Dorina Stoica:Poezii
de admin | 8 August 2015
DRUMURI
Sunt drumuri de zi,
drumuri de seară,
drumuri ce urca,
altele coboară,
drumuri înguste,
rătăcitoare,
sunt drumuri ce duc
spre nicăieri.
Mai stiu alte drumuri,
dar nu sunt din lume,
ele poartă numele Căi,
acestea din urmă
sunt drumuri grele,
pe ele se merge,
doar către Sus.
Sunt Căi de zi,
dar și Căi de noapte
e bine s-ai Îngeri
tovarăși de drum.
Să nu spui vreodată,
“Calea e lunga,
vreau înapoi
să mă întorc.”
Se lasă-nserarea
peste lume
ceața e deasă,
nu văd prin ea.
“Hai vino cu mine
va fi iar Lumină
și stelele toate
vor străluci.”
Aștept Doamne Sfinte
să treacă noaptea,
s-ajung la capătul
Caii de Sus.
Urc iarăși și iarăși Golgota,
spinii mă-nteapă,
merg inainte,
scrâșnesc din dinți.
La capăt de drum ostenită
cad ca si Tine,
sub Crucea grea.
Astept cu răbdare,
să mă faci viu Doamne
și iarași să-Învie
vie Împărăția
Sântă a Ta.
VIAȚA CA UN BALANSOAR
plutim în luntri
pe apa tulbure a vieții
spre destinații necunoscute
cuvintele țin de sete de foame
uneori le rostim în versuri
ne balansăm
când înainte
când înapoi
uța uța
așa ființăm zi de zi
aici pe Pamant
începem o mulțime de lucruri
pe care nu le ducem la capăt
ne balansăm
când înlăuntru
când în afara noastră
uța uța
lăsăm uși deschise spre suflet
nimeni nu intră pe ele
de ce adunăm atîtea lucruri
și atîta ură
nu vom lua nimic cu noi
la marea trecere
tu cu tine
eu cu eul meu
fapta cea bună
și un pumn de țărână în gură.
DIMINEAȚA
Zorile s-au lățit dinspre răsărit.
Peste dimineți se aștern lin rugăciunile
Noaptea s-a ascuns.
Stă de pândă.
Întristările vin și tot la fel pleacă.
Ceva seamănă cu o sărbătoare.
Spânzurate de aripi,
niște păsări alunecă lin spre zarea albastră.
Nu se pleacă nicăieri.
Anotimpul e copt.
De prea multă lumină
trandafirii se-ntrec în culori parfumate
DU-MĂ LA FÂNTÂNA CU CIUTURĂ
Ce risipă de verde pe dealuri!
De ce îmi tot spui să intru încălțată pe pajiștea cu flori?
Nu ți-e teamă că macii ar sângera
iar câmpia și-ar plânge cu lacrimi de rouă trecutul?
E prea dimineață pentru mâhniri,
caii zburători au obosit de atâta visare.
Mai bine hai să ne-ascundem între anotimpuri,
să plămădim consecințe.
Cele mai multe drumuri nu mai duc nicăieri .
Te rog înainte de a lua urmele norilor
du-mă la fântâna cu ciutură
de la marginea timpului.
Nu vezi că am tălpile pline de cer?
NOAPTE DE VARĂ LA MUNTE
Din cer printre nori, niște raze de soare
scaldă și îmbraca-n lumina satul din vale.
Iarba e verde, munții desenați pe zare
Au vârfurile golașe văruite cu ninsoare.
Țăranii obosiți se întorc încet către casă,
s-anunță o noapte de vară frumoasă.
Timpul curge lin într-un straniu balet,
Înserarea acoperă amurgurile roz violet.
Coboară și urcă-n fântână cumpăna veche,
un greier țiuie insistent, parc-ar fi în ureche.
În schitul de lemn de la marginea zării
Niște călugări deapănă rugăciunile serii.
Luna pe cer vine să-și facă tura de noapte,
începe un recital susținut de câteva broaște.
După fierbințeala zilei, acum e răcoare
în aer plutesc esențe tari, dulci amețitoare,
În nări simți aromă de brad, miros de bucate,
E noapte de vară la munte. Ce noapte!
OCHIUL CURAT
Curățește-mi ochii să văd cu ei,
Frumusețea verii, florile de tei,
Curcubeu boltit colorat pe zare,
Răsăritul lunii, asfințit de soare.
Ploaia mănoasă căzută-n zi de vară,
Florile de câmp din lanul de secară,
Grăul copt în holde să-l văd aurit,
Unduind ca marea când e de cosit.
Să văd pâinea bună în spicul de grâu
Și sămânța vieții în apa din râu
Pe Iisus să-l văd rastignit pe Cruce
In prescura care la altar s-aduce.
Curășește-mi gândul inima o spală,
Să nu am în gură vorbe se ocară.
Fă să piară Doamne răul tot din mine,
Să rămână doar ce-i frumos și bine.
Viersul meu să fie apă cristalină,
Zămbetul deschis, privirea senină,
Fapta înțeleaptă, trupul potolit
Și câțiva dusmani să-i am de iubit.
UNDE AI DISPĂRUT
Dragul meu nu te-ntreb despre iubire
O dragoste neîmpărtășită e preferabilă unui sicriu.
Și pentrucă veni vorba
Vreau să-ți spun că de-ar fi și din aur sicriul
Nu-i o condiție de-a ajunge în Rai.
Când te-am văzut ultima oară, mai ții minte?
Un soare imens cobora.
Se transforma
acolo la capătul zării într-o aureolă sângerie
prevestitoare de altă zi fierbinte de vară.
Unde ai dispărut?
Nu te-o fi înghițit infinitul când ai pășit cu teamă
pe poarta acelei mănăsiri ce strălucea întunecată
în seara de priveghere?
În noaptea aceea am visat că te jucai cu norii pufoși
Apoi te-ai urcat în caleașca Sfântului Ilie.
De atunci nu te-am mai văzut.
Îți scriu astăzi, vreau să te întorci
Să ne rugăm împreună pentru ploaie.
Topic: Poezii | Comments Off on Dorina Stoica:Poezii
CARE AR TREBUI SĂ FIE INFLUENŢA ŞI ROLUL REVISTELOR ÎN VIAŢA SOCIETĂŢII
de admin | 3 August 2015
COMUNICARE – PSIHOLOGIE – MANIPULARE – INFORMARE – FORMARE – DEZINFORMARE! CARE AR TREBUI SĂ FIE INFLUENŢA ŞI ROLUL REVISTELOR ÎN VIAŢA SOCIETĂŢII?
Olguţa Luncaşu Trifan
Într-o lume în care zilnic se tipăresc reviste în zeci de mii de exemplare vizând o multitudine de domenii, fiecare având grupuri ţintă de cititori ori categorii sociale, dar fiind…comercializate laolaltă, ne întrebăm din ce în ce mai mult: Care este influenţa şi rolul acestor reviste în viaţa societăţii, în formarea acesteia? Ce impact pot avea toate acestea asupra psihicului uman? Pozitiv ori negativ? Care sunt interesele? Care este direcţia? Conştientizăm efectele? Ni le asumăm? Cine verifică impactul publicaţiilor asupra unei societăţi din ce în ce mai bolnave, contaminată cu virusul distructiv al dezmăţului, al pornografiei, al unei lumi în care violenţa, drogurile, crima, sunt din ce în ce mai prezente, dar şi agresiv mediatizate?
Pentru a reuşi să înţelegem cât de puţin personajele principale din acest raport, emiţătorul şi receptorul, trebuie să fie foarte bine definite.
Emiţătorul
Nu trebuie să uite niciodată că este formator de opinie! Mesajele transmise şi publicate au menirea de a forma opinii şi, poate, caractere, funcţie de publicul ţintă pe care şi-l aleg sau care, întâmplător sau nu, va citi materialul, îl va interpreta şi-l va analiza atât cât poate, însuşindu-şi idei sau concepte. Aceste publicaţii, alături de celelalte componente mass-media, să nu uităm, au un puternic rol modelator asupra personalităţii umane la nivel afectiv, cognitiv şi comportamental.
Pentru o mai bună manipulare a receptorilor, emiţătorii de mesaje apelează la diferite metode de comunicare eficiente şi care implică cercetarea palierelor de receptare în funcţie de nivelul de instruire şi inteligenţă, obiectivele de comunicare, conceperea mesajului, modul de propagare şi impactul acestuia, efectele sale. Sunt corect folosite aceste cercetări? Sunt folosite în sprijinul şi interesul receptorului sau se urmăreşte doar rating-ul acestor reviste prin crearea de senzaţional, depăşindu-se barierele permise de etica profesională, abuzându-se nepermis de principiul de libertate a presei?
Astfel, întâlnim o multitudine de reviste, din diverse domenii, pe care nu voi încerca niciodată să le enumăr şi nici nu aş avea cum. Sunt reviste de calitate, utile, cu informaţii, curiozităţi, valoroase prin conţinut, calitate şi decenţa prezentării, dar sunt şi alte reviste de calitate şi conţinut îndoielnic, care se adresează unor anumite categorii şi care, după părerea mea, nu ar avea ce să caute pe tarabele publice, la îndemâna oricui. Ar trebui distribuite printr-o reţea de magazine specializate pe domenii, de unde, cei cărora le sunt adresate să şi le poată procura fără a le fi îngrădit acest drept, dar unde, cu siguranţă, nu ar atenta la educaţia şi siguranţa celorlalţi, cu precădere a copiilor şi tinerilor, care sunt cei mai expuşi şi cei mai vulnerabili, aflându-se într-un proces de formare.
Mă întreb, cu durere, când vom acorda cu adevărat atenţia cuvenită culturii? Când anume vom vedea mai multe reviste culturale, de literatură, decât reviste cu femei goale – aşa zise „vedete de televiziune”, agresiv promovate şi acolo, la televiziune, dar de care nu scăpăm nici pe la chioşcurile de reviste şi ziare, purtându-şi ostentativ inimioarele roşii ce le acoperă sânii sau altceva? Se oferă zilnic „cultură” pe pâine unor persoane fără adăpost, ce-şi rânjesc foamea în vitrinele chioşcurilor, stârnindu-şi poftele trupeşti în faţa copiilor, a trecătorilor, a femeilor îngrozite şi grăbite să nu le cadă victime acestor bătuţi de soartă, cu minţile fierbând de „cultură”, de combinaţii de alcool medicinal şi de prenadez…
M-a rugat cineva de la Huşi să-i procur o revistă culturală, de tradiţie. Aflase că a apărut în paginile acesteia cu o cronică foarte importantă la un roman. Am bătut două zile „Dulcele Târg al Ieşilor” – oraş cultural, întrebând pe la chioşcurile cu ziare şi reviste. Ce credeţi? Peste tot, vânzătorii se uitau la mine de parcă aveau în faţă un extraterestru. Ba mai mult, am fost întrebată: „Ce fel de revistă-i asta, doamnă?!” Răspuns-am eu, la fel de mirată: „Este o revistă literară, destul de cunoscută şi care apare de mult timp!” Mi s-a răspuns cu aceeaşi privire a unui om ce are în faţă o ciudăţenie, puţin „tâmp” şi „sictirit”: „N-am avut şi n-om avea aşa ceva, … da, nici nu cred că s-ar vinde! Nu m-a mai întrebat nimeni pân-acu… Noi vindem…” şi a început să-mi înşiruie o listă întreagă de titluri de ziare şi reviste ale căror nume le auzi şi le vezi popularizate zilnic, atât la Tv, cât şi la radio, dar sunt expuse şi în toate vitrinele chioşcurilor. Chiar să vrei, nu le poţi uita numele.
L-am lăsat în monotonia lui, repetând în continuare, ca pe o lecţie foarte bine învăţată, numele acelor publicaţii ce nu fac decât să ne coboare tineretul din ziua de astăzi, undeva, la subsolul societăţii, în promiscuitate, prin exemplele negative oferite de copiii „de bani gata”, de acele „beizadele” care cred că totul li se cuvine şi care sunt promovate excesiv şi nemeritat. (Nu întotdeauna mesajul transmis este perceput de public la modul în care l-am gândit. Trebuie multă atenţie la felul cum îl transmiţi, dar voi reveni).
Am plecat, deci, mai departe, ajungând undeva în Complexul studenţesc „Tudor Vladimirescu”. Zic în mintea mea: „Hm! Cum de nu m-am gândit să vin aici de prima dată? Am pierdut atâta timp… Desigur, aici, o să găsesc revista la toate chioşcurile!”. Mă îndrept grăbită şi, deja, fericită, către primul chioşc mustind de „cultură”. Nu vă mai repet dialogul…, dar, a trebuit, evident, să plec la al doilea şi apoi la al treilea. Un domn, trecut bine de a doua tinereţe, care-mi vede dezamăgirea, asistând la dialogul cu vânzătoarea, îşi cere scuze pentru intervenţie şi îmi indică, cu mâna, un chioşc ceva mai retras şi nu prea strălucitor, spunându-mi că este posibil să găsesc ceea ce caut, acolo. A avut dreptate, într-un fel, pentru că, măcar aici, vânzătoarea nu m-a mai privit în acel mod ciudat. Aceasta, amabilă, drăguţă, aş putea spune, chiar ştia despre ce vorbesc. M-a întrebat, însă, dacă îmi trebuie imediat deoarece nu are pe stoc şi trebuie să dea comandă să-i aducă. Am lăsat un număr de telefon şi am făcut comandă de trei exemplare, mulţumindu-i doamnei pentru amabilitate. Am plecat, însă doar pe jumătate mulţumită, întrebându-mă cu amărăciune: de ce, în această organizare actuală a societăţii, când totul se trăieşte pe repede-n-nainte, oferim doar Kitsch-ului o motivaţie actuală de a fi?
Manipularea psihologică şi mediatică. Titlurile.
Poate aţi remarcat faptul că, de multe ori, un anumit titlu vă determină să cumpăraţi ziarul sau revista. De asemenea, în cele mai multe cazuri, dezamăgirea nu întârzie să apară în momentul în care descoperi că titlul respectiv nu are nicio legătură cu conţinutul acelui articol.
În acest fel, atenţia receptorului este canalizată într-o anumită direcţie, clar dorită de către emiţător, de către autorul textului respectiv. Folosirea de către acesta a unor neologisme, cuvinte inventate sau construite prin derivaţii, sintagme, deturnează atenţia cititorului de la anumite detalii, direcţionând-o spre teme impuse de el, spre o anume înţelegere, reuşind de cele mai multe ori să imprime, să decidă opinii.
Manipularea de format şi manipularea lingvistică.
Modul în care articolele sunt dispuse în paginile unei publicaţii, precum şi creativitatea limbajului folosit în textul prezentat, plin de semnificaţii, fac ca receptorul să nu mai fie capabil să delimiteze între argumentele raţionale ale unei informaţii şi părerea personală a autorului.
Informarea.
Da! În marea majoritate a cazurilor se merge pe rolul informativ al articolului, aducând în atenţia marelui public informaţii şi detalii despre anumite teme de interes.
Nu sunt, însă, puţine cazuri cele în care, prin interogaţii sau exclamaţii se dă o direcţie clară, dorită de către autor sau dictată de către publicaţia în sine, spre o anume opinie. Se folosesc verbe la infinitiv, printr-o apelare indirectă a cititorului, pentru a-i crea impresia unei poveţe şi nu a unei cerinţe. Prin utilizarea verbelor modale (condiţional optativ) în propoziţii, se construieşte un anumit parcurs, o anumită canalizare a informaţiei, se induc bănuieli, sugestionându-se cititorului o anume direcţie clară, formându-i o părere pe care acesta şi-o va însuşi ca fiind a lui.
Acolo unde ar trebui să primeze imparţialitatea, obiectivitatea, intransigenţa, adevărul şi curajul de a fi liber, unii jurnalişti aduc în articolele pe care le scriu, subiectivismul, prin folosirea de multe ori a unor expresii gen: „cred”, „consider” şi altele, ce reflectă opinii personale. De asemenea, alţi jurnalişti şi-au transformat profesia în business, sau, mai rău decât atât, sunt aserviţi unor partide politice ori unor interese de grup.
Jurnalistul bun, de calitate, ar trebui să fie un bun slujitor al adevărului al imparţialităţii. Din nefericire, în presa de astăzi, în revistele de astăzi, adevăr mai poţi găsi, strict, în acele publicaţii tehnice, de specialitate medicală, specific culinar, poate şi sportiv, în cele de ştiinţă, în general, educaţie şi cultură, dar care sunt destul de puţine şi dificil de găsit, iar acolo unde se găsesc nu au vizibilitate şi pondere de parcă ne-am ruşina să le expunem, să le prezentăm.
Or fi ajuns, educaţia şi cultura, o ruşine în ţara asta? Dacă stau bine să mă gândesc, cred că da! Oare, de ce?
Studii sociologice din ultimii ani relevă faptul că tot mai puţini tineri români, în proporţie de 50%, sunt interesaţi să mai citească o carte, să vizioneze un spectacol de operă, teatru sau balet, să viziteze un muzeu sau o expoziţie de pictură. Le este inoculată, din familie sau din anturajele în care se învârt, ideea că doar prin producerea instantă de bani, indiferent prin ce mijloace, dar nu şi prin muncă cinstită, pot să obţină tot ce doresc. Astfel, tinerii sunt îndepărtaţi de viaţa culturală, care nici prin mijloacele mass-media nu este suficient mediatizată, evenimentele culturale fiind foarte rar pomenite şi atunci, deficitar. Se urmăresc foarte mult aparenţele, neglijându-se esenţa, conţinutul. Nu se investeşte în cultură şi educaţie, considerându-se pierdere de timp, datorită interesului scăzut al tinerilor, însă, nu ne gândim că acest interes trebuie stimulat, educat, dezvoltat. Este ca pofta de mâncare. De nu vom face ceva în a le creşte apetitul pentru educaţie, pentru cultură, vom pierde definitiv ceva foarte important. Vom pierde resursa umană. Vom pierde ceea ce este dat acestui popor, mai de valoare, în ultimele sute de ani.
Nici revistele de cultură nu-i atrag. După cum pomeneam mai sus, lipsesc aproape cu desăvârşire din locurile în care ar trebui să fie cât mai vizibile, dar şi acolo unde acestea se află, sunt de o calitate „deplorabilă” din punct de vedere comercial, neatrăgătoare ochiului în ceea ce priveşte grafica, aşezarea în pagină sau hârtia de proastă calitate. Nu vom evolua atâta timp cât, atât sistemul de învăţământ cât şi cultura, şi-au schimbat optica şi rolul. Atâta timp cât totul se va face sub auspiciile informativului şi nu ale formativului. Dar, unde este hiba? Cine este vinovat de propagarea inculturii? Cine este vinovat de producţia beizadelelor pe banda rulantă? Dragii mei români, nu cred că ar trebui să privim prea departe. Cred că ar trebui să analizăm cu atenţie curtea noastră, concepţiile şi tarele noastre.
Mirajul occidentului, prost înţeles de un popor sănătos la trup şi suflet, dar oropsit, frustrat, din punct de vedere al unor libertăţi, ne-a făcut să uităm principiile solide în care părinţii, bunicii, străbunicii, înaintaşii noştri, au crescut şi ne-au crescut şi educat. Astfel că, în loc să păstrăm cu sfinţenie tot ce ne-au lăsat în grijă: istorie, cultură, tradiţie, bun simţ, corectitudine, respect, ne-am grăbit să împrumutăm de la alţii, deoarece este mai „cool”, mai „trendi”, mai „nice”, arată şi sună mai „mişto”! Am căutat soluţii pentru a ne plăti păcatul, vina de a nu fi lângă odrasle suficient de mult timp, aflându-ne în goana după bani, averi sau distracţii de tot felul, recompensându-i pe aceştia cu diferite „fiţe” ce par că ar reprezenta tot ce înseamnă lux, de la un simplu telefon de ultimă generaţie, la ultimul model de maşină sport sau limuzină. Ce nevoie mai au de cultură, de educaţie? Ce să facă ei cu ea? Dacă merg la un spectacol de teatru sau operă, o fac doar să fie „în trend”, să fie „cool”. Oricum, se plictisesc şi nu pricep o iotă, dar neapărat, vor dori să pară ceea ce, niciodată, nu vor fi de fapt. La ieşire, sunt chiori de somn şi iritaţi că şi-au pierdut timpul „cu tâmpenii”, îndreptându-se în mare grabă spre primul club „de fiţe”, unde se simt la ei acasă.
De învăţământ, ce să mai spunem? Am văzut inepţiile şi absurdităţile din ultimii ani, de la examenele de maturitate, de la Bacalaureat, care ne-au îngrozit şi continuă să ne îngrozească.
Într-un sistem de învăţământ, în care profesorul a ajuns ţinta tuturor ameninţărilor, ajungând să fie chiar agresat şi supus la diferite umilinţe fizice şi psihice în faţa clasei, din partea elevilor, atât din punct de vedere al ţinutei vestimentare pe care o poartă şi care nu poate concura cu a elevilor „de bani gata”, a faptului că nu are ce mânca, în comparaţie cu el, elevul, la ce ne mai aşteptăm?
Iată de ce mediatizarea excesivă a acestor „copii de bani gata” şi a ilegalităţilor, a tâmpeniilor pe care aceştia le fac, într-o societate vulnerabilă din punct de vedere psihologic, cu serioase tare de educaţie şi cultură şi capacitate de a discerne între bine şi rău, aceste beizadele, în loc să fie „condamnate public”, ajung să fie modele pentru tinerii noştri. Le auzi numele rostite laudativ, pe la fiecare colţ de stradă, de copii şi adolescenţi.
Îmi amintesc, cu plăcere nostalgică, cum la o oră de dirigenţie, prin clasa a cincea, cred, fiind întrebaţi ce vrem să ne facem când vom fi mari, undeva la ţară, în satul natal – Ivăneşti / Pădureni/ Vaslui, în clasă au început să se audă cu glas sugrumat de emoţii, dar şi prin vocea dorinţei: „doctoriţă”, „profesor”, „tractorist”, „Aurel Vlaicu”, „inginer”, „Pitagora”, „Moromete”, „colonel”, „mamă”, „Prinţesa din Şega”…, şi lista ar putea continua, pentru că eram douăzeci şi opt de elevi în clasă, însă, nu acest aspect vreau să-l evidenţiez, ci faptul că nimeni nu dorea să devină B.D., A.T., sau D.C., nu le voi da numele întreg, pentru a nu le populariza o dată-n plus.
Nu au ajuns ce şi-au dorit, dar au ajuns oameni cinstiţi, care-şi cresc copiii în acelaşi spirit frumos în care au crescut şi ei. Le vorbesc copiilor despre „Prinţesa din Şega” de Francisc Munteanu, un roman foileton publicat în Revista „Cutezătorii”, revistă pentru copii aşteptată cu sufletul la gură, de la o săptămână la alta. O revistă publicată pe vremea copilăriei noastre, în vremuri destul de grele, în perioada comunismului, dar care a contribuit la dezvoltarea unei gândiri armonioase, oferindu-ne posibilitatea analizării perspectivelor în ansamblul lor, stimulându-ne imaginaţia, dezvoltându-ne vocabularul şi dezvăluindu-ne faptul că folosirea corectă a limbii române, nu este o notă de superioritate faţă de ceilalţi, ci mai degrabă o regulă de bun-simţ şi respect personal.
Ajungem într-o zonă în care bucătăria mass-media de astăzi, se pare că a devenit foarte aglomerată şi, în care, ar trebui să se facă o curăţenie exemplară.
Dezinformarea.
Este o practică des întâlnită în jocurile de culise ale mass-mediei. Se foloseşte, deliberat, prin alterarea adevărului, prin evitarea dezvăluirii întregului adevăr, crearea senzaţionalului în scopul deturnării atenţiei receptorilor de la anumite subiecte, îndreptându-le atenţia, voit, către lucruri ce nu prezintă acelaşi interes, însă cu intenţia vădită de a le domina voinţa, a le subjuga gândirea, a le deturna opiniile şi preferinţele faţă de persoane, grupuri, organizaţii, partide.
Are caracter anti-social, fiind formă psihologică a subversiunii şi metodă de slăbire a adversarului, a unor grupuri ori persoane ţintă, prin lansarea de informaţii de natură a destabiliza, a discredita, dezinformarea având puterea de a distruge prin campaniile sale de manipulare a receptorilor. Efectul lor nu este doar un efect de moment prin agresivitatea acţiunii ştire-efect, dar rămâne în timp în memoria colectivă şi revine ori de câte ori, personajul sau instituţia revin în actualitate, ca o etichetă, indiferent dacă s-a produs reabilitarea, dezminţirea între timp sau nu.
În fine: Care ar trebui să fie Influenţa şi rolul Revistelor în viaţa societăţii?
Mă voi adresa tinerilor, în primul rând, rugându-i să ia aminte!
Încercaţi, dragilor, un experiment: Imaginaţi-vă cuvântul, informaţia, poezia, beletristica, literatura de specialitate, ca pe un fluid necesar vieţii voastre. Un fluid care, pe măsură ce-l bei, te face să te simţi şi mai însetat şi simţi că dacă şi-ar opri curgerea tu nu ai mai exista, pentru că resursele lui sunt inepuizabile şi indispensabile nouă, fiinţe supuse procesului evolutiv. Ei bine, acest fluid, atât de necesar nouă, se numeşte, simplu, Cunoaştere. Fără ea, evoluţia noastră, ca oameni, ar fi searbădă. Ar fi o simplă trecere, un consum inutil de aer şi timp.
Fiind consumatori de literatură, de cultură, veţi putea, dacă vă vor mai preocupa acele reviste intens mediatizate deşi nu cred, să discerneţi, singuri, care este limita între bine şi rău, între valoare şi kitsch, între grotesc, hilar şi frumos.
Mă voi adresa, cu respect, şi domniilor voastre, stimaţi Jurnalişti! Înainte de orice obligaţii, aserviri, câştiguri imense, sau nu, pe care vă vindeţi sufletul şi meseria, o meserie extrem de frumoasă şi necesară, dar pe care unii dintre domniile voastre o murdăresc, urâţind-o tocmai nepracticând-o în litera şi spiritul unei etici profesionale ce impune a fi echidistant, prezentaţi adevărul aşa cum este el, fără a-l deforma pentru a-l îmbrăca în haina senzaţionalului, pentru a favoriza o terţă persoană sau o instituţie, a o discredita pe alta ori a o distruge pentru că nu a „sărit la cap” suficient, ori nu se află în graţii…, vă rog!
Vă rog, priviţi-vă copiii! Ai domniilor voastre, dacă îi aveţi, ai prietenilor, ai vecinilor, ai României! Să punem umărul la educaţia lor! Să le arătăm ce înseamnă educaţia, cultura!
Aveţi puterea! Sunteţi, se spune, cea de a patra putere în stat. Poate cea mai vocală, cu mijloacele cele mai puternice de convingere în a le demonstra şi a le determina chiar şi pe celelalte trei, ce vă sunt înaintaşe.
Trebuie, doar, să luptaţi cinstit, arătând că doriţi să daţi traiectoria potrivită!
România are copii inteligenţi, copii capabili. Să-i scoatem la lumină!
Promovaţi valoarea şi nu nonvaloarea!
Priveam, cu ceva timp în urmă, la televizor (recunosc că nu o mai fac de mai mult timp). Erau ştirile de la ora cinci, pe un anumit canal TV. Ştirea: „Un tânăr de cincisprezece ani şi-a omorât prietenul de joacă, în vârstă de treisprezece ani. Întrebat fiind, de ce a făcut-o…? răspunsul său a fost şocant: „Am vrut să devin celebru.”
Vă rog, domnilor şi doamnelor jurnalişti! Să nu mai facem copiii şi adolescenţii, celebri! Să-i educăm! Pot deveni celebri, dar numai prin educaţie, prin învăţătură, prin exemple pozitive!
Revistele, ziarele, presa, radioul, televiziunea, mass-media – în general, prin acţiuni şi activităţi specifice, pot fi cel mai bun formator.
Iaşi – Iunie -2015
Topic: Studii | Comments Off on CARE AR TREBUI SĂ FIE INFLUENŢA ŞI ROLUL REVISTELOR ÎN VIAŢA SOCIETĂŢII
SCRISOARE DESCHISA DOMNULUI MINISTRU AL CULTURII
de admin | 3 August 2015
Domnului Ministru IOAN VULPESCU
Domnule Ministru,
Am ales această cale pentru a face lumină și mai ales justiție unui act de cultură. Mă numesc Franco Giannelli, sunt cetățean italian, cu domiciliul temporar în România, Sibiu, cu domiciliul stabil în Italia, Sanremo și vă scriu în legătură cu dificultățile avute la expoziția multimedia personală intitulată DIALOG pe care o desfășor în cadrul Muzeului Național Brukenthal Sibiu, în perioada 9 iulie – 30 august 2015.
Prima dificultate, dar devenită între timp minoră, este cea avută cu Robert Strebeli pe care l-am întâlnit deja în 2014 la Sibiu și care mă încurajase să fac cerere de expunere la Muzeul Național Brukenthal Sibiu. În data de 21 aprilie am comunicat lui Robert Strebeli data exactă a deschiderii expoziției și am solicitat sugestii referitoare la catalogul pe care doream să îl definesc în Italia în condițiile impuse de regulamentul muzeului. În răspunsul lui la propunerile și întrebările mele, promitea că va reveni cu o schiță de catalog, schiță pentru care, întârziind să apară, l-am recontactat telefonic. Cu acest prilej mi-a comunicat că, pentru a putea lucra în mod eficient la toate pregătirile necesare expoziției era util ca eu să vin în țară trei săptămâni înainte de vernisaj.
În 19 iunie a.c., deci cu trei săptămâni înainte de vernisajul stabilit pe 9 iulie, am venit la Sibiu, împreună cu soția, convinși că vom începe să lucrăm la organizarea expoziției. Tot el îmi spusese că în data de 5 iulie trebuia să fie deja totul gata.
Am oferit încredere și disponibilitate, ca răspuns trebuia să primesc profesionalitate. Colaborarea lui Robert Strebeli era anevoioasă și neconstantă. La solicitarea prezentării promise în calitate de curator, Robert Strebeli mi-a răspuns că dacă vreau o prezentare, atunci noi, eu sau soția, să scriem ceva iar el va iscăli textul. După multe rugăminți insistente, a scris într-un final câteva rânduri.
În 2 iulie a.c. am primit din partea lui o propunere de catalog definit complet, dar la vizionare am constatat ca materialul nu era gata pentru tipografie. L-am sunat să îi comunic impresiile. Răspunsul lui Robert Strebeli ne-a întristat: „Vreți catalog, faceți-vă catalog! Eu am pensie alimentară de plătit la copil.” Am mers la biroul său de pe str. Tribunei pentru a avea o explicație. Ne-a dat calculatorul pe care el lucrase schița de catalog și pe care, în următoarele zile, soția a lucrat, prin tentative, la definitivarea catalogului. Mai târziu a venit la noi acasă să își ceară scuze. După o lungă conversație telefonică avută în prezența noastră a dat de înțeles că el își dăduse în acea zi demisia și că după 15 zile va pleca din Muzeul Brukenthal. Mă simțeam abandonat, nesigur în ceea ce privește desfășurarea expoziției, înțelegeam că aveam nevoie să solicit un alt curator de încredere cât și maximă operativitate pentru puținul timp rămas.
După alte promisiuni neținute, am fost nevoit să mă adresez pe 5 iulie, Directorului General Adjunct Dana Hrib. Am aflat că demisia lui Robert Strebeli nu era reală. Eu și soția eram indignați pentru tratamentul oferit cât și pentru timpul pierdut fără a face ceva concret. La această întâlnire Directorul General Adjunct Dana Hrib a spus soției că dacă vroiam, puteam face o plângere. Nu solicitam scuze și nu aveam intenția să fac vreo plângere, dar solicitam operativitate si transparență.
Am crezut că era normal să ne adresăm, eu ca expozant, soția ca și susținător dar și curator improvizat, unei autorități competente a muzeului care ne găzduiește.
Pe 17 iulie a.c. soția a revenit la Directorul General Adjunct Dana Hrib ca să rezolve anumite aspecte organizatorice ale acestei expoziții cât și să verifice dacă promisiunile lui Robert Strebeli erau fondate sau nu. Soția, numită curator de către Robert Strebeli, avea intenția să se informeze despre atribuțiile curatorului. Eram convinși că o persoană în această funcție trebuia să aibă abilități comunicative și că exigențele noastre ar fi putut fi contextualizate.
Soția mi-a relatat ca a fost întâmpinată de Directorul General Adjunct Dana Hrib cu un ton alterat și în unele momente chiar intimidator deoarece expresiile folosite față de soție au întrerupt încercarea de dialog dorită și prezentată în mod amiabil. „Ce mai vreți de la mine?… V-am oferit deja două ore din viața mea și nu intenționez să vă mai ascult… Nu mă interesează și nu mai vreau să aud nimic despre relația dintre dvs. și Robert Strebeli….” După acest refuz de dialog, soția a întrebat, în cazul în care am dori să facem o reclamație cui să ne adresăm. „Adresați-vă lui Luca, să se spele cu ea pe cap.” Nu ne explicăm această atitudine conflictuală. Jenant a fost faptul că acest comportament era în prezența unei alte angajate, că dacă Directorul General Adjunct Dana Hrib are confidența necesară pentru a se adresa Managerului la per tu, în fața oricărei persoane care impune un protocol, „Luca” devine Managerul instituției și că, un răspuns batjocoritor cu privire la eficacitatea oricărei plângeri am fi vrut să facem, are ca efect o descurajare efectivă dar și o îndreptare a plângerii către foruri superioare sau paritare. Singura comunicare mai pașnică, dar acidă, a fost când, întrebată despre cum am putea promova expoziția care durează aproape două luni, răspunsul a fost acela de a comunica biroului marketing orarul când putem fi găsiți la Muzeu, dar cu premiza că presa nu vine dacă nu este interesată de expoziție, deci am putea sta degeaba.
În data de 29 iulie a.c. fiind prezent la expoziția mea, observând atmosfera ostilă în continuă creștere, am contactat după ce am salutat o tânără angajată a muzeului. Am întrebat dacă regulile bunelor maniere sunt aceleași ca în Italia. După un răspuns afirmativ, mi-a spus că pentru orice altceva aș avea de spus să mă adresez Managerului. Mi-am permis să o întreb dacă Managerul instituției este persoana care nu m-a considerat la salutul adresat și am adăugat că bunul simț impune ca Directorul General Adjunct Dana Hrib să ceară scuze soției pentru modul în care i s-a adresat. Angajata, dealtfel prezentă la apelul soției din 17 iulie către Directorul General Adjunct Dana Hrib, a apărat imediat poziția Directorului Adjunct spunând ca aceasta a trebuit să dedice soției un timp care avea altă destinație.
În aceeași zi, după amiaza, întorcându-mă la expoziție am fost reținut de trei bodyguards ai Muzeului cu ordin din partea Direcției să nu mai intru în Muzeu. Angajata cu care vorbisem dimineața a venit să îmi explice cu un ton ferm că este de preferat ca eu să nu mai intru în Muzeu. Nu am înțeles de ce și am încercat să contactez telefonic soția. Între timp a apărut Robert Strebeli care mi-a comunicat că există un regulament intern al Muzeului prin care pictorul expozant nu are dreptul să intre neînsoțit și prin urmare, în zilele următoare, dacă vroiam să intru în Muzeu trebuia să intru însoțit și să rămân doar în prezența lui, prezență care, datorită diferitelor atribuții profesionale, nu poate fi decât foarte limitată. La întrebarea: „Dar dacă plătesc bilet pot să intru să îmi vizitez expoziția?”, mi s-a răspuns că e de preferat sa nu fac acest lucru. Eu interpretez acest lucru ca o amenințare. Prezența mea justifica titlul expoziției și era necesară eventualelor lămuriri solicitate de public.
În concluzie, contactul nostru cu aceste persoane este blocat: consecință a evenimentelor, de lipsa de încredere din partea noastră în curatorul desemnat de Muzeu, Robert Strebeli; de refuzul de comunicare din partea unei autorități care, prin poziția pe care o ocupă, consider că ar fi putut aduce transparența și liniștea necesară desfășurării în condiții optime a acestei expoziții.
Experiența avută confirmă ineficiență și lipsă de profesionalitate în rol și competență; nu corespunde așteptărilor pe care un Muzeu prestigios trebuie să le ofere expozanților si am convingerea că nu sunt singurul expozant străin care a avut un astfel de tratament!
Cred că orice colaborare, dialog, trebuie să se desfășoare în deplină autenticitate a relațiilor umane cât și în respectarea demnității fiecărei persoane implicată în acest proces. Cultura, rafinament al educației pe diferite planuri, trebuie să fie susținută de o etică profundă și de o moralitate care să sensibilizeze sufletul uman. Cultura fără educație este neagreabilă, periculoasă și, vă rog să îmi iertați opinia experienței personale, cu repercusiuni de nedorit asupra civilizației umane.
Pentru o reală evoluție, orice persoană care reprezintă o instituție trebuie să fie dotată nu numai de calități profesionale dar în egală măsură de autentice calități umane, de credibilitate, de bun-simț care să reflecte proporțional orice poziție de putere.
Ținând cont de cele prezentate, vă rog să luați măsurile care se impun în astfel de situații. Comportamentul lui Robert Strebeli devine secundar celui Directorului General Adjunct Dana Hrib, comportament care m-a indus să cred ca aș fi putut avea același tratament din partea Managerului Sabin Adrian Luca. Experiența avută mă îndeamnă să cred că aceste persoane ar trebui să aibă o redimensionare a poziției, a rolului lor în spațiul cultural pentru lipsa de etică și profesionalitate demonstrată, pentru încălcarea principiilor elementare de ospitalitate culturală.
Mă întristează faptul că în loc să găsesc înțelegere și colaborare, am găsit ostilitate iar lucrul cel mai grav pentru mine, dar poate și pentru public, este acela că această expoziție devine doar un număr bifat în activitățile unui muzeu. Intitulată DIALOG, expoziția era doar un pretext cultural pentru un mesaj care, datorită vârstei, vi-l adresam dvs. românilor, ca occidental care a văzut în anii ´60 distrugerea lentă a multor tradiții, exploatarea nesăbuită a naturii. Din păcate mesajul răzbate cu greu sau deloc din cauza unei iresponsabilități generatoare de ineficacitate. Era un semn de prețuire pentru ceea ce voi încă sunteți capabili să salvați. Din 1997 vin frecvent în România și văd, împreună cu soția, tendința multor români de a urmări mode și șabloane care vă deteriorează autenticitatea ca popor. Paralelismul dintre viața umană și cea vegetală sugerat în expoziție era adresat nu doar iubitorilor de artă, dar și celor care încă își iubesc teritoriul, care nu caută sterile și aparente motive de fală, dar vor să onoreze pământul pe care calcă și mai ales, ca oameni, pe Dumnezeu.
Cu mulțumiri pentru un răspuns prompt în care vă rog să îmi comunicați termenul și modalitatea de rezolvare a acestor regretabile incidente.
Franco Giannelli,
Pictor
Sibiu, 03.08. 2015
Topic: Diverse | Comments Off on SCRISOARE DESCHISA DOMNULUI MINISTRU AL CULTURII
Apariţie editorială: „Poveşti din Ţara Codrului”, vol. 2, de Traian Rus
de Radu Botiş | 26 Iulie 2015
Cu gândul la streaşina veche a casei încărcate de istorie (Muzeul Satului Oarţa de Sus), loc în care generaţii de oameni s-au născut, au copilărit, s-au bucurat împreună ori au plâns, soţii care şi-au aşteptat la poartă bărbaţii plecaţi în război ori mame ce şi-au petrecut nopţi de veghe la căpătâiul leagănului în care îşi vegheau odorul (Pruncul) de Dumnezeu dăruit. Unde te poţi bucura mai mult decât acolo de chipul hristic care veghează protector, iar noi aşteptând prin divina pronie împliniri viitoare.
Volumul al doilea al cărţii „Poveşti din Ţara Codrului”, iată, vine bucurându-ne sufletul ca o completare la primul volum ce îşi aştepta parcă împlinirea prin cel prezent. Apariţia a fost posibilă, autorul având alături oameni deosebiţi, asemenea d-lui inginer Alexandru Tămăşan, domnului profesor Bogdan Pop, domnului profesor universitar doctor Viorel Rogoz, îndrumător ştiinţific, precum şi familiei Sorin şi Monica Tămăşan.
Cartea, apărută la editura Teognost din Cluj-Napoca, 2015, este structurată pe două mari capitole: I. Oameni şi poveşti – Poveşti şi oameni şi II. Pagini de istorie.
Sigur, aşa cum ne-a obisnuit încă de la volumul I, profesorul Traian Rus îşi continuă poveştile pline de atâta adevăr: poveşti de viaţă, poveşti de dragoste, poveşti cu Dumnezeu, cum însuşi menţionează la pagina 26 (în povestirea Îngerul păzitor). Însă toate aceste poveşti pe care le găsim pe paginile cărţii nu sunt altceva decât petrecerea Dumnealui pe aceste locuri încă de când, tânar profesor de istorie, tărâmul acesta al Oarţei de Sus l-a motivat să-şi împlinească destinul.
Astfel, poveştile încep să curgă lin, iar însufleţirea cu care autorul continuă să le depene ajunge să ne transpună într-un univers plin de frumusete. Locuri asemenea Fântânii lui Toag, Podul Mniresii, Fântâna lui Crăciunaş, dar şi Dragostea de mamă luminează acest loc pentru ca în povestirea Mitropolitul, Înaltpreasfinţitul Andrei, fiu al satului, ca o binecuvântare cerească, să întregească această „gură de rai” alături de care Mecena Sanducu Tămăşan, după relatarea autorului, omul din spatele lucrului bine făcut, îşi are şi el binemeritat loc în carte. Oameni ai satului sunt eroii acestei cărţi care au locuit, locuiesc sau revin cu drag acasă ori de câte ori este posibil, deoarece aici regăsesc energia benefică sufletului lor.
În a doua parte a cărţii întâlnim alte nobile suflete asemenea neînfricatului Vasile Blidaru, personalitate încă vie mai ales în rândul generaţiei mai vârstnice, de obârşie din satul Odeşti, simpatizant al Partidului Naţional Ţărănesc, mereu animat de spiritul de dreptate, care, alături de alţi codreni, încercă să se opună noului regim comunist, ori doctorul Alexandru Odeşteanu, căpitanul Ciprian Gavriş, preotul martir Ioan Robu, protopopul Vasiliu Gavriş, născut în Chelinţa, satul natal şi al autorului cărţii, dar şi frumoasa Doină a lui Lucaciu (pag. 260), cu privire la care profesorul Traian Rus face referire scoţând în evidenţă totodată şi personalitatea LEULUI DE LA ŞIŞESTI – preotul Vasile Lucaciu.
„Poveşti din Ţara Codrului”, volumul II, este o fărâma de istorie peste care colbul timpului nu are dreptul să se aştearnă, fiindcă acestea sunt trăirile fiecăruia păstrate în amintire dar şi în conştiinţa vie. O carte de identitate nu a dumneavoastră, domnule profesor, căci ea aparţine acestei părţi de Ţară a Codrului. Dumneavoastră cu HAR şi condei aţi adus la lumină frânturi de viaţă, locuri, întâmplări, oameni, ceea ce fiecare ar trebui să facem, atât cât ne pricepem.
La Chelinţa aţi văzut lumina zilei, Oarţa de Sus v-a adoptat, iar talantul pe care l-aţi primit nu l-aţi pus la păstrare, ci l-aţi facut să rodească. Ce poate fi mai frumos?!
Vă felicit sincer pentru această reuşită.
22 iulie
Oarţa de Sus,Maramureş
Topic: Recenzii | Comments Off on Apariţie editorială: „Poveşti din Ţara Codrului”, vol. 2, de Traian Rus
« AnteriorulUrmătorul »
