Furtuna
de Radu Botiş | 21 August 2024
Se adună norii, grei, deasupra orașului
Ca niște uriași ce se pregătesc să se prăbușească,
Vântul șuieră și rupe liniștea
Cu forța unei bestii nemărginite.
Timpul pare să se oprească,
În așteptarea apocalipsei ascunse în fiecare rafală.
Cumpănește cerul între marea de nori,
Și fulgerele se strecoară,
Ca niște linii de foc desenate pe un tablou întunecat.
Furtuna izbucnește cu un strigăt de furie,
Scuturând pământul și răsturnând visele
Într-o simfonie de haos și distrugere.
Apa se adună în râuri ce se umflă,
Într-un dans amețitor de valuri și spume,
Marele ocean și-a scos furia la iveală
Și valurile se aruncă, se prăvălesc
Ca niște uriași în luptă,
Împotriva stâncilor ce se ascund.
În mijlocul tumultului,
Există un moment de tăcere absolută,
În care întreaga lume pare că respiră adânc
Pregătindu-se pentru următoarea lovitură
Căci în inima furtunii,
Se ascunde o tainică, rece,
Reînnoire.
Așa cum furtuna se retrage,
Lăsând în urmă o lume schimbată,
Ne regăsim în ruinele viselor noastre,
Cu lecții învățate în strigătele vântului,
Pregătiți să întâmpinăm soarele ce va răsări
Pentru o lume curățată de furia norilor.
Topic: Diverse | Comments Off on Furtuna
Alexandru Petria scrie având ca principiu dictonul „fiecare cu ploaia lui”
de Gelu DRAGOŞ | 1 August 2024
Pentru început să-mi explic titlul recenziei prin vorbele poetului: „…Ploaia ținea să-mi fie tovarășă,/Ploaia mă cicălea/ să culeg căpățânile de varză și cartofii din grădină,/ că ea m-a ajutat cu ele,/să scriu, să nu umblu după fufe/ când niciunul nu știe cât timp mai are,/ Ploaia era cu gelozia pe piele,/ ploile din jur o ocoleau,/ cum lași intimitate celor căsătoriți,/ Ploaia mă avea pe mine/ și era voluntară și cu idei fixe și nu voiam să mă părăsească,/ e ceva logică în gândul ca fiecare om să aibă ploaia lui”, adică acest fenomen natural pentru Alexandru Petria înseamnă mult mai mult, ploaia îi oferă copilului o anumită condiție socială, apoi ploaia prin talentul nativ și sudoarea nopților nedormite cu scrumiere pline, să și-o facă prietenă pe viață, să-i dea statut de reînviere spirituală, în aceste vremuri caniculare. De altfel ploaia este obsedantă în opera poetică a lui Alexandru Petria, fie și pentru renașterea vegetală, ca să nu mai vorbesc de cea poetică!
Alexandru Petria este un poet sincer, adevărat, nonconformist, în vogă, foarte citit de tânăra generație și nu numai, iar prin volumul „Triaj prin sânge și valuri”, editura „Tribuna” Cluj Napoca, acest fapt este accentuat și reconfirmat.
Câteva date (unele insolite) despre autor sunt necesare: Alexandru Petria s-a născut la 27 februarie 1968, în oraşul Dej, judeţul Cluj. Debut publicistic şi poetic în „Tribuna“ în 1983. Studii întrerupte de psiho-sociologie. Cărţi publicate: Neguţătorul de arome (1991, poeme), 33 de poeme (1992) şi La ce bun poeţii… (colectiv, interviuri). În 2010 apare romanul „Zilele mele cu Renata”, la editura Tritonic. Colaborări la toate revistele literare importante. După 1989 este şeful Comisiei pentru abuzuri şi drepturile omului în CPUN-ul municipiului Dej; fondator, împreună cu Radu Săplăcan şi Zorin Diaconescu, al săptămânalului dejean „Gazeta someşeană“ – primul număr a fost scos în 23 decembrie 1989; candidat din partea Mişcării Ecologiste din România la Camera Deputaţilor – 1992; redactor investigaţii, între 1992-1994, la revista bucureşteană Zig-Zag, pe vremea directoratului lui Alex Ștefănescu – între 1992- 1996 locuiește la Bucureşti; 1994-1995 – reporter investigaţii la ziarul Cotidianul; 1995-1996 -redactor şef al săptămânalului bucureştean pentru comercianţi Hermes şi redactor la săptămânalul Partener publicat de trustul România Azi. După reîntoarcerea în Ardeal a fost redactorul şef al săptămânalului Monitorul de Someş, apoi, în 2000, a fondat propria sa publicaţie, lunarul Realitatatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla, al cărei director este şi în prezent.
Să trecem acum la poetul Alexandru Petria, pe care l-am cunoscut printr-un prieten comun – regretatul poet, eseist, publicist Ioan Pavel Azap – în capitala Transilvaniei, la „Zilele Liviu Rebreanu” cu mulți ani în urmă. Despre el, într-o anumită împrejurare, cunoscutul eseist, poet şi critic literar Liviu Antonesei a afirmat, fapt ce este valabil și despre volumul de față: „Poezía scrisă de Alexandru Petria e în întregime pe măsura omului. Deschisă, îndrăzneață, cinică uneori, personală, cu o marcată notă expresionistă. Mă bucur atât de mult să-l redescopăr pe tânărul meu prieten într-o formă de zile mari. Indiscutabil, Alexandru Petria e un om cu care poți să mergi în pădure, un tovarăș de nădejde în toate împrejurările”.
O primă calitate ale poeziilor lui Alexandru Petria este mesajul puternic, tranșant. El „nu se joacă” ci spune lucrurilor pe nume, fie că vorbim despre patrie, despre iubire, despre lucruri firești, banale, despre timp ori moarte. Apoi place faptul că nu are cuvinte-balast în versurile poemelor sale, nu îngreunează citirea, nu te duce pe căi întortocheate ori greșite. Și limbajul poetic și-l construiește asemeni vremurilor de azi, deci o limbă vie, tăioasă, „feisbucistă” dacă vreți, pentru că lumea nu mai are timp de „floricele” iar noi, din păcate, ne-am robotizat prea devreme.
Urmărind titlurile poemelor sale observ că este foarte atent la amănunte (un adevărat detectiv!), știe să construiască o poezie de impact din lucruri ce pe majoritatea nu-i interesează. Câteva titluri în sprijinul afirmației mele: „când încep să fugă câinii din oraș”, „ruda sărmană”, „dimineața n-are rost să se spele pe ochi!; „o furtună înghesuită într-un singur pahar”; „o experiență strict personală”, „dacă pui prea multe întrebări îți explodează capul!”; „când plâng bărbații”; „circuitul omului în natură”; „pe două inimi n-are trecere zăpada”; „bebelușul cu burta plină de bere”; „nu știu dacă merită să-mi prăfuiesc pantofii”; „acum nimeni nu iese flămând pe străzi”.
Citind cu atenție volumul „Triaj prin sânge și valuri”, m-am gândit că Alexandru Petria folosește propriul sânge în loc de cerneală, că veninul și-l varsă cu atenție fiindcă este o conștiință și trebuie să spună lucrurilor pe nume, dar știe că de peste 35 de ani nu s-a făcut nimic pentru România românilor, pentru memoria morților Timișoarei și atunci văd și puțină resemnare: „apa uscată este progresul/ vândut pe rețelele de socializare/ și din birourile președinților de stat./ apa uscată nu-i iubită cât lăudată,/ teoretic apa uscată o să-i mulțumească pe toți,/ o să rezolve cariile, obezitatea, cancerul și topirea ghețarilor”.
Ne atrage atenția la vremurile pe care le trăim, vremuri nefirești ce duc cu gândul la neorânduială, la apocalipsa: „pe lângă că trăiesc puțin,/ orașul s-a umplut de fluturi orbi./ dacă odinioară fluturii ridicau orașul/ să-l mute din primăvară în vară, acum/ sorb din dârele de bere și votcă de pe mese,/ apoi dorm, ca liliecii, pe unde apucă;”.
Trecând printr-o dramă familială – moartea soției, își canalizează toată dragostea către fiica Bianca, căreia, ca un tată responsabil ce este, îi dă sfaturi. Motivul ploii revine în versurile Domniei sale, fiindcă ploaia lui Alexandru Petria e benefică, îl răcorește dar uneori îți poate spala și păcatele: „libertatea e câtă o poți duce și-ți iei,/ nu aștepta să-ți ușureze apăsarea cineva,/ libertatea nu-i o aritmetică democratică,/ dar nu invidia niciodată nebunii,/ care sunt oamenii cei mai liberi și-n cămașa de forță,/ libertatea nu acceptă trișorii, curvele și balele de gură-cască,/ libertatea-i un destin personal,/ cum ploaia își caută singură/ sub ce pământ să se culce”.
Are expresii surprinzătoare, care plac și te surprind definitiv, ca-n poezia „ce-o să vină” unde spune: „e greu să ieși din apartament ca din tine” ori „nu găsești miracol ca aerul tolănit pe sâni,/ femeile cu sânii ca niște replici percutante/ au aer de ne-ratat, caft cu gravitația,/ sunt un acasă de unde nu vrei să te dezlipești”.
Sufletul e comparat cu un câine: „…sufletul e ce crește și unde te gândești că nu crește,/ o variabilă ca un însoțitor imprevizibil,/ sufletul e un fel de câine,/ te latră și te rupe când nu te aștepți” („însoțitorul imprevizibil”); poezia se simte bine alături de poet pe drumuri desfundate: „poetul e printre puținii/ ocolitori ai drumului oficial,/ n-are nicio noimă când strigă/ că poezia e numai off-road,/ că ai ochii pe cât de deschiși pe atât de închiși,/ dar poezia e numai off-road” („poezia e numai off-road”); sufletele se schimbă și ele cu trecerea timpului: „sufletele sunt un pic mai greoaie/ cu anii,/ nu-i nimic despre slăbiciune,/ ci-s precum boxerii de categoria grea/ care nu se luptă cu cei de la cocoș,/ își trec apăsarea de pe un picior pe altul/ cu grijă” („mai multe flori”).
Viața devine uneori robotizată unde doar ticăitul ceasurilor se aude: „ne bucurăm că ne luminează muscăria reclamelor,/ mâncăm când avem ce,/ plângem fiindcă totdeauna se găsește un motiv,/ dacă ajungem să ne sărutăm/ punem săruturile atent în frigider,/ să fie și mâine și săptămâna viitoare,/ e lățit sentimentul că treaba-i aiurea,/ viața și moartea s-au alipit de nu le recunoști” („cargo”).
Femeia este jumătatea bărbatului iar poetul Alexandru Petria știe acest fapt. Pentru el femeia poate fi „învierea ta la purtător”, „expertă în psihologie”; are un corp „lat de nu-l satură ploaia,/ zăpada nu-i de ajuns când se întinde,/ corpul femeii e un soare cu piele/ și i-ar mai trebui piele,/ corpul femeii are în orgoliu/ puterea de-a da peste cap anotimpurile” („corpul femeii”); pentru a fi iubită poetul declară nici mai mult, nici mai puțin: „ca să te iubesc/ am nevoie să te cuprind cu pielea/ și nu știu câtă a rămas să ne încapă,/ a fost îndelung folosită/(…)/ ca să te iubesc am nevoie de pielea mea” (am nevoie să fii pielea mea”) și gândul mă duce la sentimentul suprem, de contopire într-un singur trup; și mai contează ceva în viață după spusele poetului: „centrul de greutate” care „este ascuns la vedere” și îl descoperi „doar când vrea, iubirea te face să-l găsești” („ascunsă la vedere”).
Versat, direct, nonconformist și mai ales cu păreri proprii, Alexandru Petria ne spune „ce e viața”, într-un poem care merită citat în întregime: „mă culc printr-o mulțime de trupuri/ de nu-s de ajuns cearceafurile proaspete/ pe paturile din oraș,/ văd cu iriși verzi și albaștri și căprui/ dedesubturile femeilor,/ nu mai știu câte mâini întind/ să apuc pachetul roșu de țigări,/ mă plictisesc prin câte corpuri/ storc orele de serviciu/ ca serul dintr-o pungă de perfuzie,/ numai nu reușesc să spun singur ce e viața”.
Alexandru Petria explorează varii domenii, de fapt domenii comune cu cititorii lui (unii mai pudici, alții mai curajoși, alții de-a dreptul fără prejudecăți): ziua de sex, ziua de spălat, ziua de muncă, ziua de respirat…ziua de murit! Și totuși este bine doar când nu ești prea curios, fiindcă „dacă pui prea multe întrebări îți explodează capul!”.
Nu putem vorbi de „ars poetica” în poezia „sper să trăiesc până nu mă rușinez de mine”, dar putem vorbi despre o poezie-autobiografică a ferventului cititor al literaturii contemporane, mereu atent la derapajele politicienilor pentru a crea o lume mai bună pentru toți, în care, iată, a devenit el însuși un poet important: „până la 30 de ani am fost tâmpit de timid,/ de parcă adevărul era umil/ și eu simțeam că împing adevărul./ față în față mă fâstâceam la fel de mult/ lângă corupți pe cât îi cotonogeam în scris,/ înfulecam ziaristica unde și când era încă presă,/ nu alergătură insensibilă/ după publicitate și trafic pe net,/ eram parcă o scuză pe două picioare a adevărului,/ o paranteză a inocenței./(…)/ am iubit ca un motan, am fost iubit, iubesc,/ nu mă urmăresc păcate și regrete capitale,/ dacă sfârșitul lumii a început n-am aflat./ am respectat și curvele și miniștrii de treabă, pe primul/ loc totdeauna familia./ sper să trăiesc până/ nu mă rușinez de mine”.
Inima lui Alexandru Petria este atât de mare încât ar putea cuprinde întreg Ecuatorul, numai că inima autorului este cu adevărat mare pentru că de multe ori se supără pentru nedreptățile vieții, ale lumii, se mâhnește până la lacrimi atunci când Creatorul îi lasă pe neaveniți să conducă lumea anului 2024. Și totuși autorul preferă să vorbească în poem de gurmandul Alexandru Petria, care, în compensație, mănâncă ce-i bun, ca un adevărat ardelean: „inima răsuflă în pipa de pe masa sufrageriei,/ tresaltă perdeaua de mătase,/ inima bate în scârțâitul ușii/ ce se prelinge ca un covor roșu,/ saltă ritmul în excursiile așteptate,/ inima ascuțită a cuțitului despică/ atriile și ventriculele pâinii,/ când mănânci o friptură/ inima zemoasă din ea se atinge/ de inimile sării și piperului,/ de inima verde a rozmarinului,/ nu umbla după ceva în afara inimii,/ numai vidul îl pătrunzi doar cu mintea”.
Nu știu câte „boli” are poetul Alexandru Petria dar am constatat că-i sănătos la cap, e profund și iubitor de tot ceea ce ne-a dat Autotputernicul, și mai știu că acest nou volum va avea impact, pentru că și bolile au personalitatea lor: „ai văzut la 7, când erai la prima cafea,/ cum cerul depresiv de ianuarie/ s-a peticit cu nuanțe de violet,/ înainte ca soarele să-l ardă -/ pe care s-a uitat fierul de călcat -/ și ai zis că viața e totuși frumoasă./ dar bolile tale merg înaintea ta,/ te smucesc după ele,/ nu se lasă./ și când te-ar tenta o șampanie/ ți se taie cheful./ păcat că răsăritul nu mestecă 24 de ore,/ bolile strigă după atenție./ bolile așteaptă zilnic să le scoți în parc,/ te trag după ele,/ te domină,/ ca după un câine, e nevoie să porți o pungă de plastic cu tine…”.
Despre acest volum, proaspătul membru al Uniunii Scriitorilor, scriitorul Ionuț Țene afirma: „Poetul compune curajoase ”fișe clinice” lirice, care biciuiesc cititorul indolent și credul față de spectrul mincinos al autorității. Poetul are curaj, pentru că a învățat ca rebelul Rimbaud, că ”prima lecție de zbor e întâiul picior în fund” (o lecție simplă). Alexandru Petria a asimilat experiența, că în viață ca și în poezie adevărata lecție este cea a ”lupului singuratic” pentru care are ”toată stima pentru lupii singuratici„ pentru că doar ei știu borgesian că ”fericirea este doar a orbilor”. Poetul, la fel ca Marin Sorescu, știe că ”singurătatea” este o caracteristică a poetului autentic și îi hrănește lupul din el: ”a durat ceva până să-mi scot vocea din cor,/abia atunci s-a dezmorțit gustul meu al cafelei/și am scris și am dormit cât m-a dus cheful, era doar gustul meu,/nemediat… (singur).”
Am încercat să scot în relief personalitatea complexă a poetului din Beclean, în fapt a poetului de lângă noi (în general, întotdeauna suntem admirativi faţă de cei din capitală), a unei conștiințe poetice de primă mână – Alexandru Petria. Și atunci am crezut că nu merită să „rămână pe altădată”. Felicitări Alex Petria!
Topic: Diverse | Comments Off on Alexandru Petria scrie având ca principiu dictonul „fiecare cu ploaia lui”
Ne vedem în septembrie
de Radu Botiş | 27 Iulie 2024
Topic: Diverse | Comments Off on Ne vedem în septembrie
LILIANA GABROVEANU, AMALGAM DE SUFLETE, Editura Ecreator, Colecția Proză, Baia Mare, 2024
de admin | 20 Iulie 2024
Prof. OLIMPIA MUREȘAN
MOTTO: A scrie este un fel de a vorbi fără să fii întrerupt.
Scriitoarea Liliana Gabroveanu începea să scrie în urmă cu zece ani fiind de profesie inginer constructor dar și profesor de artă muzicală și violonist.
Alege narațiunea ca povestitor în care poate să-și exprime propriile sentimente față de personajele alese. Ni se prezintă-n povestiri oameni diferiți, animale, păsări, căței, pisici etc.
Avem impresia că însăși autoarea a trăit acele evenimente sau cel puțin a fost în preajma lor, atât ni se par a fi autentice.
Percepția negativă a propriei persoane e relevată în povestirea Violoncelul unde Amelia îl avea pe cel mai bun prieten violoncelul „de când Cezar nu mai e lângă ea”. El a plecat în capitală și ea a înțeles că locul ei nu este acolo. Un ofițer și o muziciană care s-au întâlnit și s-au plăcut chiar de la-nceput, de la prima vedere. Deoarece mama fetei reținea scrisorile către Cezar, între ei a intervenut neînțelegerea iar Amelia a ajuns să urască acel instrument care-i aducea multă bucurie și a hotărât să-și ia zilele aruncându-se în gol de la etajul opt al blocului unde locuia cu mama ei. Urmările se subânțeleg, autoarea de cele mai multe ori lasă un final deschis, unde cititorul își poate pune mintea și sentimentele să analizeze faptele și urmările lor.
Tot din lumea muzicii se trage și personajul Sorin din povestirea Fagotistul. Tatăl lui vroia să-l facă muzician, a urmat mai multe școli de muzică și Conservatorul și acum iată-l de ziua lui singur, cu gândurile lui, orașul a/doarme odată cu lăsarea serii, într-un loc cu un trai patriarhal în care oamenii se cunosc unii cu alții. Devenit fagotist ca și tatăl său a reușit să continue tradiția familială.
„Pe scenă, când toată suflarea ascultă, cu ochii ațintiți și urechile la pândă, sunetele trebuiau să iasă impecabil iar interpretarea să emoționeze. Numai un artist știe cu adevărat ce se întâmplă în acele momente… Sufletul trebuie să zboare, să vibreze împreună cu instrumentul.”
Acest suflet a avut timp doar de muzică, de integrarea-n societate prin căsătorie mai puțin, de aceea Daniela se retrage de la întâlnirea cu ceilalți prieteni.
Ileana,( Isprăvile Ilenei) o fată de la țară trăia cu familia la poalele Muntelui Ceahlău, munteni fiind, vreo zece frați, Ileana se pricepea mai mult la treburi bărbătești, dar și la furtul mierii de albine din podul casei pentru frații ei, la pregătirea unui leagăn în care să se dea frații mai mici, dar… visul ei de-a deveni „Coana Moașă” prinde viață, Ileana se îndepărta de meleagurile copilăriei, spre necunoscut cu mari speranțe. Dedicația pentru o idee și ambiția din fire o va duce spre împlinirea viselor.
Lui Ion, omul străzii i-a mai rămas doar un prieten Sandu care-l mai caută pe străzi și-i mai dă câte ceva de mâncare și haine, și-l îndeamnă să apeleze la asistența socială. El își face culcușul la umbra unei statui năpădită de verdeață dintr-un parc cu numele de Muzicanții de bronz. Nu după mult timp singurătății sale i se alătură un căine. În Noaptea de Crăciun se produce o mare schimbare, Ion colindă de unul singur și are impresia că și muzicanții statuii unde se cuibărise cântă deodată cu el, schimbă colinda, la fel și muzicanții… Dimineața e găsit aproape înghețat și dus la spital unde este primit și îngrijit iar prietenul său apare și el după ce-l căutase toată ziua. Sufletul lui se pare că nu va mai reveni din adormirea ce-o suferise în noaptea de Crăciun când s-a bucurat și a cântat împreună cu lucrurile materiale ce-l înconjurau.
Afrodita căsătorită cu vecinul ei care nu știa ce „vrea de la viață” ajunge repede la divorț iar acum se simte în sfârșit liberă deși avea 40 de ani și un copil de 14 ani, era „încrezătoare în puterea ei de seducție”. Își deschide un cont pe net și încearcă să cunoască pe cineva cu care s-ar potrivi. Astfel îl cunoaște pe Mihai la o întâlnire, se mută la el, se scurg vreo șase luni de miere. Îl părăsește și pe Mihai ajungând la concluzia că nu va mai iubi niciodată. Cititorul interesat ar putea bănui care este sfârșitul poveștii de dragoste dintre o femeie măritată cu un copil de 14 ani și amantul ei naiv , îndrăgostit…
Alte povestiri aduc în prim plan animale de companie : Linda, o cățelușă care se sperie de o insectă numită călugărița, pisica e melomană îi place să asculte muzică clasică-Mozart, Bach, Beethoven etc ( Linda)
-un metis labrador care pusese stăpânire pe o cușcă a unei doamne bătrâne ce nu avea de gând să-l țină. Însă fiul ei Alexandru care locuia în altă casă îl ia și-l duce cu el acasă unde„înfulecă din pământul plin de râme și melci cu multă poftă, ca desert începu să rupă cu dinții din iarba suculentă.” Prin urmare mâncase proteine, minerale și vitamine, toate la pachet oferite de mama natură. Dilema supraviețuirii pe străzi fusese dezlegată. (Onyx)
Scriitoarea privește cu sufletul animalele din poveștile sale, le dă un nume: Linda-cățelușa, Onyx-labradorul, Chițulică-șoricelul care s-a suit pe fereastră și a pătruns în casă. „legile naturii sunt clare, legile supraviețuirii; toate întâmplările sunt privite prin prisma omului – stăpân pe animale și atent la instinctele lor de animale prădătoare.(Isprăvi pisicești-isprava cu prinderea șarpelui, a vrăbiuței)
Se pare că naratorul a trăit el însuși aceste întâmplări care se adaugă una alteia formând un „amalgam de suflete”.
Topic: Diverse | Comments Off on LILIANA GABROVEANU, AMALGAM DE SUFLETE, Editura Ecreator, Colecția Proză, Baia Mare, 2024
« AnteriorulUrmătorul »
