DINCOLO DE DETRACTORI ŞI SCEPTICI – GENIUL CONFORMATOR EMINESCIAN! (2)
de Adrian Botez | 22 Iulie 2010
– continuare –
Oricum, mesajul lui Eminescu pentru lumea românească este următorul: lumea românească arată aşa şi nu altfel, tocmai datorită GENIULUI CONFORMATOR, Spiritului eliberat într-o faţetă a prismei-omenire, Spiritului care modelează naţiunea-neam conform propriei sale esenţe, pentru a o putea resorbi, cândva, la modul soteriologic: “(…) când Libertatea şi civilizaţiunea plutesc asupră-i, oamenii superiori se ridică [re-identificarea cu Spiritul originar] spre a-l reflecta [Geniul] în frunţile lor şi a-l arunca apoi în raze lungi adâncimilor poporului, astfel încât în sânul mărei se face o zi senină, se răsfrânge în adâncul ei cerul”.
De observat, că, prin acţiune, oamenii superiori (cei re-iniţiaţi întru Spirit) devin, parcă, superiori Geniului-Spirit (acţiunea hiperbolică determină o viziune asupra tatălui acţiunii, sursa originară a activării spiritelor superioare – ca deus otiosus, divinitate depăşită de desăvârşirea finalităţii propriei acţiuni). Naţiune era stadiul ABSTRACT, neimplicat în acţiunea soteriologică aplicată asupra masei opace-omenire – era doar emisia unei “colori” din prisma sintetizatoare a Spiritului. Popor devine starea angajată, spre finalizarea acţiunii propriei desăvârşiri, propriei re-mitizări, a omenirii, fascicul dintr-o faţetă a prismei-omenire. Identificarea, consecutivă acţiunii de autorecuperare originară, a obiectului muncii Spiritului cu scopul muncii Spiritului – este lumina mistică, ca zi senină în sânul mărei întregi, identitate a apei-mare cu cerul-foc (Geniu). (Cf. I-213, Andrei Mureşanu, unde naţie este forma ideală a Spiritului-neam, forma cu care con-vorbeşte Spiritul-Eminescu, iar poporul este stejarul angajat în furtuna istoriei, ca furtună iniţiatică, spre stadiul măreţie).
Având în vedere co-participarea oamenilor superiori la munca Spiritului, de auto-desăvârşire, prin re-edenizarea mării-lume, poate fi preluată ideea lui Berdiaev, întru susţinerea viziunii eminesciene: omul se salvează în Spirit prin ¬ziua a opta, aceea a acţiunii co-operante cu Demiurgul – prin teurgie . Este vorba de o recuperare, prin corectare permanentă, a Logos-ului – pentru Mythos.
De menţionat şi de subliniat faptul că nu acceptăm ideea, foarte răspândită, că experienţa Revelaţiei este: a) una de excepţie pre-destinată, b) că pentru această experienţă nu ar trebui făcut efortul de a obţine decât într-un cadru limitat, ca un fel de “ghetou al anormalilor”: în cadrul organizat-religios, al unei biserici-instituţie.
Starea de fervoare spirituală-credinţă, de concentrare către axa interioară a Spiritului, nu este una de excepţie şi anormală (sau, cel puţin, atipică) – ci este starea soteriologică, singura stare normală pentru spirit (care se auto-recuperează din labirintul iniţiatic al Logos-ului-lume).
În primul rând, experienţa mistică nu este altceva decât trăire spirituală la adevăratul potenţial al Spiritului (şi, pentru aceasta, psihicul uman trebuie “antrenat”, educat, iniţiat – căci abia cel care nu poate avea experienţa Revelaţiei, sau nu este pregătit pentru a o avea, este atipic, exceptat de la normalitate – şi nu invers). În al doilea rând, nu există psihic uman fără disponibilitatea re-ligioasă (în sensul originar al cuvântului, de relegare-recuperare spirituală întru sacral). În al treilea şi ultimul rând, stimularea pentru Revelaţie în cadrul propice re-sacralizării (deci redobândirii vigorii spirituale normale), îl oferă nu doar biserica-instituţie , ci oricare formă de concentrare spirituală, cu scop de transgresare a trăirii egotiste (limitat-umane): natura, ca şi artele.
După modelul gândirii antice, în legătură cu mimesis-ul, gândim şi noi că natura oferă artistului modelul perfect: natura cosmică este Semnul care trimite la el însuşi. O piatră sau un copac nu fiinţează tranzitiv, pentru cineva – ci se situează în indiferentismul sublim al creaţiei divine*. La fel, şi opera de artă, nu poate şi nu trebuie considerată ca fiind desăvârşită decât atunci când semnele aparente trimit (prin auto-descompunerea lor) la un Semn-Sine disparent, autoînglobator (care absoarbe întreaga energie psihică, într-o comuniune perfectă, până la identificare, a artistului cu receptorul de artă): doar provocând experienţa Revelaţiei (emiţătorul) şi doar provocându-şi experienţa Revelaţiei (receptorul) se poate afirma că s-a desăvârşit efortul pentru Adevăr, devenind Adevăr-în-Sine (şi, după cum afirmă Berdiaev, Adevărul este revelat).
S-ar putea obiecta, evident, că, în felul acesta, orice semn produs de un emiţător poate fi corectat-transformat, prin fervoarea-concentrarea spirituală a receptorului, în Revelaţie artistică – şi atunci, ce nevoie ar mai fi de artişti, dacă receptorii preiau efortul şi misiunea artistului? – şi că, în definitiv, nu ar mai fi nici o deosebire între Revelaţia artistică şi cea naturală.
Începând cu partea a doua a problemei, evident că vom afirma necesitatea atingerii perfecţiunii cosmic-naturale (şi, mai departe, natural-spirituale) de către imperfectele (şi imperfect ordonatele, în calea către Revelaţie) semne artistice. Şi, tot atât de evident, ne vom exprima întotdeauna îndoiala în privinţa atingerii acestei perfecţiuni – atâta timp cât mai există starea de conflictualitate, formală şi spirituală, în ciuda (sau tocmai din cauza) existenţei atâtor aşa-zişi artişti. Puţini, rarissimi sunt artiştii adevăraţi – cei care, confundându-se funcţional cu Demiurgul, au unit spiritele oamenilor, fie şi pentru o scurtă vreme, într-un singur Spirit (sau, măcar, în tentaţia drumului spre un singur Spirit).
În ce priveşte prima parte a problemei, vom spune: a) totdeauna a fost nevoie de discipol pentru un guru (maestru), iar stimularea-emularea spirituală nu au făcut din maestru un campion performant celebru, ci, dimpotrivă, i-au întărit forţa modestiei (l-au transcens în Sublimul Anonimat), i-au creat, prin discipol, “potirul” pentru auto-recuperarea spirituală, prin efortul de a-l ridica-identifica spre comuniune spirituală pe discipol; b) în definitiv, contează nu comunicarea, ci starea de comuniune (ca stare de auto-recuperare a Sinelui Suprem) – deci, nu cât de singularizat-genial (de obicei, abia destoinic …) este producătorul de Revelaţie, ci dacă s-a realizat starea de revelaţie.
Eminescu este, pentru români, în mod cert, “Superlativul Anonimului” (superlativul stării de Maestru), în sensul de cel mai perfect ordonator al stimulilor-semne, către Firea noastră, a celor din expresia-Logos românesc – către Ritualul Cosmic Românesc.
*
Spiritul şi Logos-ul sunt con-substanţiale şi sinergetice. Căci Logos-ul este Spiritul întrupat. Logos-ul, ca Spirit întrupat, are corporalitate, care poate fi coruptă, poate fi supusă tuturor posibilităţilor-crucificări, înjosiri – dar poartă în ea germenele soteriologic: se va auto-absolvi, prin efortul de auto-absorbire în Spirit.
Efortul de auto-absorbire în Spirit este, în fapt, efortul anamnezei, efortul corporalităţii de a se revela sieşi ca energie pură, ca originaritate pur energetică .
Să-l luăm martor, mereu, pe Eminescu – el fiind Logos-ul nostru, prin care ne-am crucificat a exista şi prin care aflăm Buna-Vestire a perpetuei şanse de a fi (la modul esenţial), de a re-transcende ca Spirit (Archaeus, pp. 503-504):
“… cumcă omul e numai prilejul, adesea slab, abia suflat, pentru nişte patimi cumplite, când gândeşti cumcă purtătorul acestor patimi poate în orice moment să devină o coajă, ca un vas pe care l-a spart vinul, apoi când vezi că unul şi acelaşi princip de viaţă încolţeşte în mii de mii de flori din cari cele mai multe se scutură la drumul jumătate, puţine rămân, şi aceste puţine au în sfârşit aceeaşi soarte, atuncea vezi cumcă fiinţa în om e nemuritoare. E unul şi acelaşi punctum saliens care apare în mii de oameni, dizbrăcat de timp şi spaţiu, întreg şi nedespărţit, mişcă cojile, le mână una-nspre alta, le părăseşte, formează altele nouă, pe când carnea zugrăviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie se pare vecinică (…). În fiece om se-ncearcă spiritul Universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămâne-n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajută coaja cariului care-a încremenit în lemnul vieţii? Asaltul e tinereţea, rămânerea-n drum – decepţiunea, recăderea animalului păţit – bătrâneţea şi moartea. Oamenii sunt probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor – încercări de deslegare”.
Vasul-formă a fost chemat-format, imperativ, de esenţa-vin (Spiritul). Omul-formă este vasul, este amprenta pe care o lasă chemarea Spiritului, asupra haosului. Este urma, pe care Spiritul trebuie s-o imprime, expresiv, asupra a ceea ce s-a desprins din Spirit, tocmai pentru a coopera la demiurgie: haosul. Spiritul trebuie să se dovedească sieşi, ca manifestare activă, ca înşiruire a posibilităţilor infinite de a fi, pentru a-şi autoconştientiza esenţa, Vinul-principiu este esenţa, care cheamă vasele-forme, spre ordonarea în Logos-ul-expresie-lume.
Mereu se vor face vase, pentru că există vinul. Şi vinul cheamă vasele, pentru a vedea de câte văi-guri-amprente (expresia Spiritului, aplicată haosului şi existentă prin haosul, convergent cu Spiritul, la demiurgie) poate fi înghiţit, resorbit şi apoi transsubstanţiat, adică întors în sinele său transcendent. De subliniat: haosul este în acelaşi timp a) consubstanţial cu Spiritul şi b) co-operant, atât la faţa escatologică, cât şi la cea demiurgică a Spiritului.
Vasele din care chemarea imperativă a vinului s-a şters – se sparg, inutile şi inutilizabile. Vinul, ca amintire (citeşte: amprentă* energetică**, energetizată prin Spirit), este garanţia permanenţei-veşnicie. Vasul uitând vinul, determină mutarea permanenţei, iar, de la vas, la vinul-esenţă. Fiinţa-vie este nemuritoare: ea este Fiinţa ca proiect-Spirit (manifestare proiectivă, latentă, a Spiritului). Prin ea devine nemuritoare, dincolo de toate chematele forme-vase (amprente, scheme energetice actualizate, ale proiectului demiurgic), specia, trans-individualitatea.
Evident, Spiritul nemanifestat (proiectiv) şi Spiritul manifestat în Logos (forme ordonate în lume-manifestare) sunt consubstanţiale – Tatăl şi Fiul, divini, în aceeaşi matcă-dumnezeire .
“Punctum saliens”, locul (sursa) de ţâşnire, face să apară mişcarea cojilor. Întâi, Logos-ul sunt şirurile rigide ale proiectului demiurgic. Apoi, se iscă furtuna manifestării-expresie, întruparea Spiritului devine Logos-manifestare. Acum abia, şirurile se departajează, iar în şiruri se nasc fisurile individualităţii – şi, astfel, apare bănuiala dependenţei aparenţelor – de ceva de dincolo de ele, de dincolo de condiţiile departajării şi fisurării, ceva de dincolo de ele, care nici nu se fisurează, nici nu (se) departajează – ci, din contră, produce şi determină el fisurarea şi detaşarea. E adevărat, cine determină ceva înseamnă că poartă în sine proiectul determinării. Dar, nu mai puţin adevărat, el este cauza. Acel ceva de dincolo de frământări şi îndoieli – este cauza. Astfel, apare mişcarea cojilor, ca intuiţie a cojilor mişcate (timp-spaţiu), în jurul unei esenţe nemişcate (Sensul Suprem, vinul de care vorbeşte Eminescu).
Zugrăviturile ar fi trăsăturile energetice ale proiectului demiurgic divin, iar carnea zugrăviturelor, în consecinţă, ar reprezenta proiectul ca manifestare (expresie), trans¬formarea din zugrăvituri, în carnea zugrăviturelor, ilustrând traiectul de la Spirit la Logos.
Materia nu există: ea nu putrezeşte, nu îşi are un sine al ei propriu, faţă de care să se deprecieze. Materia se depreciază, apare, dispare, doar în raport cu Sinele Suprem (Spiritul), Ahasverus este nu sinele materiei, ci funcţia tranzitorie a amprentelor-forme (Logos-ul expresiv): este forma metaforică a aşteptării, de către cooperantul haos, a chemărilor imperative, spre expresie-demiurgie, ale Spiritului. Călătoria lui Ahasverus este metafora funcţiei tranzitorii a materiei – adică a haosului aşteptător, pasiv şi, totuşi, paradoxal, care cooperează la demiurgie.
Materia este starea de aşteptare a haosului, iar haosul nu există în sine, ci se naşte din Spirit, în momentul predispoziţiei imperative, a acestuia, de manifestare-expresie. Haosul este cealaltă faţă a Spiritului. Tot ce este amprentă asupra haosului, se resoarbe complet în Spirit, atunci când acesta nu mai cheamă vasul, ci se concentrează întru vin. Cercul este doar imaginea punctului, dilatată expresiv: nimic în afară, nimic înăuntru, centrul poate fi oriunde, mereu nevăzut, dar mereu singura necesitate adevărată.
Apa este starea de posibilitate, schimbare şi tranzitivitate – infinite. Spiritul Uni¬versului se foloseşte de mediul-apă (prin inter-mediul apă acţionează Spiritul ca rază – energetizarea-revelaţie a Fiinţei). Fiecare rază este o amprentă energetizată divin, căci sur¬sa, Soarele, este ocult, este “negru”. Apa tranzitivă uneşte cele două acţiuni simultane:
a) “amprentarea” dinspre Spiritul nemanifestat, spre haosul aşteptător, rezultatul fiind revelarea Fiinţei (raza oglindită), deci, încărcarea cu energie sacră-manifestare a unei trăsături abstracte din Proiectul-latenţă, co-existent, până la identificare, cu Spiritul nemanifestat;
b) “asaltul spre ceruri” – adică, dinspre posibilitate (apa-haos), spre activul Spirit, Fiinţa este o formă de răzvrătire (în definitiv, înşelătoare), împotriva Spiritului nemanifestat. Fiecare fiinţare este revoluţia apei tranzitive, spre obiectul tranziţiei, care este amprenta-formă, vasul chemat de vin, vasul chemat ca vas, dar şi cu conştiinţa non-realităţii sale ca vas, căci realitatea este doar chemarea şi chemătorul vin (voinţa de fire, ca energie proiectată, şi esenţa Firii, nemanifestată, dar oricând gata de manifestare).
Totul este predestinare. Libertatea, în sens cosmic, nu are decât o anumită semnificaţie la Eminescu, şi anume dobândirea conştiinţei necesităţii de a te părăsi ca vas, pentru a te regăsi ca vin. Este singura libertate reală: libertatea iniţierii, pentru revelaţia finală. Contează doar gradul de angajare în rigorile circuitului divin: Spirit nemanifestat (ca proiect demiurgic implicit şi divergenţa-consubstanţialitate cu haosul) – Spirit manifestat în Logos Divin – Logos-ul expresie (“amprentare” tranzitivă a haosului) – auto-recuperarea Logos-ului-expresie în Logos Divin (Revelaţia) şi a Logos-ului divin, înapoi, în Spirit nonmanifestat. Deosebirile cantitative, rege-cerşetor, sunt insignifiante.
Cariul încremenit în lemnul vieţii este Spiritul (nemanifestat, proiectiv, dar şi manifestat, în “visul” latenţei), indiferent faţă de consecinţele cantitative (spaţial-temporale, coji mişcate) ale expresiei-Logos (cojile rege-cerşetor, ca predestinări şi irealităţi, simultan); atent, concentrat, doar la calitatea-expresie (adică, la împlinirea funcţiei de chemare şi resorbire a formelor-vase-coji). Semnul este ocultat veşnic – căci niciodată coaja mişcată-vas-formă nu va putea avea Revelaţia, adică i se va refuza consubstanţializarea cu cariul-vin-esenţă. Nu va putea avea Revelaţia în calitate de coajă, de vas, de formă. Revelaţia-atracţie se va face la nivelul celor de acelaşi rang: vinul în vin se va vărsa, raza în soarele negru (ocult) se va întoarce. Amprenta va fi umbră şi va marca dispariţia formei (manifestarea Spiritului), retrăgându-i-se energia-rază. Logos-ul se retrage în Spirit, recunoscându-se în Spirit, ca Spirit.
Oamenii-vase rămân întrebări (amprente şi potenţialităţi ale amprentării), răspunsul este abstragerea vinului din vas şi vărsarea în VIN (Spiritul nemanifestat). Doar geniul – care nu se implică în amprente, ci le contemplă exact ca ceea ce sunt: pură tran¬zi¬ti¬vitate, doar geniul se menţine în consubstanţialitate, cu Spiritul. Dezlegarea nu este răspuns – ci consubstanţialitate, după comuniunea şi identificarea cu toate, cu totalitatea-integralitatea-sinteză a zilei a opta (teurgie) a geniului Om.
Întoarcerea în poveste, povestea-mit, este starea de comuniune a spiritelor, în vederea pregătirii pentru revelaţia-abstragere în oceanul originar, în Soarele Negru: “s-ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor … În ele trăieşte Archaeus … Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme”. Povestea are în ea moartea şi viaţa, ameninţarea cu tranzitivitatea-expresie infinită, şi promisiunea infinită a comuniunii sacre, întru Spirit: Archaeus (tranzitivitatea infinită) şi leagănul somnului (resurecţie, întru cerc: legănarea-dare peste cap-transcendere* şi consubstanţierea cu Unu). Restul – vorba scepticului şi hiperlucidului prinţ al Danemarcei: “Vorbe! vorbe! vorbe!”, adică Logos manifestat şi corupt, depreciat, în aşteptarea hărăzirii cu harul Crucii (adică, în aşteptarea graţiei divine care, conform origenismului, izbăveşte întreg universul, inclusiv – şi, am zice, mai ales – pe Satan cel absolut necesar demiurgiei).
*
Se poate mira oricine că, pentru a afirma ceva, ne luăm ca Biblie – proza eminesciană – deşi intenţia ne-am declarat-o, din titlul studiului, a fi revelarea Spiritului şi Logos-ului în poezia eminesciană. Iată explicaţia: proza eminesciană reprezintă acele coji mişcate, dincolo de care putem să intuim absolutul. Noi înşine fiind “coji mişcate”, trebuie să pornim, spre împlinirea continuităţii şi unităţii Ritualului, dinspre “coji mişcate”. Numai pornind de la faza explicită, Logos poticnit în “coji”, ne vom putea împărtăşi apoi, iniţiatic, din măreţia Logos-ului-spre-sacralizare-al-Poeziei.
Proza eminesciană nu este sistemul ritualic al Revelării, ca scară între Dumnezeu Tatăl-Spiritul şi Dumnezeu Fiul-Logos-ul divin – ci este căutarea, este vocea care întreabă, frământând întunericul mistic, pentru a-l obliga să se fisureze, pentru a izbucni, prin fisuri, Revelaţia. Poezia, abia, este Ritualul închegat spre Absolut. Orice poezie eminesciană antumă este o schemă energetică în care se autocomprimă Revelaţia. Este o rugăciune latentă, care aşteaptă comuniunea cu spiritul cititorului, spre nunta mistică- Revelaţia (postumele păstrează, încă, fragmentaritatea, non-unitatea ritualică, păstrează frământarea şi fisurarea semnificativă, fenomene care preced, dar nu se identifică, încă, cu Revelaţia).
De observat, în chiar rândurile de proză citate mai sus, câteva “coji mişcate”, care vor evolua calitativ spre starea de fluenţă şi continuitate absolută a Ritualului-Poezie:
a) spargerea vasului-formă, de către vinul-esenţă, va migra dinspre gest fenomenal spre gest ritualico-poetic, în poezia “Dinspre sute de catarge”, unde spargerea catargelor, erectile-forme ale fiinţării fenomenelor, este criza-hierofanie, presiunea, din interior spre exterior, o esenţă care forţează-revelează întâlnirea cu esenţa, raza care se absoarbe în soare negru, la limita dintre Logos-ul-paroxistic manifestat, şi tăcerea hieratică (limita dintre valurile-vânturile şi cântecul sacru, care absoarbe gânduri spre sensul sacru, neînţeles);
b) principiul de viaţă unic, care “încolţeşte în mii de mii de flori din care cele mai multe se scutură la drumul jumătate”, devine, în Împărat şi proletar, verset liturgic: “În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire [pomul mistic, Arborele Sephiroth],/ Ci-n calea de-a da roade, cele mai multe mor”;
c) tot aşa, “opintirea” Universului-Spirit, din Archeus, devine opintirea bătrânului Demiurgos (“În orice om o lume îşi face încercarea;/ Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van”), criza expresivă a Demiurgului, care nu-şi poate identifica voinţa cu imaginea auto-reflectată, este silit să devină un dictator cosmic: nu se poate identifica cu fiecare formă-vas (expresie), şi atunci le va uni pe toate într-o structură îngheţată, impersonală, pe care o va stăpâni cu autoritatea impersonalităţii divine, autoritate numită proiect divin sau predestinare (în felul acesta, doar, se va putea atât exprima, cât şi reîntoarce, în Sinele Suprem, necorupt): “Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă, / Se petrifică unul în sclav, altu-împărat” (Împărat şi proletar, I-53); să citim “coaja mişcată”, sugestia doar, spre liturghia sensului liturgic: “Dar rămâne-n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajută coaja cariului care-a-încremenit în lemnul vieţii?”. Se observă abia-mijirea tragediei crizei divine de personalitate, care duce la dictatura predestinării: încă nu se radicalizează antiteza (sclav-împărat), principiul stagnează într-o imagine încremenită în sine (cariul încremenit), iar nu în dinamismul expresiv (autoexpresiv), care uneşte drumul-cale cu ipostazierea-încremenirea în formele predestinate (şi zadarnice). De la meditaţie la liturghie, de la prea-plinul de sine până la ek-stasis-ul poetic – este exact diferenţa rugăciunii-poezie* .
Eminescu va crea, prin antumele sale, şansa soteriologică, pentru revelarea, în omul fenomenal, a Omului Transcendental, despre care vorbeşte N. Berdiaev. Fiinţa-Om Transcendental este provocată spre ritualul de comuniune cu Logos-ul sacru. Fiinţa şi operaţiunea soteriologică de re-îndumnezeire a eului este ţinta supremă a rugăciunii-poezie eminesciană (re-îndumnezeire prin teurgie poetică).
Rugăciune întru Spiritul Românesc. Suprem-anonima rugăciune întru starea de neam românesc. Sau, cum spunea N. Berdiaev : “Singur acel Logos nu distruge omul, care este, El însuşi, Omul Absolut”. Rugăciunea-Neam românesc-Eminescu este Logos-ul sacru şi “repetă în sine, în limitele sale de înţelegere, experienţa unui Zoroastru, a unui Buddha, a lui Christos: momente ale unei revelaţii …”
Topic: Studii | Comments Off on DINCOLO DE DETRACTORI ŞI SCEPTICI – GENIUL CONFORMATOR EMINESCIAN! (2)
DINCOLO DE DETRACTORI ŞI SCEPTICI – GENIUL CONFORMATOR EMINESCIAN! (1)
de Adrian Botez | 21 Iulie 2010
Criticul ieşan, Alexandru Dobrescu, în lucrarea sa Detractorii lui Eminescu (Junimea, Iaşi, 2002), definea conceptul de “detractor”: “Detractorul este, în accepţia curentă, persoana care lucrează, cu bună-ştiinţă, la ştirbirea (sau distrugerea) bunei reputaţii a cuiva. Este o practică a cârpaciului invidios pe maestru – sau a artistului mediocru, gelos pe Gloria marelui artist (…) Între cel care ponegreşte şi cel ponegrit este (sau ar trebui să fie) o flagrantă diferenţă de valoare, fără însă ca detractorul să aibă conştiinţa propriei inferiorităţi”. Al. Dobrescu pune discreditarea Maestrului pe seama “defectuoasei funcţionări a mecanismelor de selecţie a valorilor, în special a imixtiunii criteriilor profesionale(…)Urmaşii se cred întotdeauna superiori înaintaşilor, cărora nu scapă nicio ocazie de a le administra, precum şcolarilor nesilitori, pedagogice corecţii ”. În mare, Al. Dobrescu are dreptate. În lucrarea sa sunt daţi, ca exemple de detractori, Petre Grădişteanu, Gr. Gellianu, Al. Grama, Aron Densuşeanu, Anghel Demetriescu… – dar faţă de atitudinea negativistă a lui Eugen Lovinescu, Al. Dobrescu vine cu temenele şi scuze… Nu era cazul…! Cel ce nu vrea, din rea-credinţă, să vadă pe GENIUL CONFORMATOR al Duhului Neamului care l-a născut (inclusiv pe el, lepădatul de Neam!), e mai rău decât detractor: este orb şi trădător de spirit…
Dar, iată ce spune dl Dobrescu, mai departe: “Rostul istoricului literar nu este însă de a pune la zid un trecut ale cărui măsuri şi desfăşurare nu le împărtăşeşte, ci de a-i înţelege logica internă şi, eventual, de a trage învăţăminte”.
Din acest moment, ne despărţim categoric de opiniile lui Al. Dobrescu.
Eminescu NU E TRECUTUL, CI VIITORUL DE DUH AL NEAMULUI SĂU! Eminescu NU are nevoie de “mila şi înţelegerea tolerantă” a nu ştiu căror trepăduşi culturnici (evident, nu ne referim aici la dl Dobrescu, pe care-l ştim ca fiind un extrem de onest hermeneut – ci ne raportăm la cei pe care dl Dobrescu vrea să-i justifice, în nemernicia şi orbirea lor cultural-spirituală!) , CI FIECARE DINTRE NOI ÎI SUNTEM DATORI CU ÎNŢELEGEREA FIINŢEI NOSTRE, PRIN EL!!!
…Şi ţinem să ne exprimăm şi demonstrăm, sus şi tare, opinia – mai ales că avem în faţă neghiobiile înveninate şi pline de paraziţii ignoranţei, din Dilema veche – 1998, a ciracilor “hipopotamului pleş”… – precum şi afirmaţiile belferului, proteguit de către dl N. Manolescu, precum icioglanii “deandosulea” ai sultanilor… – dl Mircea Cărtărescu (cf. Adevărul literar şi artistic, Nr. 956 /14 ianuarie 2009 – Salvaţi-l pe Eminescu sau lăsaţi-l să doarmă!): “trăim o epocă a contestaţiei, sătui de ditirambii de altădată (…)Ceea ce în faimosul număr din «Dilema» de acum câţiva ani era proaspăt (n.n.: da, precum excrementele matinale…) și adevărat (n.n.: ca jurămintele politicienilor…), chiar curajos (n.n.: …da, cu morţii poţi fi, totdeauna, curajos…mai ales când bunul-simţ, cultura şi deşteptăciunea nu te prea dau afară din casă…), a devenit acum subiectul a j-de mii de anchete prin toate revistele.
«Salvaţi-l pe Eminescu» e azi un slogan la fel de plicticos ca și «Salvaţi Delta», «Salvaţi planeta» etc. Cum şi de către cine a fost folosită imaginea lui Eminescu? “De toţi naţionaliștii, de la pătlăgeaua verde la cea roșie. Am avut un Eminescu cu centură diagonală, unul cu carnet roșu de partid, unul cu cocardă tricoloră… Pentru toate gusturile, toate vremurile și toate buzunarele (…)Eu personal nu-l mai citesc pe Eminescu, l-am citit destul în tinereţe și-l știu bine. Prefer să-i citesc azi pe poeţii de azi.(…) Cu Eminescu mi se-ntâmplă ce mi se-ntâmplă cu toţi autorii pe care-i știu prea bine și pe care-i iubesc cel mai mult: nu-mi mai vine să-i citesc” .
Am citat copios din Cărtărescu, pentru a savura aroma imbecilităţii, în toată măreţia ei “imposturală”!
Iată unde duc lenea şi autosuficienţa, ghiftuiala narcisiacă, impostura cultural-spirituală!
Da, Al. Dobrescu avea dreptate, atunci când alarma asupra “defectuoasei funcţionări a mecanismelor de selecţie a valorilor, în special a imixtiunii criteriilor extraprofesionale” – atâta doar că nu spunea numele Adevărului, până la capăt: cu adevărat criticii profesionişti români, de după 1989, nu-şi mai fac datoria faţă de valorile de Duh ale Neamului Românesc, ci, ori se retrag timoraţi, inhibaţi (a se vedea cazul criticilor clujeni Mircea Muthu şi Ştefan Borbély) sau, pur şi simplu, se dovedesc nedemni şi slabi de înger, ne-conştienţi de eroismul şi sacralitatea misunii lor de PAZNICI AI VALORII DE DUH AUTENTIC, misiunea de a apăra valorile AUTENTICE ale Neamului căruia îi aparţin (a se vedea tristul caz al eminentului critic Eugen Simion), ori se dovedesc din ce în ce mai depăşiţi, mai limitaţi în forţele lor hermeneutice…şi asta se întâmplă prea multora, ca să începem noi să le înşirăm, aici nevrednicele lor nume! Dar, mai rău decât orice, este pătrunderea corupţiei, a josniciei şi partizanatului ticălos, în rândul criticilor “de profesie” (şi nu putem să cităm nume, la acest capitol… – pentru că, cel mai greu, azi, este să dovedeşti, în faţa Instanţei Juridice, tocmai corupţia – NICI FLAGRANTUL NU TE AJUTĂ! – şi noi n-avem bani, pentru a scăpa de rigorile legii meschine şi parşive a oamenilor, lege de care se-mpiedică…”boii”!).
…Să vorbeşti despre “ditirambi”, în cazul Eminescu, este dovada celei mai crase rele-credinţe…(deci, dl Cărtărescu şi “maestrul” său, dl Manolescu, cel ce-i dă acestuia “binecuvântarea”, în orice împrejurare şi orice prostie ar emite, “lucrează, cu bună-ştiinţă, la ştirbirea – sau distrugerea – bunei reputaţii” a lui Eminescu…! – dl Manolescu îl “lucrează” pe Eminescu şi prin… Istorii…! – cu adevărat demne, prin fabulaţiile vehiculate într-însele, de “bârfele” arabico-şeherezadice…) – la fel ca şi în cazul afirmaţiei despre “protolegionarismul” ori “comunismul” lui Eminescu…(când sunt atât de puţini oameni, azi, în România, care să şi ştie ce vorbesc, atunci când le merge gura despre legionarism, comunism, naţionalism, curat ca despre… “pătlăgele”!) – iar să afirmi că Eminescu a devenit un obiect de direcţionare a sloganelor…nu înseamnă decât pură şi deloc simpatică ignoranţă…Şi asta, nu pentru că nu s-ar fi ajuns, prin cei care n-au citit un rând din Eminescu, dar “aquiesează” la transformarea spiritualo-divinului, în “marfă de promo” – ci pentru că însuşi Mircea Cărtărescu, prin alegaţia sa, dovedeşte, cu vârf şi îndesat, că face parte dintre “flueraşii” care consideră spiritul – o marfă – şi, ceea ce este cu mult mai grav, că Mircea Cărtărescu habar n-are să citească! Nu mă refer, evident, la alfabetizarea “poetului de curte manolesciană”, ci la absoluta lui impotenţă de Duh: “Eu personal nu-l mai citesc pe Eminescu, l-am citit destul în tinereţe și-l știu bine. Prefer să-i citesc azi pe poeţii de azi.(…) Cu Eminescu mi se-ntâmplă ce mi se-ntâmplă cu toţi autorii pe care-i știu prea bine și pe care-i iubesc cel mai mult: nu-mi mai vine să-i citesc”. E ca şi cum un individ oarecare ar afirma că-l plictiseşte Predica de pe Munte a Lui Hristos…uitând să spună că, de fapt, el, “plictisitul” – E SURD!!!
Eminescu nu-i o modă, ca să te lepezi de ea, o vreme, şi, cine ştie când şi din ce “capriţ”, s-o reiei, “s-o repui pe tapet”! Eminescu este cel dintâi receptacul al influenţei Arhanghelului Spiritului, Mikaël, aici, pe pământ, influenţă care s-a făcut perceptibilă odată cu anul 1871. Cei care au, cât de cât, bună-credinţă şi cunoştinţe şi har întru hermeneutică, vor băga de seamă, foarte clar şi uşor, diferenţa enormă de valoare între poemele eminesciene de până la 1871 (tip La Bucovina, O călărire în zori etc.) şi cele de după acest an: este evident (înafară de orbi şi surzi!) că spiritual mihaelic îl inspiră pe Eminescu (adică, acest spirit divin se pogoară şi îl face empathic/profund rezonator, pe Eminescu, la influenţele, cu maximă putere, ale Arhanghelului Spiritului, care domină zodiile celesto-terestre). Nu e nevoie de lucrarea de denigrare securistică, a unor “cepe-ex-işti” ai criticii româneşti, să scoată în frunte “cearşafurile” intime ale lui Eminescu – corespondenţa: ştiut este că şi Hristos, având dublă natură (umană şi divină), se nevoia precum oamenii de carne…dar nu i-a trecut prin devlă niciunui evanghelist să descrie “sejurul” cristic la…privată: în mod evident, evangheliştii erau oameni cu infinit mai multă minte, mai mult bun-simţ şi mai înalt discernământ al valorii Duhului, decât “zoilii” veacului nostru degenerat şi dominat de specimene bune de studiat din punctul de vedere al teratologiei…
…Şi să ne mai mirăm de confuzia gravă a valorilor, de “defectuoasa funcţionare a mecanismelor de selecţie a valorilor, în special a imixtiunii criteriilor extraprofesionale”! Păi, ce “criteriu extraprofesional” se “imixtează” mai grav, în vremile noastre, decât politica masonică! Iar domnii Pleşu, Manolescu etc. (şi, după domniile lor, sodom de epigoni-guşteri!), şi-au schimbat radical profilul spiritual, după ce au “degustat” aburul otrăvit al politicii postdecembriste!
…Dar, fireşte, politica de tip masonic înseamnă şi acceptarea trădării intereselor naţionale! Cum putea un domn ambasador UNESCO, cu (a)“sediul la Paris (“Reşedinţa mea de vèră/E la ţèra…” Lojei Marelui Orient, de la Paris…!), să-l accepte, ca Geniu Protector şi Conformator de Duh al Neamului Românesc, pe cel care scrisese despre “Chestiunea Israelită” sau “Chestiunea evreiască”, “fiind împotriva încercărilor evreilor de a bloca sau de a condiţiona recunoaşterea independenţei României. Ceea ce se cunoaşte de către foarte puţini iniţiaţi este însă cum, pentru atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis (de către ¬medicul evreu Fr. Iszac”, zic unii, de către o conspiraţie iudeo-masonică am zice noi)” – afirmă Victor Roncea, în art. Lichidarea lui Eminescu, 3 februarie 2009, civicmedia.ro)?!
Noi, în cele de mai jos, vom încerca să demonstrăm, cât mai lapidar, chiar pe textul eminescian (demonstraţia integrală, in extenso, noi am făcut-o în lucrarea SPIRIT ŞI LOGOS, ÎN POEZIA EMINESCIANĂ – PENTRU O NOUĂ HERMENEUTICĂ, APLICATĂ ASUPRA TEXTULUI EMINESCIANEditura Rafet, Râmnicu Sărat, 2005 – lucrare care s-ar putea să-i îndemne, chiar pe domni sastisiţi şi plictisiţi, plini de…”spleen”, precum dl Mircea Cărtărescu, sau chiar dl Patapievici, cel cu… “schelete prin dulapuri”… – să-l re-citească, la infinit, pe Eminescu, fără să afirme, ca despre… “scaunul diurn”, că…”nu le vine”…să-l mai citească pe cel al cărui Logos îi face, INCLUSIV PE EI!!! – să facă umbră acestui Pământ Sfânt ROMÂNESC…!!!) – că un GENIU PROTECTOR şi CONFORMATOR de Neam nu merită să cadă sub judecata fariseilor, “hiclenitorilor” de Duh Românesc şi ignoranţilor.
***
Rosa Del Conte, unul dintre cei mai competenţi şi mai subtili exegeţi ai operei lui Mihai Eminescu şi unul dintre cei care au dobândit, prin răbdătoare iniţiere întru Eminescu, profunda capacitate de intuire a cosmicităţii spiritului eminescian, afirmă, în capitolul Eminescu şi gnoza :
“Fiecare gnostic repetă în sine, în limitele posibilităţilor sale de înţelegere, experienţa unui Zoroastru, a unui Buddha, a lui Christos: momente ale unei revelaţii ce se arată, sclipindu-şi lumina, în mintea opacă şi întunecată a oamenilor, cărora adevărul li se comunică într-o tradiţie discontinuă ce cunoaşte întreruperi, eclipse. Aceşti deşteptători, aceşti revelatori ai unui adevăr pe care ei îl încredinţează unei lumi impermeabile la lumina lor, apar în istorie, se inserează în ea, dar nu se prelungesc în ea, nu îi modifică în chip substanţial, radical, direcţia şi sensul. Totuşi, nici ei nu se identifică cu Absolutul, care este ABSOLUT transcendent”.
Raportată la spiritul eminescian, remarca Rosei Del Conte, în prima ei parte, este de o subtilitate a intuiţiei absolut remarcabilă. Într-adevăr, Eminescu, sub imperativul Spiritului său cu valenţe cosmogonice, prin tragedia şi extazul (pe care-l implică esenţa ritualică a operei sale), îşi neagă vălul înşelător şi înrobitor al substanţei şi se rafinează până la identificarea cu marii “deşteptători” ai spiritului uman.
El, Eminescu, este Zoroastru, Buddha, Christos. De fapt, este Anonimul Revelator. Este spiritul omenirii, reîndumnezeite şi recuperate întru Unu, prin revelaţia “deşteptătorilor” ei. Tocmai de aceea, nu putem fi într-un acord deplin cu continuarea afirmaţiei Rosei Del Conte: nu trebuie urmărite efectele emergente ale acţiunii Spiritului redeşteptat în masa opacă – omenire -, ci trebuie intuite efectele imersiunii spiritului, în ceea ce se numeşte “lume”. Va trebui să fim de acord că Spiritul lucrează în afara ochilor noştri fireşti, căci Spiritul urmează logica propriei sale esenţe suprafireşti – iar nu logica umană (“discontinuă”, cu “întreruperi”, “eclipse” – cum bine spune Rosa Del Conte) a încă nedesăvârşitei noastre fiinţe, care este expresia încă nedesăvârşirii misiunii Spiritului: misiunea de autorecuperare, a Omului Transcendental , Omul-Spirit, din proliferarea – omenire (echivalentă cu starea de opacizare – depreciere a Spiritului).
Logica umană o putem urmări noi, oamenii fireşti, pentru că noi, nefiind desăvârşiţi, vom putea percepe (prin rezonare) doar non-desăvârşirile. În schimb, nu avem dreptul, în virtutea neputinţei noastre, să absolutizăm şi să idolatrizăm neputinţa, să punem în centrul cosmosului, ca unic adevăr, non-desăvârşirea noastră. Nu este normal să subiectivizăm atât de mult cosmosul (aducându-l în zona carenţei noastre spirituale), încât să punem, în centrul său, ignoranţa noastră, să dăm universului măsura inerţiei şi opacităţii noastre spirituale (temporare sau nu). Să înlocuim geo-centrismul cu ignoranto-centrismul.
Trebuie să acceptăm că Spiritul lucrează în afara razei oarbe a ochilor noştri fireşti, într-o zonă esenţială: noi suntem lumea, iar lumea este obiectul activităţii Spiritului care s-a exprimat în lume – activitate dusă până când subiectul şi obiectul se vor identifica, subiectul resorbind obiectul, până la identificare – depăşirea speciei – noema husserliană (Mircea Vulcănescu, Logos şi Eros, Paideia, Buc., 1991: “Subiectul nu se preface în obiect în chip imaterial, ci prinde din obiect o – species – [un fel de noema husserliană] pe care o desprinde din lucru şi o ia cu sine în chip abstract cu ajutorul intelectului agent, specia nefiind lucrul însuşi, ci principiul lui logic şi arhitectural (…) Căci ce era această prefacere a subiectului în obiect, atribuită de Maritain operaţiei de adecvaţie a cunoaşterii, decât un fel de-a realiza în chip natural, printr-o simplă mişcare a spiritului, – adâncirea în celălalt, adică de a depăşi, prin acţiune, paravanul acestei species impressa ?”).
Spiritul modifică lumea după legile Spiritului, pentru a o putea recupera înspre centrul de energie care a creat-o, a oferit-o spre vădire şi expresie.
Va trebui să ne “trezim” măcar noi înşine, exegeţii, adică să răspundem la îndemnurile “deşteptătorilor” – căci exegeza unei opere nu se rezumă la constatări superficiale şi conjuncturale, ci implică intuiţii asupra logicii interioare a operei, asupra logicii Spiritului care a creat opera respectivă.
Trebuie să fim de acord fie cu Lucian Blaga, care, prin matricea stilistică a unui popor, înţelege tocmai munca specifică a Spiritului, pentru a transforma, către izbăvire, de dedesubt, din profunzimile unei naşteri mistice, un anumit popor – fie cu Rudolf Steiner , care afirmă că lumea arată aşa şi nu altfel, tocmai pentru că Spiritul îşi pregăteşte, cu maximă minuţiozitate – pe de o parte, ambianţa întrupării, pentru a se putea exprima pe sine într-un anume fel – pe de altă parte, pentru a-şi crea premisele unui ulterior stadiu de evoluţie.
Eminescu însuşi afirmă următoarele, despre munca sufletului – Spiritului (în general şi în particular: spiritul neamului-naţiune), într-o pagină din Geniu pustiu (II, 356) – ocazie cu care ne putem edifica şi asupra consubstanţialităţii marilor spirite, sustrase dimensiunii temporale, căci matricea stilistică a lui Blaga, din secolul XX, corespunde esenţial viziunii (în formă DOAR, oarecum masonice …) eminesciene, asupra geniului neamului, ca ocean demiurgic: “(…) aş vrea ca omenirea să fie prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină (…) O prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile ( citeşte: neamurile) nu sunt decât nuanţele prismatice ale Omenirei, şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de explicabilă cum putem explica din împrejurări asemenea diferenţa dintre individ şi individ.
Făceţi ca aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neesistenţei (…) Sufletul omului e ca un val – sufletul unei naţiuni ca un ocean. Când vântul cu aripi turburi şi noaptea cu aeru-i brun şi cu nourii suri domneşte asupra mărei şi valurilor ei – ea doarme monotonă şi întunecată în fundul ei care murmură fără înţeles; pe când dacă, în senina şi albastra împărăţie a cerului înfloreşte Lumina ca o floare de foc, fiecare val reflectă în fruntea sa un soare, iar marea împrumută de la cer coloarea sa, seninul geniului său, şi le reflectă în visul său cel adânc şi luciu”.
Vom observa, încă de pe acum, o intermediere a acţiunii geniului pustiu asupra individualităţii val, prin mare. Marea reprezintă un fond şi un depozit de forme-valuri şi ipostaze-valuri (valuri cu soare în frunte sau valuri întunecate). Marea este un element cooperant cu geniul senin şi totodată, o subtilă adversară a geniului senin – întru demiurgie. Marea este fondul-haos, care este receptiv, însă, la “amprentele” care oferă forme şi, în final, semnificaţii ale valului-valuri. Marea este receptoarea mesajului de ordine-tensiune a fiinţei-val, dar şi a mesajului de re-întunecare (prin retragerea, autoabsorbţia Luminii-Spirit- geniu) ca haos. Marea este Logos-ul activ, dar şi dezactivare a Logos-ului.
– va continua –
Topic: Studii | Comments Off on DINCOLO DE DETRACTORI ŞI SCEPTICI – GENIUL CONFORMATOR EMINESCIAN! (1)
GREVA PROFETULUI
de Adrian Botez | 20 Iulie 2010
nu mai vreau să profeţesc nimic
nu vezi – vine noaptea – şi-mi cade
nasul în strachina cu
somn
ce-mi tot zici de
războaiele tale? – de parcă n-ai vedea că
nu mai prididesc cu atâtea
hărţuieli – buşituri personale – unele
monumentale
acuş e vară – şi-i aşa de frig
de parcă Miezul Lumii
a-ngheţat
cerul e plin şi roşu de statui şi
stane de piatră ciuntite – ca de
porumbei: stau acolo sus – bâzâind ca
bondarii înfuriaţi – şi nimeni nu ştie
cui şi când îi va cădea
stana ori statuia lui potrivită – în
cap – şi-l va terciui până la
umbră – luându-i locul pe drumuri – până când
lumea toată se va umple de
stane şi statui de piatră umblătoare – cu toatele
răscăbăiate şi
nesimţitoare
acolo – pe la jumătatea cerului – e un
munte – dincolo de care
nu se mai vede – de-aici
jumătatea cealaltă de cer – cu
toate ale lui – cu gospodărie
hambare şi
Gospodar
se face tot mai întuneric – ca-ntr-un
plămân chircit: ăla de-i
Gospodar – a uitat să le dea
de mâncare la stele – aşa că
lihnite – leşinate – una măcar
nu mai apare – măcar de
sămânţă luminată
luna a plecat prin vecini
iar soarele s-a supărat pe
toată lumea: aşa e când
te cerţi cu
rudele – nimeni nu-ţi mai respiră
ori suflă – în
ceafa casei
e târziu: n-are rost să-ncui poarta
cine avea de venit – a
venit
dar e-atât de multă – stratificată de
milenii – linişte – ca sub
munţii de apă
de fapt – pâş-pâş – toate şi toţi au
plecat – fără bună-ziua ori
noapte-bună – şi fără întoarcere
a fost o zi cât o
noapte neţesălată: las’ să mai fie şi
beznă – că-s tare
ostenit
n-am profeţit – şi uite cât de
îngălat şi rău a
ieşit
***
Topic: Poezii | Comments Off on GREVA PROFETULUI
BIJUTERII ÎN FILIGRAN CULESE DIN CENUŞA LUNII
de Cezarina Adamescu | 19 Iulie 2010
LAURIAN LODOABĂ, Cenuşa lunii, poeme, Editura Anthropos, 2010
Miniatura lirică în spiritul poeziei tradiţionale nipone a sedus şi continuă să-i cucerească, pe toţi creatorii de poezie, inconştient sau nu, pentru că are o mare priză la public, este sevă proaspătă şi chintesenţă de gând şi fie că se încadrează în canoanele impuse de acest mod de exprimare laconică, fie că nu, ea câştigă adepţi din toate categoriile de creatori şi cititori pentru că, necesită un minimum de timp pentru a o parcurge, dar în acelaşi timp solicită în cel mai înalt grad mintea şi spiritul, fiind ca o respirare, ca o gură de aer proaspăt în alveolele pulmonare îmbâcsite de noxele veacului. În plus, se poate prezenta într-o formă miniaturală cu un design plăcut care poate fi purtată în buzunarul de la piept, de către oricine. Ea induce o stare de confort intelectual şi de fineţe şi ascuţime de spirit speciale, propice stării ideatice, de visare.
Foarte mulţi autori români şi străini au fost tentaţi să cultive această specie literară, cu sau fără reguli impuse, dar păstrând spiritul treaz şi îmbinând contingentul cu inefabilul, teluricul cu celestul, într-o armonie perfectă şi cu un final neaşteptat.
Autorul de faţă vrea să atingă cu aripile sale migălite îndelung, contururile azurului. Este o întreprindere cât se poate de inspirată, pentru că reuşeşte, de cele mai mult ori să surprindă şi să pună pe gânduri interlocutorul.
Deşi nu respectă schema tradiţională japoneză a haiku-ului 5-7-5 el reuşeşte să inducă acea stare de graţie pe care nu o poţi atinge cu mâna, de teamă să nu se sfărâme.
Cenuşa lunii – este un titlu fericit ales de autor ca să reflecte imaginile-blitz care oglindesc stările sufleteşti ale autorului. Un anume univers marcat de regrete târzii, de umbre, tăceri, de amurg, răni vechi înflorind în rană nouă, cer pustiu, eclipsă de lună, şi alte asemenea imagini încărcate de sentimentul pierderii, al aşteptării, al zădărniciei, al pustiirii în care arareori răzbate câte o imagine solară, înseninătoare.
Poetul se autodefineşte, de altfel: “am soarta perlei / din scoica argintată –/
sub carapacea de nisip / strigătul apusului / somn îngheţat”.
De altfel, imaginile ne sunt familiare de la clasicii noştri: Bacovia, Arghezi, Blaga şi chiar Eminescu (mutatis mutandis!)
Toate aceste vignete lirice ne comunică un mesaj scurt, o stare de moment, o idee, un simţământ. Ex: “sub cenuşa lunii / tăcerea umbrei / regrete târzii”; “laguna violetă / înghiţită de amurg – / o veche rană”; “sfârşit de iarnă / lampadare de piatră / agăţate în ceaţă”.
Iată şi “un petec de cer” – o mică speranţă: “stropi de ploaie peste / molizii robiţi în / aura dimineţii ». Şi în afundul unui cer pustiu răsună parcă o chemare de taină, ca o promisiune, ca o speranţă : « chemare – / cer pustiu / încarcerat de lună ».
Poezii de sugestie, încărcate de simbolism, haiku-ul şi tanka, precum şi celelalte forme ale spiritualităţii lirice de tradiţie orientală, în speţă, niponă, au darul de a aprinde o luminiţă în sufletul obosit de corvezile şi de travaliul la care este supus omul într-o epocă a imaginii fugitive şi a bombardamentului informaţional din media. Cu ce să rămână omul din toate acestea ? Cu un fulger care-l străpunge virtual în creştet, trece prin minte, pătrunde în inimă şi se preface-n adiere de duh creator şi mângâietor, care coboară cu cele şapte daruri ale sale.
Încercări de a defini succint şi sintetic unele concepte, de a strecura subliminal unele reguli etice, după modelul panseurilor lirice, toate aceste bijuterii în filigran îşi ating pe deplin ţinta pentru care au fost plăsmuite şi şlefuite, atât prin frumuseţea extrioară, dar mai cu seamă, prin lumina şi căldura pe care o degajă, învăluind în averse de tandreţe serafică mintea şi sufletul.
« cum amintirea / mângâie marea – / neînvins de soare / nisipul », iată un exemplu edificator de asemenea mărgăritar sufletesc. Sau : «driade ascunse / clepsidre din ramuri / ultima eclipsă de lună ». Puterea sugestiei este dublată de estetica versurilor dar şi de miezul suculent al ideii. Credinţa, speranţa, iubirea, virtuţile de căpătâi ale creştinului, îşi găsesc şi ele expresia fericită, succintă, în aceste miniaturi lirice : « pe lacul argintat – / răscolit / între două iubiri” ; “o roată de lună/ smulsă dintr-un capăt de nor / ne-a unit ieri – // suntem tot noi / dar ce străini azi”; “NE MISTUIM / ne mistuim în rugul sângelui / ne despărţim de pământ – // prin mine rădăcinile / încă respiră” ; “copacii leagănă umbra lunii –/ mâna ta risipeşte / cenuşa dintre noi”; ş.a.
Geo Dumitrescu spunea odinioară: “Din orice lucru se poate face o poezie”.
E adevărat şi frumos, dar mai ales, este o gândire filozofică, pentru că nu mulţi au capacitatea de a transpune realitatea, astfel încât să poată avea, cel puţin, acel parfum inefabil şi misterios, numit Poezie. Iată: “Prin mine rădăcinile/ încă respiră”, fie şi doar aceste două versuri foarte scurte, însumând în total, abia cinci cuvinte, vădesc, fără doar şi poate, faptul că avem de-a face cu un om care face Poezie din orice lucru. Cu un poet autentic, adică.
Cum poate fi restrânsă în atât de puţine cuvinte, o gândire filozofică ori poetică devenită emblematică pentru un autor? Să exprimi în câteva cuvinte un univers întreg – constituie o artă. La fel cum, din câteva tuşe pastelate, un pictor poate creea o lume vie, aproape palpabilă. “mă tem / de tulburarea nisipului – / încă o zi de nemurire” – poate că nimeni nu a sintetizat atât de bine esenţa vieţii şi efemeritatea eternităţii care atârnă de un fir de nisip. Chintesenţă de spirit gustat cu pipeta – acestea sunt vignetele lirice ale lui Laurian Lodoabă pe care le oferă cititorilor spre delectare şi îmbăiere spirituală în azuriul luminii. Ca un parfum de tuberoze care-ţi invadează nările flămânde. Ex: “noapte albă – // sub catargul lunii / ochiul nopţii / plâns”. Sunt atât de perfecte încât îţi taie cu aura lor, respiraţia.
« răsăritul de soare – / prin plasma vântului / năvalnica toamnă » ş.a.
Autorul are şi câteva încercări de pastel – concentrat – cu o economie studiată a mijloacelor de expresie, dar reuşind să sugereze o atmosferă şi totodată, un sentiment pe care-l iscă aceasta : « TOAMNA : se scurge timpul / ca sângele din rană – // o ceaţă albastră / se furişează-n cetate / cade ca o ghilotină / peste smocuri vestejite / de iarbã”. Ori acest tablou de iarnă pictat în guaşă: “PLOAIE DE IARNĂ : ploaia se zbate / pe acoperişul de tablă zincată / ca scrumbiile / în plasă – / fumul din sobă / sparge rezerva de nemurire / prin passe-partout-ul cerului »
Iată şi o foarte frumoasă poezie de dragoste: “VEI RĂMÂNE: altarul rugăciunii mele / până ce peste ochii mei / ceaţa albastră / va înghiţi / şi punctul minuscul / de lumină ».
Discurs concentrat şi diluat în aceeaşi măsură, cu aparenţă de lejeritate în exprimare, modul de lucru al poetului este unul foarte convenabil din toate punctele de vedere.
Spiritus loci şi el îşi pune amprenta pe amintirile şi personalitatea poetului, care evocă imagini disparate rămase într-un colţ, undeva, pe retină iscând nostalgii, cu toate că spune că priveşte toate acestea cu un ochi străin, ochiul minţii nu înşeală : « ANTALYA: aş rămâne aici / copil să mă mai nasc / unde portocalii / sunt merii / dintr-un ţinut de neuitat / unde rodiile / sunt măceşele / din care mama / pregătea dulceaţa / roşie-arămie – / acum le privesc / cu un ochi străin / aşa cum marea / în golf / se reculege / după izbirea / de pietre”. Sau acest frumos poem evocator al copilăriei: “* * *copii ai mlaştinilor / cu beţe de pescuit / din trestie / şi colaci de cauciuc /priveam / alunecarea / dopului de plută / prin apa limpede cu ierburi –//ce senzaţie / am prins o latiţă de Dunăre / cu solzii curcubeu / strălucitori ca platoşa / cavalerului rătăcitor / în bătaia apusului / din ultima vară”. Sau acestă scurtissimă: “la Şviniţa luna / îşi scutură praful / peste mormintele / fără cruci”.
Nu lipsesc din grupaj accentele dramatice, dar ce ar fi un poet fără ele?
“lipit de durerea mea / rescriu cu sânge / cenuşa cuvântului”.
Însă accentul cel mai tulburător este provocat de schija timpului care nu iartă şi poetul îşi aminteşte de copilul care a fost şi de locurile dragi ale naşterii sale: “JE SUIS UN AUTRE : nu mai sunt cel de ieri / cel care alerga prin lanul de grâu / nu mai sunt copilul-pescar / care alerga peste nouă lanţe de ape / sunt dintr-o dată bătrânul de azi / şi umbra de mâine / je suis un autre, un autre, un autre / toujours un autre… »
Şi amintirea copilăriei îi dă târcoale poetului, sub chipul unor nuferi cruzi din bălţile copilăriei: “mugurii verzi din salcia bătrână – / picături de rouă / pe nuferii cruzi / din bălţile copilăriei”.
O notă aparte o dau respirările spirituale care sunt aidoma unor metanii ori a semnului crucii făcut în faţa unei icoane: “vibraţia clopotelor – / o umbră desprinsă din mine / se agaţă de lună”. Ori: “cuiele tale ruginite / spălate în lacrimile / nevinovăţiei de copil”; iubito nu-mi scrie / pe crucea ruginită / rămâi cu bine”;
Poemul care dă titlul volumului este şi el un diamant liric sugestiv şi revelator pentru acest gen de creaţie: “CENUŞA LUNII: apus însângerat / cu mori de vânt / peste iubirile furate. »
Căutând noi modalităţi de expresie cât mai sinergice, în sintonie cu timpul care aprig se grăbeşte, Laurian Lodoabă reuşeşte, prin aceste mărgăritare lirice să atragă atenţia, nu numai a cercului de prieteni, nu numai a cititorilor care nu mai au vreme pentru cărţi voluminoase, dar şi a criticii care, sperăm, îl va recepta drept un autor original, care-şi rezumă discursul şi, cu toate acestea, ajunge la inima oricui are puţină disponibilitate sufletească şi nevoie de frumos, într-o lume bântuită de urâţenie, în care kitsch-ul stă la loc de cinste pe toate tarabele.
5 iunie 2010
Topic: Recenzii | Comments Off on BIJUTERII ÎN FILIGRAN CULESE DIN CENUŞA LUNII
« AnteriorulUrmătorul »
