Osemintele lui Lumânărică
de admin | 3 August 2010
Osemintele lui Lumânărică – lucru deosebit de emoţionat – sunt păstrate şi adăpostite în cripta de sub vestmântarul bisericii Talpalari din Iaşi, în aceiaşi casetă cu rămăşiţele pământeşti ale episcopului Filaret Apamias Beldiman, aşa după cum arată, bazându-se pe documente, istoricul preot Constantin Bobulescu:
„Văzînd „feliuri şi ispiti, supărări şi măhniciuni, cu care” a „cunoscut desăvărşit deşertăciunea lumii acesteia” şi „că numai acee ce svănta evanghelie şi svintili scripturi zic” „pot a ni faci moştenitori împărăţiei cei de sus”, se hotărăşte aş face diata, lăsînd clironoamă pe soţia sa Rucsanda peste toată averea; iar cine ar fi cutezat „ a o supăra cît de puţin sau ai ceri vreo socoteală de ceva, îl leagă „supt cel mai înfricoşător blăstăm”.
De atunci de cînd Tănasă Gosan a trecut, către Domnul, fiindu-i oasele mai apoi strămutate în ctitoria Cantacuzineştilor, n-a încetat de a i se împlini dorinţa ca „la tot anu, la zioa” aceia în care s-a săvîrşit „cu slujire de arhereu, cu împărţire de păni, lumini şi împărţire de bani”, să i se facă cuvenita pomenire. Şi pe cînd în cîntările tînguioase, pentru sufletul lui Gosan şi a tot neamul lui, rugăciunile preoţilor ca o tămîie bine mirositoare se înalţă, către Acel ce singur este fără de păcat, în cripta bisericii de sub altar, de oasele Beldimăneştilor nimeni nu-şi mai aduce aminte, cu vreun apaos şi aprindere de lumînare, deşi lîngă oasele lor de mari boieri ai Iaşului stau ale cerşetorului Lumînărică, a omului cu a cărui sărăcie îmbogăţise inimile multor văduve şi orfani; vreun schit sărac îi datora clopotniţa, iar bisericile căpătau odăjdii bogate.
Cucoana care l-a găsit mort la poartă ei l-a îngropat cu mare cinste, cu preoţi mulţi şi cu arhiereu, al cărui nume, deşi nu-l ştim, dar o presupunere ne îndeamnă a crede, să fi fost poate chiar Filaret Apamias-Beldiman .
Biserica în care a fost prohodit Lumînărică, de asemenea, nu i se spune numele; de oarece însă, era plină de săracii Iaşului; iar oasele lui s-au găsit la un loc cu ale Beldimăneştilor, nu poate fi alta de cît biserica Talpalarilor, căreia era şi închinată breasla calicilor. Şi dacă Costachi Negruţi a ştiut, să ni-l desprindă şi să ni-l înfăţişeze, din însăş faptele lui aşa de minunat de restul mulţimii calicilor de odinioară ai Iaşului şi să-l putem lua astăzi în chipul unui desăvîrşit binefăcător localnic; unul din Beldimăneşti mai tîrziu, ne uitîndu-se la trupul putrezit în hainele-i peticite de altă dată şi aducîndu-şi aminte de irmosul, care cînta: „…Unde-i bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul…”, după datină luîndu-i-se oasele într-un coş de pînză, stropite de apaos şi-n lumina făcliilor de ceară au fost puse la un loc cu cele ale Beldimăneştilor şi a scris:
„În această ladă, să odihnescu oasăle robilor lui Dumnezău din familia Beldimănească, Filaret-arhiereu, Gheorghie, Maria – deci părinţii vlădicăi – osăbit Lumănerică şi Proculeasă.”
Şi nici, că se poate o îmbinare, mai elocventă pentru ceea ce a avut Iaşul deosebit. Căci prin aceasta în Beldimăneşti regăsim, nu numai pe aleşii cărturari, pe stihuitorul nenorocirilor Moldovei de la 1821 sau pe ctitorii de biserici, pentru care aflăm dintr-o îndemnare făcută pe o carte:
„Acest mineiu împreună cu celelalte unsprezece menee, s-au afierosit de mine, la biserica cea noi din satul Corneşti moşiea părinţască, unde eu am copilărit şi am vieţuit pînă ce am mersu la viiaţa călugărească, care biserică, s-au zidit din temelie precum să vede, spre vecinica pomenire de mine smeritul arhiereu Filaret Apamias Beldiman”
Dar alături de dînşii în aceaş fericită adormire, odihneşte simbolul celei mai desevîrşite umilinţi, care prin însuş numele lui de „Lumînărică” ne luminează înţelesul căii zilelor noastre, atît de întunecată. Religia este fapta cea bună şi oricare altă vorbire, este deşertăciune.
Acolo în pridvorul bisericii Talpalarilor, sub o peatră, cu frumoasele slove ale vremii, îşi dorm somnul de veci, osămintele pămînteşti, ale Geosăneştilor. Chipul ultimului lor vlăstar, ne arată că pe ei, să nu-i căutăm în morminte, ci-n faptele, care ne vorbesc de sufletul pe care-l regăsim în operele lui de binefăcător şi ctitor.
Astăzi deopotrivă în pămîntul primitor şi sub acoperişul aceleiaşi biserici, în aceiaşi îmbrăţişare de caldă tradiţie, oasele Gosăneştilor, ale lui Lumînărică, nădejdea a multor suflete oropsite şi ctitor de cele sfinte, ale Beldimăneştilor, cărturari şi ctitori de biserici, sunt mîngîiate de cîntările şi rugăciunile preoţilor neîncetat şi fără schimbare. Prin jertfele lor, astăzi biserica noastră îşi mai sprijină încă fiinţa ei.
Şi să ne mai întrebăm de ce biserica, se află la o grea răspîntie?”
Bobulescu Constantin, Banul Tănasă Gosan 1769…-1831 Iunie 17, Bucureşti, 1928 p. 12-13
Istoricul Constantin Bobulescu – o jumătate de veac de eternitate
“… Cercetător istoric pasionat”, cum a fost definit de savantul Nicolae Iorga, Constantin Bobulescu şi-a dedicat viaţa muncii pentru studiu, pentru progresul culturii şi istoriei româneşti. S-a născut la 8 mai 1882, în satul Vlădiceni, comuna Tomeşti din judeţul Iaşi, unde tatăl său era preot şi învăţător. Şi-a făcut studiile primare în oraşul Iaşi şi la Bucureşti. Apoi, a urmat cursurile seminariilor din Roman şi Capitală. Între anii 1903 – 1907 a frecventat Facultatea de Teologie din Bucureşti. Revenit la Iaşi, a fost numit pedagog la Seminarul “Veniamin Costache”. Concomitent, a slujit ca diacon şi preot la Iaşi (1908 – 1922), apoi la Bucureşti (1922 – 1958). Paralel cu activitatea de bază, el s-a dedicat muncii de adunare a inscripţiilor de pe la bisericile din Iaşi, de pe obiectele lor, precum şi însemnările de pe cărţile bisericeşti. Efortul de adunare a informaţiilor documentare s-a concretizat în 2.640 agini cu inscripţii şi însemnări foarte preţioase pentru cunoaşterea trecutului unor mănăstiri şi biserici, unor fapte şi întîmplări istorice de pe întregul ţinut al ţării noastre, de-a lungul cîtorva sute de ani. Lista volumelor publicate de preotul Constantin Bobulescu se ridică la 80 de titluri (însumînd peste 2.200 pagini). Dintre acestea, cităm: Lăutarii noştri. Din trecutul lor. Schiţă istorică (1922), Schiţă istorică asupra satelor Crucea de Sus, Crucea de Jos, cu bisericile lor, cum şi asupra schiturilor Brazii şi Moşinoaele din judeţul Putna (1926), Cronica bisericii “Sf. Ecaterina” din Bucureşti (1927), Banul Tănasă Gosan (1928), Feţe bisericeşti în războaie, răzvrătiri şi revoluţii (1930), Din viaţa Mitropolitului Veniamin Costache (1939), Vieţi de zugravi (1940). A colaborat cu studii istorice, literare şi folcloristice la peste 25 de publicaţii. A fondat şi a condus, împreună cu Ştefan Berechet, revista Spicuitor în ogorul vecin. A lucrat în redacţia revistei Lamura din Bucureşti şi a activat ca membru în Comisia Monumentelor Istorice. A fost apreciat şi încurajat în activitatea sa de numeroşi oameni de cultură, printre care se numără Vasile Bogrea, G.T. Kirileanu, Nicolae Iorga şi Mihail Sadoveanu. Teologul şi omul de ştiinţă Constantin Bonulescu a trecut la cele veşnice, în urmă cu o jumătate de secol, la 1 decembrie 1958, în Bucureşti şi a fost înhumat în cimitirul “Ghencea”.
Ionel Maftei
Articol publicat în „Evenimentul”, Iaşi, 3 dec. 2008
Păcurariu Mircea, Dicţionarul teologilor români, Buc., Ed. Univers , 1996 p. 51
Topic: Diverse | Comments Off on Osemintele lui Lumânărică
De ce mor…îngerii?
de Gheorghe Stroia | 2 August 2010
Unui ideal de bunătate – pr. Vasile Strat
Tu, te-ai născut din boabele de tină,
din lutul alb, lucrat de Dumnezeu în atelieru-i
de olar…maestru. Şi ţi-a suflat apoi în gene,
când dăruindu-ţi viaţă, ţi-a poruncit, sau nu…
chiar te-a rugat: Fi bun !
S-aduci în sufletele sărăcite dorinţa,
dorinţa întâlnirii cu o stea!
Din mâna Lui, de nemurire, o stea
plăpândă ţi-a intrat în suflet, ca tu
s-o îmbogăţeşti cu-a ta lumină.
Din clipa-n care te-ai născut,
cu ea în gând,
stea – izvorând de aur…şi prin timp,
ai apucat cerul de torţi şi ai strigat:
-Eu, m-am născut, tu, omule, pe unde eşti?
Şi viaţa toată, cu răbdare, n-ai prisosit-o
în simplele rostiri mărunte,
ci de cuvinte poleite cu-argint
şi coborâte lin din suflet, ne-ai dăruit.
Copil, mi te-amintesc cum palma ta
îmi întindea în ea dorul de carte şi de Creator.
Îmi amintesc, cum glasul tău, un tunet liniştit
striga la mine cu răbdare:
– Fiule, nu fi un suflet…chinuit
…nu, nu fi…chinuit, îţi poruncesc !
Şi-mi amintesc, la fiecare sărbătoare,
din haina ta cernită, scoteai mici
cocoloaşe de-alumină: bănuţi mărunţi,
luciri în timpul cel sărac, pentr-un copil
ce doar cu drag, ai protejat.
Le am şi-acum chiar vii, în minte
iubirile despre care mi-ai şoptit:
de Domnul şi de ţara mea mărită,
ce-şi cântă slava prin ai ei …eroi.
Iar vorba ta, mă alina şi îmi spunea:
-Copile, ai curaj, nu-ţi fie teamă!
Chiar dacă eşti sărac, tu nu fi laş
ci te ridică din spaima ta şi te îmbată
de-a Lui imensă bunătate,
căci eşti un fiu, găsit prin rugăciune!
Părinte, azi, copilul tău pătruns de
dorul cel imens de tine, nu te ridică
pe un soclu, nu-ţi construieşte piedestaluri,
ci-n suflet îţi închină…altare de amintire.
Părinte, unde eşti, te-ai dus în timpul
cel orbit de frica ta, ce te-a ascuns ?
Sau eşti aici, căci eu te simt…în gând
şi simt şi-acum cum pielea mă furnică,
de-a ta prezenţă…îngerească.
Nu cred că ai murit! Nu, eu nu cred!
Ci ştiu şi sunt convins că peste timp
prin lacrimi doar de rouă pline…
Şi Dumnezeu, de îngerimea voastră
mare nevoie a avut! Câtă nevoie !
Şi-apoi, ce cale să fi vrut urma
Să te-ntâlneşti cu nemurirea,
Să ai un loc cumva,
mult mai aproape
de scaunul ce l-ai iubit ?
Dar e păcat c-aşa s-a scris în stele
şi că păşeşti acum peste lumina
ce-n cale-ţi străluceşte…lin.
Eu cred că e păcat! De ce?
De ce şi îngerii mai mor?
Şi nici nu vreau să înţeleg,
căci cred, că amintirea lor nu doare,
iar amintirea ta nu are glas şi nici sfârşit!
Topic: Poezii | 2 Comentarii »
Gânduri înflorite-n cuvinte
de Cezarina Adamescu | 30 Iulie 2010
*Nu există bucurie mai mare decât aceea de a fi viu în inima ta, pentru a avea darul, libertatea şi privilegiul de a iubi.
*Smulg cuvintele de pe suflet ca pe nişte tuleie de pe o pasăre vie; în urma lor, crâmpeie de vise ţâşnind roşii, pe albii pereţi ai sinelui fiinţial de dinaintea de sine.
*Tăcerea – ca o felină la pândă, gata să-şi înfigă gheara în jugulara, tresărind abia perceptibil, a nopţii astronomice.
*Dintr-o mie de gânduri care-ţi trec zilnic prin minte, măcar unul, demn de reţinut, vrednic de a-ţi împlini rostul în lume. Restul, păstrează-le pentru un timp mai prielnic.
*Din umilul grăunte de gând poate răsări un lăstar care va deveni un arbore în toată splendoarea şi măreţia.
*Nu toţi cei care gândesc sunt gânditori, aşa cum nu toţi cei care învaţă să scrie devin scriitori.
*Aforismul: un corolar al gândirii mature, lucide, inspirate, apanaj al înţelepciunii.
*Aforismul: scânteie de spirit, aprinsă de un amnar fermecat.
*Un aforism fără miez este ca un smochin uscat care n-a rodit niciodată.
*Vorba de duh – acest rafinament şi sărbătoare a spiritului.
*Biblioteca: pardisul scriitorilor. Aici spiritele se mişcă în voie, uitând de rivalităţi şi dispute. Aici îşi împart egal timpul şi spaţiul. Lipiţi unul de celălalt într-o superbă îmbrăţişare de duh, îşi împrumută deopotrivă, căldura, frigul şi praful. Şi în cele din urmă, ciupercile.
*În aforism sunt gândurile sunt cizelate şi şlefuite precum lentinele lui Baruch Spinoza.
*Gândul omenesc faţă de înţelepciunea divină e ca un opaiţ pe lângă lumina solară.
*Pentru scriitor, viaţa trebuie să fie chezaşul operei.
*Cuvântul poate fi pentru om medicament sau otravă. Sunt cuvinte care ucid şi cuvinte care dau viaţă. Fiecare dintre noi a simţit efectul tămăduitor sau distrugător al cuvântului.
„Căci din cuvintele tale te vei mântui şi din cuvintele tale te vei osândi” – scrie în Sfânta Scriptură.
De modul cum mânuieşte cuvântul, omul va da socoteală la Marea Judecată.
*Nimeni nu are dreptul să pună lacăt La Porţile Cerului.
*Nu pune lacăt Luminii Divine!
*Fitilul. Poate să lumineze (opaiţul) o candelă sau poate să arunce în aer o lume. Depinde numai de mâna care-l aprinde.
*Trebuie să cred tot mai mult în Dumnezeu pentru ca şi Dumnezeu să capete încredere-n mine. Dar, chiar şi atunci când eu mi-am pierdut busola, El îmi acordă în alb, buletinul încrederii.
*Şi totuşi, cu propriile mâini, cu mintea şi inima ta, îţi poţi modela fericirea. Şi, o dată cu ea şi pe-a altora.
*Darurile inimii tale nu sunt extraordinar de scumpe, dar sunt de nepreţuit: iubirea, înţelegerea, mila, candoarea, bunătatea şi gingăşia. Şi cu cât sunt mai multe, cu atât oferă-le mai uşor. Astfel nu vei mai sărăci niciodată.
*S-a trezit într-o dimineaţă bătrân: Şi i-a fost teamă să mai privească departe, acolo unde odinioară i se deschideau, o dată cu aurora, noi orizonturi. Departele se prefăcuse-n aproape şi tindea să-l înghită ca o gaură neagră.
*Mi-e pasul mult prea greoi ca să pot să străbat cu el orizontul. Cu mâinile goale nu pot să-i prind marginea dreaptă sau stângă.
Stau la fruntarii pândind să-l încercuiesc cu privirea. Până din spate m-ajunge, propria-mi umbră.
*A, ura îndelung exersată oboseşte peste măsură. O pauză scurtă, fie şi de un minut pe zi, fără să urăşti pe nimeni… Apoi, prelungeşte minutul până când te vei trezi că ura a dispărut fără urmă. Atunci îţi vei simţi cugetul liber, descătuşat, apt de un nou început care se numeşte Iubire…
*Degeaba te primeneşti zilnic cu fel de fel de pomezi şi arome. Cugetul tău degajă un iz de putreziciune. În el sălăşluiesc ca-ntr-o mlaştină: răutatea, ranchiuna, invidia, ura.
*Fereşte-te de exagerări şi fanatisme. Fie pozitive, fie negative, ele îl vor obliga pe protagonist să ţină ştacheta la limita superioară sau la cea inferioară. E ca şi când te-ai afla pe buza prăpastiei, într-un precar echilibru şi cineva ar trece în fugă pe lângă tine. Uneori e de ajuns cea mai imperceptibilă mişcare de aer – să te facă să-ţi pierzi echilibrul şi să te izbească de stânci, în abisuri.
*Un suflet plin de flori de mucegai duhnind a aer stătut şi a mlaştină. Păianjeni minusculi aţipind prin unghere. Ah, nu mai pot îndura, deschide fereastra să intre Lumina!
*Uneori, chiar şi cei mai buni prieteni se dovedesc neputincioşi să-ţi „citească gândurile”.
*Aceste zile ca nişte scrisori nescrise care aşteaptă răspuns… Cine mai ţine seama de orele irosite?
*Julien Green a scris în „Jurnalul” său că „sunt zile când cuvintele îi inspiră o imensă silă”.
Trebuie să te obişnuieşti cu prezenţa cuvintelor, să le cauţi preajma, să le „dezîmblânzeşti” (cum ar spune Nichita), să te împrieteneşti cu ele sau măcar să le iei ca aliate. Atunci nu îţi vor mai părea niciodată ostile şi te vei putea sluji cum se cuvine de ele.
*Sunt cuvinte care iscă alte cuvinte şi cuvinte care reclamă o respectuoasă tăcere. Cuvinte gureşe sau taciturne.
*Unele lucruri cu adevărat preţioase nu costă nimic, de pildă, ploaia, iarba şi soarele, copacii, izvoarele. Preţul lucrurilor nu este totdeauna în sintonie cu valoarea lor.
*Să nu dai ceva din ce ai, celui care n-are suficient, e un lucru destul de meschin dar, poate mai are o scuză;
Dar să încerci să iei ceva de la cel care nu are nimic, este de-a dreptul detestabil. Nu se poate găsi scuză plauzibilă pentru aceasta.
*Ah! Mă simt sărăcit de cuvinte!
*Cu cât întunericul din jur este mai adânc, cu atât candela inimii tale trebuie să lumineze mai puternic.
*La fel de bine îl cunoşti pe om dacă-i imprumuţi ceva şi nu-ţi mai înapoiază, sau îi ceri ceva împrumut şi refuză să-ţi dea.
*A împrumuta pe cineva înseamnă a-i oferi pe termen scurt.
*Un om meschin, aşadar, este cel care nici nu-ţi împrumută, nici nu-ţi înapoiază.
*A lua de la cineva mai sărac decât tine – iată dovada supremă de meschinărie.
*Fapta este cu atât mai meritorie cu cât a necesitat mai multă trudă.
*Era foarte milos cu propriul avut, de aceea nu dădea nimănui din el, nici o firimitură.
*Darul tău devine cu atât mai scump pentru tine cu cât e mai ignorat în ochii altora.
*Avea doi prieteni deopotrivă de devotaţi: unu-i tăgăduia virtuţile, celălalt îi scotea pe faţă toate viciile.
*Se spune că dorinţele scad o dată cu vârsta, dar unele devin mai puternice, cu cât nu au fost împlinite atunci când a fost posibil.
*Şi cu cât vâltoarea curgea mai repede şi mai abundent, alcătuind vârtejuri, bulbuci, anafoare, cu atât el înota mai înverşunat împotriva curentului. În amonte îl aştepta un luntraş cu un colac de salvare.
*Ecleraj: succesul pe scara socială este echivalent cu eşecul în faţa propriei conştiinţe.
*Cât de sigur poţi să te simţi într-o noapte de carnaval, când cerul e scrijelat de focuri de artificii iar aerul devine febril de atâtea petarde!
*Daţi-mi, daţi-mi o umbră măcar, să-mi rezem privirea!
*Nu-ţi îngădui să te atingi de cuvintele mele care poartă-n adânc, icoana atâtor amintiri!
*Feţe necunoscute, baloane, coifuri de arlechin, măşti peste măşti suprapuse. Peisaj carnavalesc, teribile jocuri de umbre.
De tâmpla cui să te sprijini cu propria-ţi tâmplă?
*Câte eforturi anevoioase pentru a-ţi împărţi sufletul în cuvinte de care, arareori, cineva are nevoie!
*A dărui cu de-a sila ceva este tot atât de zadarnic pre cât, a-i smulge cuiva o dovadă de bunăvoinţă, dacă n-o are.
*Aceste uriaşe muşuroaie de cărţi care m-au hrănit şi m-au încântat cu sunetul lor diafan, dinlăuntru!
*Spiritul meu este peste măsură de obosit de această isterie generală care se numeşte viaţă.
*Citind cărţi, nu fac altceva decât să mă întâlnesc cu prietenii. Pe unii-i revăd, pe alţii îi cunosc iar pe cei mai mulţi, vai, mă tem că n-am să-i descopăr!
*Orice memorie conţine străfunduri obscure şi luminşuri. Hăţişurile se numesc uitare iar crâmpeiele luminoase – aduceri aminte.
*Înfăşoară-ţi orice lucrare într-un aer de temeinicie!
*Se pare că foarte mulţi oameni nu se pot distra pe deplin dacă nu fac zgomot. Şi cu cât e mai infernal zgomotul, cu atât par mai fericiţi, mai isterizaţi, mai străini de spirit. Zgomotul e apanajul sufletelor primare, groteşti, sălbatice.
E de presupus că infernul înseamnă zgomot, de vreme ce i se spune „zgomot infernal”, „gălăgie infernală”. Unde e zgomot, nu poate veni Dumnezeu, căci Dumnezeu coboară numai când e linişte-n noi, când e pace totală în propriul sine şi împrejur. Dumnezeu nu are nevoie decât de adâncul tăcerii ca să se facă auzit.
*Lumea de azi: o imensă cameră galbenă, un univers concentraţionar din care nu poţi evada, şi nici nu poţi sta pe loc: în care cercuri concentrice de metal te sugrumă. În care toţi se consideră atât de importanţi încât li se pare că sunt indispensabili. Cât se poate de fals. Nimeni nu e de neînlocuit în afară de Dumnezeu. Dispare un om, un artist, un om de geniu şi ceilalţi abia dacă bagă de seamă. Mâine îi vor uita chiar şi numele. Nici măcar arta nu te salvează de la uitare. Doar faptele tale rămân, să dea mărturie că ai existat pe acest pământ, fapte care vor rămâne înscrise cu litere de neşters în Cartea Vieţii Veşnice.
*Degeaba te căzneşti să ridici o catedrală de cuvinte, alţii vor trece cu nepăsare printre nestematele ei, vor sparge vitraliile, vor pângări altarul, vor dănţui în sacristie şi în sfânta sfintelor, apoi, după ce o vor nărui, vor călca printre vestigiile ei, ignorând pietrele preţioase, bobiţele de rouă ale transpiraţiei, mărgăritarele lacrimii amestecate cu sângele jertfei.
*Nici nu ştii ce este mai rău: să ai de-a face cu un om total insensibil sau cu unul hipersensibil. Ambii sunt la fel de dificili. Pe unul, nu-l atinge nimic, pe celălalt, totul. Unul e stană de piatră, celălalt – trestie frântă la cea mai mică adiere. Un dovleac necopt şi o mimoza pudica.
*Armele spiritului: inteligenţa, agerimea, lumina de duh, disponibilitatea, inspiraţia, înţelepciunea, cuminţenia. Cu ele poţi cuceri o lume considerată pierdută.
*Un spirit liber vreau să fiu de orice infamie. Iar dragostea – triumf deasupra morţii-mi fie.
Când orice vanitate va pieri, mai liberă voi fi în toate.
Nu voi avea duşmani şi nici prieteni, că nici o amintire nu stăruie pe veci.
*Am demascat un sentiment. Oare are nevoie senimentul de mască?
*Mi-am prefabricat un sentiment din pasiuni de rutină.
*Cu atâţia prieteni, nu îmi mai trebuie nici un duşman!
*Duşmanul loveşte făţiş, prietenul – mişeleşte. Şi cu cât prietenul este mai apropiat, cu atât lovitura devine ucigătoare.
*Nu trebuie neapărat să ne îmbrâncim şi să ne călcăm unii pe alţii. E loc suficient pentru toţi pe cărările vieţii.
Mărşăluim împreună dar ajungem separat, fiecare, la destinaţia proprie.
Atunci, de ce atâta înghesuială să ajungem primii, acolo unde, negreşit vom ajunge?
*Dacă tot m-am hotărât să te uit, de ce îmi mai trebuie o pricină?
*Acelaşi criteriu de judecată pe care-l aplicăm cu intoleranţă altora este valabil şi pentru noi. Să învăţăm întâi să cântărim toate faptele şi sentimentele şi mai apoi să aşezăm pe talger simţămintele altora. Regulă de aur în creştinism.
*Paradox: de când am început să câştig bani, m-am deprins să trăiesc în sărăcie.
*Alege: bogăţie în trup şi sărăcie în spirit, sau sărăcie în trup şi bogăţie spirituală?
*Pentru unii, suprema fericire depinde de papilele lor gustative.
*Doar veşmintele îl dau de gol că e om. Comportarea lui seamănă cu aceea a unei fiare dezlănţuite.
*Dacă însăşi balanţa e stricată se schimbă greutatea lucrurilor şi a sentimentelor.
*Paradox: Dacă aş avea bani destui, m-aş putea chiar lipsi de ei. Dar, neavându-i, îmi devin indispensabili.
*Cusurul tău e că vrei să pari fără nici un cusur!
*Mă covârşeşte demonul îndoielii.
*Din întunericul său voia să alăpteze lumina. Lumina devenea tot mai nesăţioasă, tinzând să înghită întunecimea. Se lungea, se lăţea, până a devorat toate umbrele. Atunci sufletul său deveni copilul luminii.
*Îşi purta ignoranţa ca pe o desagă de vreascuri, în spate, nevrând s-o lepede nici în somn, de frica tâlharilor. Şi nu se deştepta niciodată fără să-şi ia imediat cocoaşa protectoare în spate.
*Una e să simţi diverse impulsuri şi alta e să devii impulsiv.
*Ce e de preferat: un castel imens plin de umbre care fac să-ţi tremure aeru-n oase de frica fantomelor sau un şopron pavoazat cu diamantele, de nepreţuit, ale Naşterii Sfinte, la căldura respiraţiei domestice a câtorva făpturi ale Domnului şi la lumina aprinsă de privirile îngerilor?
*Suprema dovadă de ignoranţă: să ştii că nu ştii nimic pornind de la spusa socratiană, şi totuşi să te comporţi ca şi când ai şti totul.
Sunt pedepsit: îngerii mă biciuie cu aripile lor diafane. Lumina mă arde cu raza ei blândă. Firul de iarbă-şi înfige cuţitul în gleznele mele desculţe. Oamenii mă rănesc cu pietrele ascuţite diform, ale cuvintelor.
Cu săbiile privirilor mă fulgeră şi mă străpung cu ţurţurii lacrimei.
Singura şansă: să mă privesc cu proprii ochi, fără oglindă…
*Cum să nu-ţi simţi inima grea de atâtea intenţii nedemne?
*Cât rău poate face un bine râvnit de invidios, doar pentru sine?
*Înţelept cu adevărat este omul care ştie să păstreze distanţa, să aşeze între bine şi rău o barieră, o linie de demarcaţie netă.
*Dacă e atâta dezordine-n tine, cum să mai suporţi haosul din afară?
*Răul se-aleargă cu binele-n cerc şi uneori se ajung şi se încaieră. Cine câştigă preia conducerea. Dacă răul e-n frunte, binele trebuie să-l ajungă din urmă, să-l biruie şi să-l supună. Un cerc de lupi hămesiţi, muşcându-şi unul altuia cozile. Omul se află între botul celui din urmă şi coada celui dintâi, gata oricând de a fi devorat, mursecat, ronţăit, cu bună ştiinţă.
*Invidiosul posedă la perfecţie arta de a-şi face singur rău. Binele altuia îl supără peste măsură iar fericirea aproapelui îl vâră-n mormânt.
*Cea mai lungă călătorie pe care o voi face vreodată va fi călătoria la Tatăl.
*Lumina sângerând la crepuscul, mi se odihneşte pe braţe, ca o pasăre în agonie. Celulele vii explodează pe o peliculă de celuloid, voalată. Ecoul tăcerii coboară şi suie într-o peşteră oarbă.
*În dragoste, imperiosul „trebuie” nu-şi află rostul.
*La pupa vaporului, siajul spumegând, al întâmplărilor petrecute întotdeauna la prova.
*Inima ta? O luminiţă în praporul putred al nopţii.
*Contrarietatea este primul pas spre certitudine.
*Nu poţi pune început unei atitudini dacă mai întâi, n-ai pus capăt alteia, contrariante.
*A rdicat un zid înalt de teamă să nu năvălească tâlharii. Dar tâlharii erau înăuntru. A alergat cu disperare la marginea zidului încercând să-l escaladeze. Era mult prea înalt chiar şi pentru sine. Şi astfel a sfârşit îngrădit de propriul zid, devorat de propriile spaime.
*Ce stele albe şi majestuoase!
Ca mâinile mamei pe piept, mult luminoase.
Ce soare târziu înălţat în abisuri!
Ca un surâs încă viu pe o faţă lividă de visuri…
*Tu Doamne ai părăsit Cerul ca să locuieşti pe pământ ca şi noi; de aceea şi noi trebuie să luptăm pentru ca, părăsind acest pământ, să locuim în cer.
*Bogdaproste că mi-ai dat să mănânc pâinea de toate zilele, pentru ca, flămând fiind, să nu fiu nevoită să-mi îndrept privirea lacomă spre cele ale lumii!…
*Doamne, flămândă şi lacomă sunt, de cele cereşti ale Tale!
*Ajută-mă, Doamne, să nu-Ţi crucific Lumina!
*Nu putem spune despre un om oarecare: „Nu am nimic cu el”. Oricum avem ceva în comun: pe Isus Cristos şi îl mai avem pe Duhul Sfânt şi pe Dumnezeu Tatăl. O avem în comun pe Maica noastră din ceruri. Atunci, de ce se înstrăinează oamenii unii de alţii şi de ei înşişi? Când aparţin aceleiaşi familii, sunt fii şi fraţi ai aceluiaşi Tată şi ai aceleiaşi mame, ai aceluiaşi Domn, făcut pentru noi om, ca să ne înrudim cu el printr-o înrudire spirituală?
Atât trebuie să ştim: niciodată nu suntem singuri pe lume.
*Orice ai face, n-am dreptul să te urăsc fiindcă ai acelaşi Dumnezeu ca şi mine. Şi Acesta nu este un Dumnezeu al urii, ci al Iubirii şi al Iertării.
*Un Dumnezeu al tuturor şi totuşi un Dumnezeu neîmpărţit. Fără a se îmbucătăţi, se împarte tuturor în orice colţ al lumii rămânând veşnic Acelaşi.
Nu se divide, dar poate fi împărţit tuturor. Iată, eu Îl posed în suflet şi simt nevoia să Ţi-l ofer şi ţie. Prin Cuvânt, prin faptă, prin dragoste. La rândul tău, oferă-L altuia.
Nu-ţi fie teamă că vei rămâne fără El. Dimpotrivă. Va creşte în tine ca o Pâine veşnic neîmpuţinată. Şi cu cât Îl vei da, cu atât Îl vei simţi mai intens în sufletul tău, locuindu-te.
*Frumuseţea – raiul pe care trebuie să-l sădim în mijlocul nostru.
*Din fire străvezii, închipuirea-şi ţese vălul.
*Deşi cununat cu Dumnezeu, sufletul meu comite adeseori adulter, trăind „cu lumea”.
*Suflet adulterin, suflet împărţit între Dumnezeu şi lume. Veşnic în balans, înclinând terezia când într-o parte, când în cealaltă. Duhul lumii nu este acelaşi cu Duhul lui Dumnezeu. Iar eu slujesc amândurora, trădându-i, deopotrivă.
*Şi totuşi, scriitorul trudeşte noaptea ca să scoată cărţi „la lumină”. Ca un ortac obosit care, din muntele de antracit, extrage filonul de aur.
*Dumnezeu a pus în mine Duhul Său. Eu ce am pus în Dumnezeu de la naştere? El m-a umplut cu har, iar eu mă golesc cu fiecare zi, nepierzând nici o ocazie.
*Cu mult înainte de a muri şi-a îngropat talentul sub propriile ruine de trup şi de suflet.
*Intru în luminişul acestei idei şi mă bucur de razele binefăcătoare ale gândului. Starea de duh îmi împrejmuie fruntea ca o cunună de lauri.
*Culmea fanatismului: a transforma moartea într-un spectacol, la lumina milioanelor de scântei ale rugului.
*Culmea sadismului: a ovaţiona îndelung, privind cu plăcere perversă, spectacolul cel mai atroce al morţii.
*Spirit fanat, inimă smochinită: ambele profanate în egală măsură: viaţa lăuntrică.
*Cum poate să încapă în omul comun, un viciu desăvârşit şi o virtute fără prihană?
*Uneori simţi cum până şi aerul pur te împresoară ca un lanţ de grumaji, împiedicându-te să respiri liniştit, în deplină armonie cu tine însuţi.
*În omul drept – virtutea face să roşească viciul.
*Să lupţi cu osârdie, cu orice mijloace pentru a-ţi ruina propriul suflet, ce poate fi mai vrednic de milă?
*Peste iubirea defunctă, doar gelozia mai dăinuie.
*Stau şi mă-ntreb: dacă n-aş avea atâţia prieteni, cine m-ar mai putea răni?
*Duşmanii te lovesc dar prietenii te rănesc de moarte.
*Când un duşman te loveşte, ştii ce ai de făcut. Când un prieten îţi dă lovitura de graţie, abia atunci pământul se clatină sub picioarele tale.
*Îndoiala ucide încet ca picătura de cucută; certitudinea omoară de-a dreptul, cu barda.
*Nu ştiu ce e mai rău: să fii dezamăgit de ceea ce nu ţi se întâmplă sau să fii nefericit atunci când ţi se întâmplă ceva cu totul altfel decât te-ai fi aşteptat.
*Aşteptarea mobilează viitorul cu lucruri frumoase şi adeseori inutile. Când încetează aşteptarea, aceste lucruri sunt abandonate ca nişte haine vechi, uzate de nefolosinţă, roase de carii atâtor nelinişti, îndoieli şi speranţe deşarte. În urmă rămâne doar izul de levănţică.
*Vai de omul care nu are timp să viseze!
*Prezentul este aproape întotdeauna mai puţin promiţător decât viitorul.
*Cu atât mai dezamăgiţi vor fi cei din jur, cu cât tu însuţi nu te poţi ridica măcar la nivelul propriei tale imagini.
*Contemplativii au deseori predispoziţii filozofice despre deşertăciune. Visătorii au uneori premoniţii despre smerenie şi nimicnicie. Iar oamenii prozaici şi infatuoşi sunt singurii care-şi admiră la nesfârşit pe un ecran obscur, propriile virtuţi închipuite.
*Ce este gloria fără admiraţie şi stimă? Un castel de nisip, o frunză pe lacul stătut, plin de mlaştini. Un fruct searbăd, iscat din seminţe putrede şi viermănoase. Un balon frumos colorat, umflat la refuz şi ornat cu panglici multicolore, plutind peste pădurea de brazi, în derivă.
Un muşuroi de erori şi fapte închipuite, menite să satisfacă orgoliul unui om fără nici un fel de crez, lipsit de virtuţi şi de idealuri, şi fără principii morale.
Se spune despre un om că şi-a făcut din câştigarea banilor sau a puterii un titlu de glorie cu care aspiră la nemurire. El nu va fi respectat pentru bani şi onoruri (cumpărate cu bani!), ci, eventual, pentru virtuţile, puterea de muncă, înţelepciunea şi generozitatea inimii şi spiritul său de sacrificiu. Altfel nu e decât un mastodont de temut, o maşină de fabricat vorbe goale, un vehicul tras de edecari orbi şi care e doldora de speranţe deşarte.
6 aprilie 2010
A Treia zi de Paşte
Topic: Meditaţii | Comments Off on Gânduri înflorite-n cuvinte
PROŞTII, LINIA ŞI PUNCTUL
de Adrian Botez | 29 Iulie 2010
n-ai să găseşti niciodată
prost pe dinafară: totdeauna
proştii sunt pe dinăuntru
numai cei mai săltaţi (sau „zăltaţi”?)
rebegesc pe la porţi – singuri
stingheri – înafara Porţilor Lumii
***
în locul unde era
numele meu – în catastiful
ceresc – Dumnezeu
a tras o linie
şi gata!
dar nici nu pot s-o iau de la capăt – că
n-am cu ce: nici n-am avut
vreodată – dar abia acum s-a vădit
„esenţa lucrului în sine” – fără putinţă de-ntoarcere şi
tăgadă ori răstălmăcire
am fost inutil – am ocupat
lumina şi umbra altuia care – hă-hăăă
ar fi fost incomparabil mai
bun şi mai viu decât
mă dovedii eu
acu’ – eu sunt mort ca toţi
morţii – şi
nu l-am lăsat – să
trăiască – să se exprime
nici pe el – pe ăla mai breazul şi bunul decât
mine
stau cu capul adâncit între
palme – şi reflectez asupra
gravităţii imposturii mele cronice şi
cosmice
dar ştiu că – acuma – nu mai ajută la
nimic
nici nu-mi dau seama de ce
şi-a mai pierdut vremea Dumnezeu – de m-a
trimis în lume – şi pe
unul ca mine
n-am vecini – nu stau de vorbă cu
zmeii la portiţă – nu pun la
lucru ori luptă – cu anasâna – pe
nimeni – nici
neamuri albite de raze nu am – şi nici
de la neamurile cele vechi – n-am
moştenit atâta pământ – încât
să-mi stea pe frunte
soarele şi cu luna
sunt singur – amărât – al focului de
stingher – şi tăcut
cu atâta umilinţă
tăcut: parcă aştept – din moment în
moment – să pună
Dumnezeu câinii Săi pe
mine – sau măcar
să-mi scapere o pereche de
palme de alea
domneşti: le-aştept de-o viaţă
întreagă – chinuit de-arătări şi
cai verzi pe pereţi
să nu mă treziţi – nici măcar la
Judecata de Apoi: ce naiba să
judece Dumnezeu – când eu
nu mă aflu cu numele prin
niciun registru-ngeresc?
şi-i doar atâta treabă
prin cer: lasă
treceţi voi mai departe: dacă
s-a tras linie – atunci
linie să rămân
măcar pe cealaltă lume să nu mai
încurc treburile şi pe cei
puşi acolo pe treabă
linia aia din catastif – n-are
valoare – nici cât o
dâră de melc
***
n-are nimeni cum să mă uite – că
n-are ce uita: eu
n-am existat
s-a făcut aşa – doar o zvoană
că pe-acolo ar fi trebuit să
treacă cineva – vreun meteorit – ori
chiar supernovă – dar
niciodată n-a trecut – n-a avut
curajul şi ţepoşenia – să iasă din
gogoaşa văzduhului: promisiune
neonorată – molie străvezie şi
scuturată
stai şi aştepţi şi zici că
este – ca – până la urmă
să recunoşti limpede: nu
dom’le – nu: n-a foat
nimeni – nu ştiu ce mi s-a năzărit mie aşa – numai
caii nărăvaşi m-ar înţelege – dar
peste tot – zace
greoaie – liniştea – precum
căpiţele pe câmp – după
ploaie
***
şi linia aceea – când
seamănă a semn de-ntrebare – când
se şterge de tot – până şi
ea – să nu
murdărească – Doamne fereşte
degeaba – paginile luminate ale
catastifului ăluia – aşa de frumos pus la
PUNCT
„…punctu-acela de mişcare…”
***
Topic: Poezii | Comments Off on PROŞTII, LINIA ŞI PUNCTUL
« AnteriorulUrmătorul »
