Intemeietorii
de Mirela Corina Chindea | 11 Octombrie 2010
În urmă cu trei ani Uniunea Universităţilor Clujene şi Fundaţia OMNIA au realizat un acord de cooperare -colaborare în vederea deschiderii unui centru universitar la Viterbo, în Italia. S-a obţinut şi spaţiul necesar, s-au semnat acte legate de cooperare la nivel academic pentru studiile masterale între Uniunea Universităţilor Clujene şi Universitatea din Tuscia, apoi cele privind acordarea de diplome duble, recunoscute în România şi în Italia.
Când şi protocolul de înţelegere între regiunea Lazio şi Uniunea Universităţilor Clujene a fost semnat, totul era pregătit pentru a începe activitatea .
Septembrie 2010. Centrul universitar românesc de la Viterbo îşi aşteaptă viitorii studenţi.
Interviu
Centrul universitar românesc Viterbo, Italia
“Vrem în viitor ca Italia să ştie că noi, românii, putem forma specialişti de valoare(…)”
Prof.dr Doru Pamfil, rectorul USAMV
Stăm de vorbă cu rectorul Universităţii USAMV Cluj-Napoca, prof.dr. Doru Pamfil, în privinţa unui proiect”de minte şi de suflet ” referitor la deschiderea unei filiale a sus-numitei universităţi la Viterbo, Italia.
Domnule profesor dr. Doru Pamfil cum s-a născut acest proiect şi cine au fost promotorii?
Proiectul unei extensii a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca s-a născut cu trei ani în urmă când vechiul spaţiu al Universităţii Tuscia, din Viterbo, a devenit disponibil. Atunci ne-a venit ideea de a ajuta românii din Italia, mulţi implicaţi în domeniul agricol, de a începe sau a-şi continua studiile în limba română. După primele tatonări cu prorectorul prof. Stefano Grego am decis ca împreună cu Fundaţia Omnia să demarăm această inţiativă.
Care sunt instituţiile româneşti implicate, ce rol au fiecare dintre ele şi ce atribuţii? Există şi instituţii italiene implicate ? Care sunt acestea?
La iniţiativa noastră de colaborare cu Universitatea Tuscia s-au alăturat şi celelate cinci universităţi din Cluj cu care am lărgit proiectul iniţial şi cu Centrul Cultural Român de la Viterbo. Universitatea noastră fiind mai avansată cu demersurile de evaluare la ARACIS, va începe cursurile încă din acest an. Am reuşit să semnăm acorduri pentru diploma dublă cu universitatea Tuscia astfel că toţi absolvenţii noştri vor primi la sfârşitul studiilor şi diploma din partea universităţii italiene. Proiectul de colaborare este sprijinit şi de Primăria şi Prefectura din Viterbo precum şi de Assessoratul pentru Cultură şi Învăţământ al regiunii Lazio.
Ce implicare are MECTS (n.b. Ministerul Educaţiei din România) şi ce înseamnă acest lucru?
Ministerul român a aprobat deja proiectul nostru ca fiind un proiect pilot, primul de acest fel din afara ţării, şi care urmează a fi acreditat de ARACIS. Există în prezent demersurile făcute pentru ca cei doi miniştri ai învăţământului să se întâlnească în viitor la Viterbo.
Care sunt specializările pe care le oferiţi dvs. ca universitate românească? Dar celelalte universităţi participante la proiect , ce specializări propun ?Pregătirea în cadrul universităţii persupune şi mastere, cursuri post-universitare, doctorate?
Specializările pe care le avem în evaluare la ARACIS sunt Agricultură, Horticultură şi Zootehnie, ca forme de învăţământ la distanţă pe parcursul a patru ani. În viitor studiem posibilitatea extinderii cursurilor şi la nivel de master. În prezent masteratul se poate efectua în limba italiană la Universitatea Tuscia, ca şi doctoratul în cotutelă, cu stagii de cercetare la Cluj-Napoca şi Viterbo. Începând de anul viitor sperăm ca şi celelalte universităţi clujene, care au învăţământ la distanţă, să se alăture iniţiativei noastre.
Care sunt motivele pentru care consideraţi acest proiect foarte atractiv pentru viitorii candidaţi ?Ce credeţi că -i va atrage pe viitorii dumneavoastră studenţi? Ce noutăţi aduceţi prin acest proiect?
Am început acest demers pentru că am identificat dorinţa unor români stabiliţi în Italia de a-şi face studiile în limba română în Italia. Un motiv în plus pentru candidaţii noştri ar fi faptul că noi am înfiinţat la Viterbo o extensie a universităţii noastre, care este acreditată cu calificativul maxim şi care oferă studenţilor garanţia unor studii de calitate, recunoscute de Agenţia Română de Acreditare. Acest proiect este unic în România şi sperăm ca el să fie de succes pentru a servi ca model şi altor ţări. În prezent suntem în etapa de elaborare a unui proiect european care să susţină iniţiativa noastră.
Ce costuri presupune şcolarizarea? Aveţi şi un sistem de burse? Dacă da, cum se pot obţine acestea? Exista o limită de vârstă pentru a fi beneficiar ?
Costurile de şcolarizare sunt identice cu cele din România, 550 Euro/an. Ministerul Educaţiei are un sistem de burse pentru cetăţenii de origine română care trăiesc în Italia. Aplicaţia pentru bursă trebuie făcută individual de către student, direct la minister, dar serviciile noastre îl vor ajuta pe fiecare aplicant pentru a putea beneficia de această facilitate. Precizez de asemenea că nu există limită de vârstă pentru a fi beneficiar de bursă,întrucât educaţia este văzută ca un proces continuu, pe tot parcursul vieţii.Prin proiectul european pe care îl iniţiem dorim, printre alte obiective, să obţinem şi fonduri pentru susţinerea studiilor viitorilor studenţi.
Cine se poate înscrie la această universitate? În ce limbă trebuie să fie documentele cu care persoanele trebuie să se prezintă la înscriere? Ce documente le sunt necesare la înscriere celor care au finalizat liceul / facultatea în România? Dar celor care au studiat aici?
La universitatea noastră se poate înscrie până la 4 octombrie orice absolvent de liceu cu diplomă românească de bacalaureat. Depunerea dosarului de înscriere se poate face la Viterbo sau la Cluj-Napoca şi cuprinde doar fişa de înscriere, diploma de bacalaureat, sau copia legalizată şi o copie după actul de identitate, toate în limba română. Pentru cei care au terminat liceul în Italia este nevoie de o diplomă de bacalaureat tradusă şi legalizată în română.
Ce dotări are universitatea şi cum veţi interacţiona cu studenţii? Unde se pot adresa pentru informaţii directe ?
Centrul nostru de la Viterbo are aproape 1.000 mp şi este situat într-o superbă clădire din sec.al XIII-lea amenajată special pentru învăţământul la distanţă. În colaborare cu Universitatea Tuscia vom putea folosi 14 laboratoare şi centrul lor de practică. O bună parte din activităţi se vor desfăşura în prezenţa profesorilor noştri care datorită curselor de avion directe pot veni acum de la Universitatea noastră la extensia din Viterbo în numai 4 ore. Informaţii detaliate se găsesc pe situl universităţii noastre la www.usamvcluj.ro sau pot fi obţinute direct la telefon( secretariatul din Viterbo),39.348.320.89.24, solicitandu-le doamnei Anca Vanea.
Ce valoare vor avea aceste diplome universitare ?Vor putea fi utilizate pentru exercitarea profesiunii ? În ce ţări sunt recunoscute? Italia le recunoaşte? Vor fi recunoascute total sau parţial , adică fără sau cu susţinerea unor examene de recunoaştere -in situaţia în care persoana doreşte să-şi desfăşoare activitatea în altă ţară decât Italia sau România ?
Diploma obţinută la finalul studiilor este recunoscută în Italia, ea fiind dublată de o diplomă a Universităţii Tuscia, în baza acordurilor de colaborare, a recunoaşterii creditelor ECTS şi a examinărilor finale comune. Practic, cele două diplome sunt un paşaport profesional pentru întreaga Uniune Europeană.
Ce s-a realizat până acum ? Ce vă propuneţi pentru acest an? Ce se va petrece în anul universitar 2010-2011 ? Există obstacole? În ce constau ?
După obţinera tuturor aprobărilor de la minister, a forurilor locale şi regionale, în final, comisia de acreditare ARACIS face în prezent vizita de evaluare şi speram să obţinem autorizarea cât mai repede pentru a putea începe actvitatea din 4 octombrie. Din păcate aprobările au venit târziu şi nu am putut face o campanie de admitere adecvată, dar până la anul vom face mai bine cunoscută iniţiativa noastră. Nimc nu este simplu când faci un astfel de demers pentru prima dată, dar speram că greutăţile inerente debutului vor fi depăşite şi aşteptăm cu nerăbdare primii noştri studenţi în Italia.
Vă rog să adresaţi un cuvânt de salut tinerilor şi părinţilor acestora, celor care sunt în căutarea unor universităţi în cadrul cărora să îşi desăvârşească formarea profesională de specialitate în limba română.
Tinerilor doresc să le transmit că universitatea noastră îi aşteaptă pentru a-i forma ca specialişti europeni în colaborare cu o prestigioasă universitate italiană. Vor avea marea şansă de a studia în Italia, în limba lor maternă, fără să uite tradiţiile culturale româneşti, având în vedre că Centrul nostru universitar este fericit completat de unul cultural, care are şi o capelă ortodoxă şi este situat la 90 km de Roma, în minunatul oraş al papilor, Viterbo. Părinţi pot fi liniştiţi că urmează cursurile unei univerităţi acreditate cu “încredere ridicată” care are o extensie evaluată de ARACIS şi care le oferă o diplomă valabilă oriunde în Europa. Vrem în viitor ca Italia să ştie că noi românii putem forma specialişti de valoare care să contribuie la dezvoltarea agriculturii comunitare pentru că în viitor avem un ţel comun: să hrănim peste un miliard de europeni! Suntem gata să facem acest lucru împreună.
Vă mulţumesc pentru acestă oportunitate de a mă adresa viitorilor noştri studenţi şi aşteptăm se ne vedem la Viterbo!
Şi eu vă mulţumesc pentru a fi acceptat acest dialog, domnule profesor. Şi vă urez succes!
Viterbo, Italia, Interviu realizat la 4 septembrie 2010
Topic: Interviuri | Comments Off on Intemeietorii
SE FĂCEA DIMINEAŢĂ…
de Nicolae Nicoară-Horia | 8 Octombrie 2010
E atâta linişte acolo pe plai,
Cine vrea, poate să o înţeleagă!
Era într-o Joi, când mă năşteai,
Acum, e o Duminică-ntreagă…
Sub tâmpla căruntă se zbate un Gând,
Clipa de-atunci gângurită o vreau,
Te întreb, Maică, nu ştiu până când-
De ce mi-ai dat apă din clopot să beau?
„Blestemul” acela mă face să fiu
Mereu între altar şi Rugăciune,
Câtă vreme din Vreme sunt viu
Voi scrie cuvântul până la tăciune…
Se făcea Dimineaţă, peste fântâni
M-ai poruncit să le fiu curcubeu,
Cartea Aceea, ce mi-ai pus-o în mâini,
Mi-a rămas deschisă mereu…
Acum, ca niciodată, vreau să mă spui,
Clipa se face tot mai târzie,
E atâta linişte acolo pe grui!
Câtă din ea mi-a rămas, cine ştie…
Mă văd deodată Copchilul ce nu-s,
Ochii lui, Doamne, încep să mă frigă,
Leagănul, cel de nuiele, s-a dus,
Umblă prin lume de-atunci şi tot strigă…
Prietenii mei, din prezent şi trecut,
Dacă o Mamă aveţi fiecare,
Nu uitaţi Ziua în care v-a născut-
Azi, e Ziua mea, din întâmplare…
22 Noiembrie 1951- 22 Noiembrie 2009.
Topic: Poezii | Comments Off on SE FĂCEA DIMINEAŢĂ…
„Laurii mizeriei” sau “Vom supravieţui, până când Domnul nu va mai binevoi să ne dea viaţă…pe datorie ! ”
de Gheorghe Stroia | 7 Octombrie 2010
Niciodată, dar absolut niciodată, nu credeam să ajung să să-mi sfâşii inima în două, pentru a putea scrie aceste rânduri. Sunt urmele lăsate pe foaia sufletului de scrierea unei peniţe însângerate, pentru care durerea este o a doua natură. Şi vă rog să înţelegeţi, că nu scrie despre propria sa durere, ci despre durerea de a vedea cum destine valoroase ale literaturii române contemporane, sfârşesc acoperite de noroiul indiferenţei, ce le îngroapă adânc în cea mai cruntă mizerie. O mizerie dusă uneori până la limita insuportabilului, a inumanului. Oameni, care au repurtat de-a lungul vieţii un adevărat triumf al spiritului asupra raţiunii, izvoare vie (încă).
Nu voi da nume, pentru că ele nu au practic nici o relevanţă, deşi în spatele fiecăruia dintre acestea se ascund poveşti de viaţă emoţionante, trăiri, împliniri şi apoi stigmatul sărăciei. Nu pronunţ vreun nume, deoarece prin aceste rânduri doresc să descriu o dramă, care cu siguranţă nu reprezintă un caz singular (ar fi fost bine să fie aşa!), ci este drama a zeci, poate mii de suflete. Discutam deunăzi cu un om în vârstă de peste 60 de ani, membru al Uniunii Scriitorilor din România de mulţi ani. Un om dedicat scrisului, care a publicat foarte multe cărţi de poezie. El – poetul – într-o bună zi ( a unei vieţi intrate demult în decădere) a primit telefonul acela de la anonimul, care-i „tulbura” liniştea. L-a luat ca pe un semn divin, ca pe o reînnodare a firului care-l rupsese de realitate. O legătură tainică s-a format din prima clipă, când ne-am auzit la telefon. Încet, dar timid, el – poetul – şi-a deschis sufletul către cineva, care poate avea timp să-l asculte. Mi-a povestit pe îndelete despre scrierile sale, despre care eu citisem câte ceva. Mi-a recitat cu un glas desprins dintr-o antică tragi-comedie câteva poezii, a căror frumuseţe m-a sensibilizat imediat. Spunea în ele nişte adevăruri, poate nu simplu formulate, dar cu o eleganţă sublimă.
L-am perceput ca pe o carte vie, pe care nu trebuia nici măcar să o citesc pentru a o cunoaşte, ci doar să-i ascult filele răsfoindu-se singure. Mi-a spus de căsniciile pe care le-a avut, de ce-a de-a doua sa soţie bolnavă, despre faptul că stă într-o modestă garsonieră dintr-un modest municipiu provincial. Mi-a spus că mai are două fete de şcoală de crescut şi că îi este foarte, foarte greu. Că supravieţuieşte, doar pentru că-şi mai găseşte timp să mai scrie încă şi încă o poezie, pentru care speră că va găsi un ajutor ca să le publice. Că-şi mai găseşte timp să spere că încă mai este om, chiar dacă unul devenit indiferent întregii lumi. Mi-a spus că azi (când am vorbit cu dânsul la telefon) era bucuros că-i venise pensia şi avusese bani să-şi achite mâncarea pe care o lună întreagă o luase „pe datorie”. Dar că bucuria nu-i fusese prea lungă, deoarece din caietul de la magazin se ştersese datoria veche şi că aproape imediat începuse alta. Trist, foarte trist!
Mi-a spus că a ieşit la pensie pe caz de boală şi că statul i-a dat – după vreo treizeci de ani de muncă – doar şase sute patruzeci de lei, iar din partea Uniunii Scriitorilor a mai primit încă jumătate. Cu cei puţin peste nouă sute de lei, cu două fete de crescut, cu o soţie bolnavă şi cu grava suferinţă de inimă care-i ameninţă viaţa, ce poate fi spus mai mult decât atât? Am înnodat o prietenie tacită, în care poetul meu aştepta telefonul primit ca pe un dar, ca pe un ecou venit dintr-o altă lume: o lume pe care o simţea mai vie, mai tânără şi poate mai plină de speranţă. Am îndrăznit şi i-am trimis mai apoi două dintre cărţile mele. Am sunat şi mi-a spus că le-a primit şi că este bucuros să le citească şi poate să aibă putere să şi scrie despre ele. L-am rugat şi eu să-mi trimită o carte de-a dânsului. Imediat l-am auzit spunând la telefon: „Vă rog să mă iertaţi de întârziere, dar sunt sărac, domnule Stroia! Poate…mâine (cândva) voi avea posibilitatea să vă trimit şi eu prin poştă o carte”. „Dar puteţi s-o puneţi ramburs şi va fi plătit transportul la destinaţie, am zis eu”. „Aşa ceva nu se poate, vreau să v-o trimit eu şi să o plătesc tot eu. Sub nici o formă nu se poate altfel, a răspuns dânsul modest”. Iată un om care şi într-o sărăcie lucie îşi poate păstra demnitatea şi verticalitatea. Un om care nu vrea nimic în schimb, ci se mulţumeşte cu o vorbă bună şi un respectuos: „Bună ziua, dragul meu poet! Te întreb doar: Ce mai faci? ”.
Nu peste mult timp am primit o carte, pe are am citit-o nu nerăbdare, sorbindu-i cu nesaţ nectarul. Eram în faţa unei cărţi prin versurile căreia vedeai deschise răni, dar găseai şi balsamul menit să le închidă. O carte scrisă de un om deosebit, de un poet de o indubitabilă valoare (oare câţi mai sunt prin ţară şi de care noi…n-avem habar?). Mi-a promis mai apoi că-mi va trimite toate cărţile scrise de dânsul cu autograf. Încă le aştept ca pe un nescris testament, ca pe cadoul primit de la un om care-şi încredinţează sufletul, opera şi de ce nu…viaţa. Am rămas profund impresionat de gesturile sale simple, dar pline de omenie, prin care încă mai poate dărui zâmbete şi speranţă. Mă întreb, ca un trăitor al acestei ţări, oare chiar ne putem ignora cu bunăştiinţă valorile şi oamenii valoroşi? Oare chiar nu a contat niciodată opera acestor mucenici ai cuvântului, care au dus faima acestei „ţărişoare” departe în lume? Oare rafturile, care gem de premii şi diplome pentru activitatea extraordinară a unor astfel de oameni, nu contează? Ce facem sau mai bine-zis: ce le facem acestor oameni, domnilor? De ce îi îngropăm în uitare şi nu le acordăm sprijinul pentru bătrâneţile care nu vin niciodată cu putere, ci doar cu neputinţă? Bătrâneţi care nu mai „leagă” noi prietenii ci condamnă doar la însingurare? Cât vor mai muşca viermii ignoranţei noastre din carnea acestor…Oameni, ce dorm pe laurii mizeriei ?
Mi-am pus de milioane de ori aceste întrebări. Vi le pun şi dumneavoastră. Nu vreau un răspuns la ele! Aş dori să putem avea soluţii. Aş dori să începem un act eroic de recuperare a valorilor româneşti care acum zac în beznă şi care cu siguranţă sunt ascunse în fiecare colţişor din această ţară. Aş dori să încercăm să le redăm demnitatea şi mai ales speranţa. Pentru ei un zâmbet, o floare, o consolare, o simplă îmbrăţişare, poate însemna totul. Şi dacă atât de puţin îşi pot dori, de ce să nu le oferim mai mult? Vă întreb pe dumneavoastră, domnilor din guvern, ce face în acest sens Ministerul Culturii? Ce mai înseamnă astăzi pentru dumneavoastră patrimoniul cultural, de care se spune că aveţi grijă? Guvernaţi peste un munte de ruine ale unor de clădiri lăsate în paragină? Oare oamenii valoroşi – cei care încă mai sunt – nu fac parte şi ei din acest patrimoniu cultural? De ei cine are grijă? Cu siguranţă dumneavoastră, NU ! De ce este atât de politizată până şi cultura, care ar trebui să fie un bun al întregii naţiuni ? De ce e cultura prinsă în mâinile hrăpăreţe ale unor oameni, pentru care un minim act cultural nu înseamnă oricum – nimic ? N-aş dori să devin patetic, dar suntem în vremuri cu adevărat patetice. În vremuri în care este renegată şi desfiinţată însăşi fiinţa naţională, însăşi valoarea acesteia.
L-am întrebat apoi pe poetul meu cu ce avea să se mai descurce, iar dânsul, disimulând un umor molipsitor, mi-a răspuns: „Ne vom descurca cu siguranţă până când Domnul nu va mai binevoi să ne dea viaţă …pe datorie”. Cu glasul tremurând de emoţie, m-am reţinut să nu lăcrimez, pentru omul care echivalează poezia cu viaţa însăşi, îmbogăţind-o prin mărgăritarele şi nestematele unei vibraţii lăuntrice. Încercăm sau vom încerca vreodată să schimbăm ceva? Vom reuşi vreodată să ne gândim mai mult la oamenii care ne fac cu adevărat cinste şi de a căror existenţă am uitat demult? Cu certitudine, trebuie să înţelegem că negarea unor astfel de valori, înseamnă de fapt: negarea propriei noastre existenţe, îngroparea umanului în adâncimea ignoranţei. Tristă dar adevărată vorba exegetului, care spunea “Degeaba te căzneşti să ridici o catedrală de cuvinte, alţii vor trece cu nepăsare printre nestematele ei, vor sparge vitraliile, vor pângări altarul, vor dănţui în sacristie şi în sfânta sfintelor, apoi, după ce o vor nărui, vor călca printre vestigiile ei, ignorând pietrele preţioase, bobiţele de rouă ale transpiraţiei, mărgăritarele lacrimii amestecate cu sângele jertfei.”
Adjud, 24 septembrie 2010
Topic: Meditaţii | Comments Off on „Laurii mizeriei” sau “Vom supravieţui, până când Domnul nu va mai binevoi să ne dea viaţă…pe datorie ! ”
CU CAPETELE SURE ÎŞI MÂNĂ BRUMA CALUL
de Lazăr Lădariu | 6 Octombrie 2010
LAZĂR LĂDARIU
Pe o câmpie arsă, din cronica pustie,
Cu capetele sure îşi mână bruma calul,
În răzburata vreme, pe calea neîntoarsă,
Prin viile ruginii mă cheamă iar Ardealul.
Cu ai mei eu vin, cu toţi încep tăcutul cântec,
Ei toţi, cei răstigniţi azi cu palmele în cuie,
Oglinzile-aburite întoarcă timpu-n vrere,
Prin iarna care vine, pe o colină suie.
A gheaţă sună timpul trist din goarnele de ger,
Prin ceaţă caut ninsori de-odată cu văleatul,
Ţăruş în carnea gliei, eu aici am să rămân,
Să dau bineţe vremii: mă cheamă iar Ardealul.
Topic: Poezii | Comments Off on CU CAPETELE SURE ÎŞI MÂNĂ BRUMA CALUL
« AnteriorulUrmătorul »
