte e altfel, există oameni de onoare, care nu se pretează la astfel de tertipuri faţă de colegii lor mai vârstnici. M-am înşelat.
După ce a fost ţinut acasă timp de opt luni de zile abuziv de acel membru al comisiei, un distins scriitor ieşean, cu nume de marcă, răsunător, care a refuzat să-l predea preşedintelui, din raţiuni necunoscute, a mai zăcut un an de zile în biroul preşedintelui, ca să primesc răspunsul, în cele din urmă, că dosarul e prea masiv şi descurajează. Care comisie? Că doar nu obligam pe nimeni să-mi citească opera, ci doar să-şi facă o palidă părere. Aventura numită DOSARIADA, continuă.
Între timp, s-au desfăşurat mai multe şedinţe de validare a dosarelor dar, bineînţeles, al meu nu a fost luat în consideraţie.
Întrebări: Care sunt criteriile de evaluare şi cine deţine aceste criterii? Dacă se specifică în Statutul Uniunii Scriitorilor din România sau în cel al filialelor, vreo interdicţie de publicare sau un plafon care nu trebuie depăşit, în aşa fel încât SĂ NU FIE NIMENI DESCURAJAT! Ar fi şi păcat!
Cert e că întreaga operă s-a întors împotriva mea, cu osârdie.
Nu scriu cărţi ca să descurajez pe cineva, departe de mine! Scriu cărţi dintr-o necesitate interioară. SCRIU CĂRŢI CA SĂ POT TRĂI! E propriul meu MODUS VIVENDI. Pentru aceasta, am renunţat la viaţa socială, la toate atributele unei fiinţe normale, moderne, în ton cu civilizaţia, trăiesc sub limita existenţei, dintr-o pensie care începe cu cifra 6 şi are tot atâtea zerouri.
Am muncit, muncesc, cu demnitate şi dragoste pentru semeni. Sau cel puţin aşa am crezut. Că în momentul de faţă NU AM NICI UN DREPT faţă de copleşitoarea operă pe care o las în urmă, că aproape am orbit şi m-am îmbolnăvit grav din pricina statului în faţa calculatorului, îi rog pe alţii să judece! De ce nu, pe Dumneavoastră, care citiţi aceste rânduri?…
Specific că de doi ani de zile, colaborez cu diverse reviste din ţară şi străinătate, sunt redactor, editor on-line, redactor de specialitate ori consilier editorial, sau doar redactor colaborator la: Revista Agero Stuttgart, la revistele Slova creştină, Glas comun, Slova copiilor, Pagina verde, Cărticica de copii, Moldova literară, Contraatac (Adjud), şi public la peste 11 reviste din străinătate în Germania, Australia, Albania, Spania, Franţa, Canada, U.S.A., Suedia, Basarabia şi la multe reviste din ţară.
Cât ar mai trebui să fac, ori, mai bine zis, ce ar trebui să nu fac, pentru a putea fi vrednică de acea structură organizatorică a scriitorilor români, cu drepturile ei recunoscute pentru persoanele vârstnice?
Nu sunt singura persoană defavorizată de aceste substructuri ale Uniunii Scriitorilor din România, existente în ţară.
Am auzit recent de un scriitor care, în disperare că e purtat pe drumuri de ani de zile, din aceleaşi motive, a hotărât să facă greva foamei şi să se lege cu un lanţ în faţa sediului Uniunii Scriitorilor din România. A recurge la un asemenea act disperat nu mai e deloc o noutate, şi nici nu cred că ar impresiona prea mult pe vreun onor-membru al Uniunii. De ce oare nu sunt respectaţi scriitorii, oamenii de cultură şi artă în România? De ce sunt aruncaţi la coş încă din timpul vieţii şi nu se lasă ca Istoria să-şi spună cuvântul? Dacă nu sunt preţuiţi acum, cât îşi mai târăsc picioarele, atunci când?
O luptă surdă cu sistemul. Desigur, sistemul câştigă, în detrimentul omului. Ca de fiecare dată.
Înţeleg, dacă nu ai două-trei cărţi publicate şi nişte referinţe critice, ca şi câteva recomandări „grase” din partea unor scriitori cu vechime, sigur că nu poţi intra în acest sistem. Dar, ce te faci dacă ai PREA MULTE CĂRŢI, PREA MULTE REFERINŢE CRITICE ŞI PREA MULTE RECOMANDĂRI, când numele tău apare zilnic pe pagina principală a unor publicaţii de prestigiu din ţară şi străinătate şi eşti citit de 12.000 de cititori din toată lumea la revista Agero?
Menţionez că de-a lungul vieţii am fost cuprinsă în diverse Antologii, Culegeri de proză şi poezie pentru copii şi adulţi, în Dicţionarul personalităţilor române, vol. 35, editat de Iaşi, am fost cuprinsă în Manualul de literatură română, clasele a V-a şi a VI-a, cu texte pentru elevi, am alcătuit un tratat de mariologie.
Faptul că mă bucur de o recunoaştere din partea unor reviste din diaspora românească, este de natură să-i supere pe românii din ţară? Dar oare nu cultura românească o slujesc prin aceste reviste? Fiindcă nu-mi amintesc să fi vorbit despre altă naţiune.
Să nu fie oare suficient pentru a mi se acorda un drept pe care consider că-l merit cu prisosinţă?
30 decembrie 2009
Topic: Diverse | Comments Off on PREŢUL TALENTULUI ŞI AL NOTORIETĂŢII sau ISTORIA DOSARIADEI ÎN TREI ACTE CU PROLOG ŞI EPILOG
MARMURA DURERII
de Maria Miron | 11 Ianuarie 2010
Ca pe o marmură
Am cioplit durerea,
Pe fiecare faţă.
La fiecare colţişor,
În fibra ei intimă.
Am dăltuit-o şi-am şlefuit-o,
Zile şi nopţi de nesomn,
Ani şi ani de nelinişte.
Îmi rănea mâinile,
Mă usturau ochii,
Mă durea inima.
Bucata de piatră
Era tot acolo
Colţuroasă şi aspră.
Astăzi, durerea mea
E pasăre măiastră,
Gata să-şi ia zborul
Cu aripile lucioase strălucind
Spre Soarele Veşnic…
Topic: Poezii | Comments Off on MARMURA DURERII
Cântecul înţelepciunii în Cartea lui Iob
de Lucian Abalintoaiei | 8 Ianuarie 2010
Subiectul acestui material este căutarea înţelepciunii. Poate că în istorie omul s-a îndreptat mereu spre alte lucruri, ochii săi au privit alte domenii ale vieţii însă mai puţin înţelepciunea.
În Cartea lui Iob întâlnim o cercetare adâncă asupra vieţii. Omul are întrebări profunde şi multe: cu privire la sensul vieţii, care este valoarea supremă spre care ne îndreptăm, de ce există suferinţa, etc. El a căutat şi caută. Însă nu tot omul parcurge drumul căutării. Astăzi viziunea asupra vieţii care ne este oferită şi care este chiar impusă psihicului nostru nu cuprinde şi întrebări profunde. Ea se opreşte să ne ofere o viziune exterioară. Totul e frumos, dar în acelaşi timp în profunzime aceasta e putredă… se poate rămâne la acest nivel?
Iob e un bărbat bogat, împlinit şi fericit. După criteriile lumii sale nu îi lipseşte nimic. El trăieşte în Paradis, pe pământ. Acesta este un ideal pentru mulţi: a deţine tot ceea ce ai nevoie, a nu fi sărac, şi a trăi în mijlocul unei familii, a nu fi singur. În momentul în care pierde totul el nu intră în criză, acceptă totul. Ceea ce cred că ocupă primul loc în această carte este căutarea căii, căutarea sensului.
Capitolul 28, numit Cântecul înţelepciunii, este tocmai un mic răspuns pe care omul îl primeşte de la Domnul. Autorul în comparaţiile sale aşează înţelepciunea cu mult peste finitele comori pe care omul le poate poseda. Şi cum ar putea face altfel când ea are o relaţie privilegiată cu Creatorul?
Scurtă prezentare a cărţii lui Iob
Opera începe cu o recitare în proză. Întâlnim un mare slujitor al lui Dumnezeu, pe nume Iob, care trăia în bogăţie şi fericire. Dumnezeu a permis lui Satan să îl încerce pentru a vedea dacă va rămâne credincios la nenorocire. Lovit mai întâi în bunuri şi copii, Iob acceptă ca Dumnezeu să îi ia tot ceea ce i-a dat. Atins în trupul său de o boală respingătoare şi dureroasă, Iob rămâne supus şi o respinge pe soţia sa care îl sfătuieşte să îl blesteme pe Dumnezeu. Atunci trei dintre prietenii săi Elifaz, Bildad şi Ţofar vin să-l deplângă, 1-2.
După acest prolog se deschide un mare dialog poetic care formează corpul cărţii. Mai întâi este o conversaţie în patru: între trei cicluri de discursuri, 3-14, 14-21, 22-27, cei trei prieteni îşi confruntă viziunile lor cu privire la dreptatea divină. Elifaz vorbeşte cu moderaţia vârstei şi în acelaşi timp cu severitatea dată de lunga sa experienţă de viaţă. Ţofar urmează violenţa experienţei, Bildad e un sentenţios care se păstrează într-o gamă de mijloc. Toţi trei însă apără teza tradiţională a retribuţiei terene, conform căreia dacă Iob suferă înseamnă că el a păcătuit; el poate părea drept în proprii ochi, dar nu e aşa şi în ochii lui Dumnezeu. În faţa protestelor lui Iob, ei nu fac altceva decât să-şi întărească poziţia. La aceste consideraţii teoretice Iob opune experienţa sa dureroasă şi nedreptăţile care umplu pământul aici el revine în repetate rânduri şi neîncetat se ciocneşte cu misterul unui Dumnezeu drept care loveşte pe cel credincios. În acest context el trăieşte adânci crize.
În această mişcare alternată sunt atinse două vârfuri: actul de credinţă din cap. 19 şi protestul final al inocenţei din capitolul 31. Atunci intervine un nou personaj, Elihu, care cu o elocvenţă deosebită contrazice pe rând opiniile lui Iob şi a prietenilor săi, 32-37, şi încearcă să justifice comportarea lui Dumnezeu. El este întrerupt de IHWH însuşi care răspunde lui Iob. Sau mai degrabă refuză să dea un răspuns căci omul nu are dreptul să-l judece pe Dumnezeu care e infinit de înţelept şi atotputernic. La care Iob recunoaşte că a vorbit neînţelept, 38,1‑42,6.
Un epilog în proză conclude cartea: IHWH blamează pe cei trei interlocutori ai lui Iob şi dăruieşte acestuia fii şi fiice şi dublul bunurilor sale, 42,7-17.
Genul literar
Opiniile în ceea ce priveşte genul literar al cărţii sunt foarte diferite: cartea lui Iob a fost considerată o epopee, o tragedie, o plângere, o operă aparţinând genului sapienţial, ori a celui justiţiar, etc.
Mai întâi, Teodor din Mopsuestia a considerat această carte o dramă[1], idee dezvoltată în ultimele decenii mai ales de Alonso Schökel. Este drama eternă şi universală a omului între un dublu prolog şi un dublu epilog, se dezvoltă patru serii de dialog: de trei ori vorbeşte Iob şi răspund pe rând prietenii, a patra oară interlocutorul său fiind însuşi Dumnezeu. De-a lungul dialogului se trece de la un Dumnezeu cunoscut şi previzibil, la un Dumnezeu imprevizibil, dificil şi misterios.
Pentru alţii[2] suntem în faţa unei dezbateri procesuale, cu acuzaţii, martori, intervenţia judecătorului suprem. Iob apare ca acuzat şi se găseşte în faţa unui act juridic complex.
În ambientul Orientului Apropiat antic exista şi un gen cunoscut ca disputa înţelepţilor. Era vorba de o dezbatere a unui argument arătându-se acei pro şi contra pentru a ilustra teza în discuţie. Caracteristica reflexiei sapienţiale ar fi elaborarea unei învăţături valide pentru orice om (Iob nu e un evreu, căci provine din Uz).
Westermann[3] propune ideea că Iob este o lamentaţie psalmică. Autorul lui Iob a transformat în dramă o lamentaţie inserând un dialog justiţiar. Toată cartea ar fi construită precum psalmii de lamentaţie în care apar trei personaje: omul care imploră, Dumnezeu şi duşmanii. Apoi cartea se încheie pe un orizont pozitiv, de lumină şi eliberare, a sensului regăsit.
Comentariu exegetic
28,1-11. Ceea ce omul caută cu propriile forţe
Lunga pericopă introductivă (vv. 1-11) are scopul de a pregăti ceea ce urmează. Cu exemplul muncii în mină unic în Vechiul Testament – autorul porneşte de la fapte evidente lui pentru a pune în lumină tendinţa omului de a explora inteligenţa şi abilitatea în ceea ce demonstrează. Primele două versete descriu extragerea mineralelor cele mai importante aurul şi argintul, fierul şi arama, din pământ (praf) sau din prundiş prin spălare sau cernere. Din orice metal omul ştie unde se găseşte şi cum să-l lucreze. Versetele 3-11 descriu într-un mod mai general metodele urmate. Omul pătrunde în obscuritatea pământului şi smulge întunericului secretul comorilor lui. Minerii lucrează într-un puţ săpat în pământ şi stau legaţi de o funie, fără susţinere, departe de oameni într-o singurătate unde nu ajunge nici ochiul de linx a păsărilor, nici pasul animalului de pradă, căruia nici un colţ nu îi este ascuns. Iar acel pământ care la suprafaţă face să rodească hrana omului ce este de el răvăşit. Dacă este corectă lecţia adoptată în v. 5b – un text dificil ca şi alte pasaje din acest cântec – se referă desigur la metoda, care a fost deja cunoscută în preistorie şi uzată până în Evul Mediu, de a pune focul în mină pentru a despica pietrele prin intermediul căldurii[4]. Astfel omul răscoleşte munţii din adâncuri. Nici proverbiala duritate a pietrelor (Deut 8,15; 32,13; Is 50,7), nici firele de apă nu‑l opresc în căutarea comorilor ascunse de pământ. El le aduce la lumină.
28,12-19. Calea înţelepciunii este închisă
12-19. Însă succesele deosebite ale tehnicii şi a inteligenţei, care permit omului să îşi deschidă drumul chiar şi spre bogăţiile secrete care se odihnesc în sânul pământului, nu ajung pentru a găsi calea ce duce la înţelepciune, care este cea mai importantă dintre comori. Întrebarea resemnată a refrenului: unde se găseşte înţelepciunea? Rămâne fără răspuns şi proiectează înainte şi înapoi umbra sa. Aceasta nu se găseşte sub pământ, ţara celor vii, şi chiar în mare este imposibil de găsit. După antici apa predomină, adică marele haos (cfr. Gen 1,2), fusese închisă de la crearea între ţărmurile oceanului şi în particular sub pământ şi deasupra cerurilor (Gen 7,11; 49,25). Toate tezaurele lumii nu sunt comparabile cu înţelepciunea şi nu ajung să o cucerească. Cu mare exagerare şi cu o amplă tratare autorul caută aici să pună în evidenţă limitele oricărei căutări umane ale înţelepciunii.
28,20-28. Numai Dumnezeu posedă accesul la înţelepciune
20-27. Ultima strofă începe iarăşi cu refrenul, uşor diferit, şi subliniază încă o dată secretul înţelepciunii, inaccesibilă omului, care rămâne un secret chiar dacă este privită de sus, precum păsările, ori din profunzimea adâncului. Unul singur a cunoscut calea înţelepciunii şi sediul său: Dumnezeu, a cărui privire sunt deschise toate secretele realităţii în spaţiu şi timp. Înţelepciunea a fost inserată în sistemul creaţiei; chiar se identifică cu misterele ordonării lumii. Această contrapoziţie peculiară între Dumnezeu şi înţelepciunea permite să se întrevadă încă acea autonomie originară a înţelepciunii care ne poartă spre anticele rădăcini politeiste şi mai apoi a dus la ipostaza sa. Însă nu este nici un dubiu că aici se înţelege că se spune doar că Dumnezeu este unicul care cunoaşte şi posedă înţelepciunea şi care poate dispune de ea[5]. Ceea ce ea este, este un mister rezervat Creatorului. Esenţa sa este ascunsă creaturii şi nu e accesibilă nici unei speculaţii. Respectul datorat misterului divin interzice curiozităţii umane să încerce să ridice balamaua pe care mâna chiar a lui Dumnezeu a înclinat‑o.
28. Cu această autentică atitudine biblică, care domină întreaga poezie, se încheie şi acest fragment. Nu e nici un motiv de a îndepărta acest verset ca o adăugare ulterioară, chiar dacă e adevărat că termenul înţelepciune aici are un sens diferit, adică acela de prudenţă practică, care este foarte întâlnit în Vechiul Testament (cf. Prov 1,7; 3,7; 9,10; Ps 3,10). Pentru om, înţelepciunea nu consistă într-adevăr în acel ideal îndeajuns al pasiunii de a cunoaşte ce ar vrea să penetreze în sfera misterelor divine (cf. Prov 3,5ş.u.; 28,26), însă, precum Dumnezeu însuşi a revelat, cei doi pilaştri permanenţi şi călăuzele sigure ale modului drept de a trăi al înţeleptului sunt teama de Dumnezeu şi ascultarea morală. Aşadar la sfârşitul acestui poem de învăţătură stă venerabila tradiţie biblică a înţelepciunii practice. Aceasta este calea pe care Dumnezeu o arată omului evlavios şi prudent. Ea îndepărtează de toate încercările inutile ale spiritului uman de a cuceri cu propriile forţe ceea ce înseamnă fără Dumnezeu, cunoştinţa misterului ordonării divine a lumii. Locul în care se găseşte în cartea lui Iob, cântecul înţelepciunii are o dublă funcţie[6]. Aceea de a face legătura dintre dialogul lui Iob cu prietenii şi ultimul său colocviu cu Dumnezeu. În mod retrospectiv ea pune capăt tuturor tentativelor de a explica semnificantul misterios al durerii lui Iob plecând de la înţelepciune, încât el căuta să ajungă la rădăcina problemei plecând de la supoziţii raţionale.
Pe lângă aceasta cap. 28 pregăteşte ultimul act al dramei. Îl face să se confirme încă o dată şi în linie de principiu ceea ce Iob a trebuit în mod dureros să recunoască, că nu există nici o cale deschisă cunoaşterii umane care poate să răspundă ultimului de ce? Al durerii sale şi care acest de ce? Rămâne un mister al lui Dumnezeu, care Dumnezeu nu se lasă sfâşiat. În acest sens cap. 28 poate fi înţeles ca o trimitere la acel gând pe care poetul îl dezvoltă în discursurile lui Dumnezeu. (cap. 38ş.u.).
Cartea lui Iob este după cum am arătat o cercetare profundă a existenţei umane. În acest sens cap. 28 Încearcă să dea o direcţie concretă asupra drumului pe care omul trebuie să-l parcurgă. În această lucrare am încercat să actualizez pentru noi, cei de astăzi ceea ce ne poate spune direct. Diferenţa dintre a trăi călăuzit de înţelepciune ori pentru pământeştile bogăţii o putem face doar noi căci nouă ni s-a dăruit libertatea de a alege.
Bibliografie
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997.
Bonora Antonio – Priotto Michelangelo, Libri sapienziali e altri scritti, vol. IV, Elle Di Ci – 10096 Leumann, Torino 1997.
Walter Vogels, Giobbe. L’uomo che ha parlato bene di Dio, San Paolo, Milano 2001.
Weiser Artur, Giobbe, Paideia, Brescia 1975.
CAPITOLUL 28
Izvorul înţelepciunii.
l. Argintul are zăcămintele lui de obârşie şi aurul are locul lui de unde-l scoţi şi-l lămureşti. 2. Din pământ scoatem fierul şi din stânca topită scoatem arama. 3. Omul a pus hotare întunericului şi cercetează până în cele mai depărtate adâncuri, sfredelind piatra ascunsă în umbră şi în beznă. 4. Un popor străin a săpat cărări pe sub pământ, uitate de piciorul celor de deasupra şi departe de oameni; scormonitorii se spânzură pe funii şi se clatină încoace şi în colo. 5. Şi deasupra este pământul din care iese pâinea, dar pe dedesubt este răvăşit ca de foc. 6. Aici pietrele lui sunt de safir, dincoace sunt puzderii de aur, 7. Cărări pe care nu le-a cunoscut pasărea de pradă şi pe care ochiul vulturului nu şi le-a însemnat. 8. Fiarele sălbatice nu le-au călcat niciodată, niciodată leul nu s-a strecurat pe aici. 9. Dar omul a ajuns cu mâna lui la aceste stânci de cremene şi munţii i-a răsturnat din temelie. 10. El a săpat şanţuri în stânci şi nimic de preţ nu scapă privirii lui. 11. El a răscolit izvoarele apelor şi tot ce era în adâncime a scos afară la lumină. 12. Dar înţelepciunea de unde izvorăşte ea şi care este locul de obârşie al priceperii? 13. Pământeanul nu cunoaşte calea către ea, căci ea nu se găseşte pe meleagurile celor vii. 14. Adâncul a grăit: Ea nu se află în sânul meu! Şi marea a spus la fel: Ea nu este la mine! 15. Mintea cea înaltă nu poate fi schimbată cu bulgări de aur şi argintul nu-l cântăreşti ca s-o plăteşti. 16. Ea nu poate să fie preţuită nici cu aurul Ofirului, nici cu preţioasa cornalină, nici cu pietre de safir! 17. Cu ea alături nu pot să stea nici aurul, nici cristalul şi cu un vas din aurul cel mai curat nu se poate schimba ea. 18. Despre mărgean şi despre diamant, nici să mai pomenim, iar agonisirea înţelepciunii întrece cu mult pe aceea a mărgăritarelor. 19. Topazele Etiopiei nu stau în cumpănă cu ea şi cu aurul cel mai curat nu vei plăti-o niciodată! 20. Şi această înţelepciune de unde vine ea şi care este sălaşul priceperii? 21. Ea a fost ascunsă de ochii oricărei făpturi vii; ea a fost tăinuită şi de pasărea cerului. 22. Adâncul şi moartea au zis: Noi am auzit vorbindu-se de ea. 23. Dumnezeu îi cunoaşte drumul şi numai El este Cel ce ştie locuinţa ei. 24. Când El privea până la marginile pământului şi îmbrăţişa cu ochii tot ce se află sub ceruri, 25. Ca să dea vântului cumpănă şi să chibzuiască legea apelor, 26. Când El statornicea ploilor un făgaş şi o cale bubuitului tunetului, 27. Atunci El a văzut înţelepciunea ş i a cântărit-o, atunci a pus-o în lumină şi i-a măsurat adâncimea. 28. După aceea Dumnezeu a zis omului: Iată, frica de Dumnezeu, aceasta este înţelepciunea, iar în depărtarea de cel rău stă priceperea”.
[1] Antonio Bonora – Michelangelo Priotto, Libri sapienziali e altri scritti, vol. IV, Elle Di Ci – 10096 Leumann, Torino 1997, 59.
[2] Ibidem.
[3] Der Aufban des Buches Hiob, Tübingen 1956, citat în Antonio Bonora – Michelangelo Priotto, op. cit., 59.
[4] Cfr. Artur Weiser, Giobbe, Paideia, Brescia 1975, 300.
[5] Cfr. Ibid, 301.
[6] Cfr. Ibid, 302.
Topic: Studii | Comments Off on Cântecul înţelepciunii în Cartea lui Iob
« AnteriorulUrmătorul »
