« Îngenunchiată printre „mugurii de lumină” ai poeziei | Principal | Lansare de carte – Geo Călugăru »
ORGANE DE LUMINI
de Jianu Liviu-Florian | Martie 3, 2012
– în manuscris-
„Din datoria de a trăi şi a muri pentru adevărul nostru nu văd cum am putea deduce dreptul de a constrânge şi pe semenii noştri de a trăi şi de a muri pentru adevărul nostru. Şi din datoria de a ferici pe semenii noştri nu se vede cum am putea deduce dreptul de a-i ferici, impotriva voinţei lor, cu adevărul nostru.” (Lucian BLAGA)
Uite cum te ajunge copilăria din urmă
UITE CUM TE AJUNGE COPILĂRIA DIN URMĂ
Vasilie scotoceşte după râme în grămada de bălegar din dosul şurii.
Îi sar pistruii de pe faţă când loveşte pământul,
Icnind, cu cazmaua.
Pe-aici e mirosul mai gras,
Ies râmele să ia aer doldora de poftă de peşte,
El le chiteşte într-o cutie de chibrituri
Cu degetele pline de negru sub unghii,
Îşi îndeasă colopul pe cap,
Şi se răsteşte la el,
Să-i intre calea în cap:
Hai!
Restul este floare la ureche.
Să cobori gruiul,
Să treci ştrecul,
Să intri în luncă pe la Petruţ,
Cel galben ca o lămâie fără splină,
Să ajungi la bulboană,
Să tragi Ampoiul în piept,
Să dai drumul la fir,
Să pui o râmă la loc de cinste,
Să arunci plumbul cât mai aproape
De linia care separă cerul de apă,
Să scobeşti cu privirea în plută
Până ajunge ziua pe fundul apei,
Se ridică întunericul
Şi ard felinarele ca gălbenelele
Pe linia ferată,
Până în fereştile satului.
Până acolo îţi cântă drumul greierii.
Când tac, te sperii: dacă nu mai nimereşti calea?
Aşa zic moţii la şusea.
Şi te întorci cu Văsălie
Cu mâna goală pe băţ,
Acasă,
Cu buzunarele pline
De râme care dorm legănat,
Emigrate de dimineaţa din bălegar,
Moarte noaptea de uscate de soare,
Visând a peşte.
17 martie 2000
COSTICĂ
Era senin ca sticla.
Las’că te duc eu la o bulboană une ţâpi numa băţu’ n apă şi sare-un peşte pe mal.
Une-i?
În Poiană!
Câtu-i pân’aclo?
Doi kilometri!
Pe cale?
Ba!
Pe Ampoi!
Şi mei, şi mei, numai prin pânzele copacilor păianjen,
Prin brusturii mustoşi
Şi pietre cu luciul în jos,
Ba pe mal, ba pe apă
Cu sufletul suflecat,
Să ajungem mai repede la pomana peştilor…
– Mai e mult?
– Nici n-am ieşit din Meteş!
– Ia ui ce fain îi aicea!
O ceafă de pietriş
Dormea pe o dungă de apă limpede
de i se vedeau umbrele păsărilor pe fund,
Ou lângă ou,
Piatră lângă piatră.
Parcă nu călcase nimeni pe halviţa asta de prundiş
Şi cine să calce,
Că noi nici călcătură nu aveam,
zburam
Şi ne lăsam din când în când pe pământ,
Să ne umplem gurile cu zmeură şi mure negre,
Şi tălpile cu lut roşu.
Nu mai ştiu ce era pe celălalt mal.
Poate un furnicar de scorburi,
Poate o clacă de rădăcini,
Cu muşchi odihnindu-şi sub buricul verii,
Ochii de umbră.
Când aruncai io pluta,
Parcă-mi zvârlisem mirosul cu ea,
Aşa pluteam eu pe deasupra pietrelor
Ca o cotcă în aer,
nu mai eram, neam,
Numai ochii sorbeau tot ce tremura,
Respiram ce nu mai eram,
Şi era un bine
Cum rar întâlneşti în afară de sine.
Vasilie striga:
Trage! Trage!
Da io urcam mai avan,
Ca aripile libelulelor care stau în aer
Când da oxigenul buzna prin ele,
Până când el veni lângă mine
Şi ţipuri oblu în urechea mea:
Trage, tu !
Mi-am prins amândouă mâinile de coada băţului,
M-am răzghinat pe direcţia firului
Şi am tras peste cap
Tot Ampoiul
Cu buturugi cu tot
Şi mai era ceva,
Dar nu l-am văzut,
Doar cerul dându-mi-se peste cap
Şi eu, dându-mă peste fund.
Une-i?
Nu-i !
Ia să tăcem ca peştele…
Atunci a mişcat în lăstăriş.
Ne-am luat după fir,
Se făcuse firul vârşă,
Sau aşa umblam noi de împleticiţi,
Ajunsese peştele un fel de
Calic al frunzelor,
Din pânza apei dat
şarpelui clorofilei, la stors solzii.
Aşa peşte
Nu se mai văzuse pe Ampoi
Nu se mai auzise,
A migălit Vasilie preţ de o mocăniţă de la Alba la Zlatna
Să-i scoată cârligul înfipt tocmai
în izvorul Ampoiului…
Cum să-i spunem namilii?
Ăsta-i Costică! Am zis.
Şi Costică i-a rămas peştelui numele.
22 martie 2000
CAMPIONUL
aveam inima cât pipota.
pusasă Vasilie pe Costică cu gura într-un crăcan
şi îl purtam la brâu cu rândul
şi mei, şi mei,
între Meteş şi Poiană,
spre bulboană,
unde ieşeau peştii ca la pomană,
pe mal,
să te roage să-i pescuieşti cu mâna.
Da’ intrarăm pe o uliţă de pietriş,
Era mai umbră,
Şi Ampoiul mai larg,
Făcea apa creastă de cocoş pe pietre
Şi Văsilie aruncă până pe malul celălalt
Şi mergea la vale pe malu’ ăsta
După plută.
Ce să prindă acolo,
Că n-avea loc peştele între fund şi apă.
Da’ el era hotărât.
Ştia el locul ăsta,
Şi cu Vasilie nu te pui,
Ştie fiecare rădăcină de p-aci,
De cum dă firul, primăvara,
Până o ia apa, toamna.
E-he!
O prinde vro fâţă.
Vrun caras.
Unu’ e Costică!
Şi-mi părea rău că nu făcusem totul singur
Trăsăsăm peştele cu mâna mea,
Asta da,
Da’ strigătul? Da’ găsitul? Da’ scosul cârligului?
Astea erau ale lui Văsălie.
Atunci trase Văsălie,
Într-o doară, firul din apă,
Şi sclipi o spinare mâlcă…
Nu s-a zbătut,
Nu s-a chinuit,
Peştele ăsta se plictisise în apă
Şi intrase în amintirile mele fără să-şi dea seama.
Chicotea Vasilie…
Cu peştele aninat în fir,
Ogoit în cuibarul limbii de piatră,
Să nu tragă malul înapoi, în Ampoi…
Nu se poate!
Mai mare decât Costică!
Tu!
Ie!
De uimire, uitasem olteneşte
Şi prinsesem limbă de Găureni.
Făcusem tunele în minte
Ca brânza.
Râdea Vasilie.
No, ăstui cumu-i?
Tu l-ai brucat, tu să-l năşeşti!
Se încruntă Vasilie.
Se întunecă cerul
În dreptul sprâncenelor lui de aramă,
Şi-i ieşiră vorbele
Ca fumul gros al mocăniţei,
Pe nas,
Odată cu aerul din boşogi:
Istu-i Cam-pi-o-nul!
Ista gras nu se zbătu mult.
Stăteau cuminte în crăcan
Costică – de Puiu,
Cu Campionul – de Vasilie Palcău,
Se terminaseră malurile
Mergeam prin apă
Cu ghetele în mână,
Undiţele în dinţi,
Pantalonii suflecaţi,
Să întoarcem apele ca pe găini,
Undeva,
La moară,
Ori stână,
Să le despuiem de grăunţii de aur din lână…
Da-mi era năcaz pe mine
Că-mi căzuse recordul
– Las’că la bulboană
Venim după peşte cu caru’…
Da mai pă sară,
Să nu ne bată soarele la ochi…
23 martie 2000
TRÂNTA
oile – pe lazuri,
ca nişte bunde de moţi.
Aşa, tolăniţi, numai în fân, în şură, i-am văzt.
Şi o ciutură de ţigani,
Mai mititei, mai mari,
Şi Văsălie, cu gura până la urechi, printre ei,
Şi eu, privindu-i chiorâş,
Cum se înfoiau,
Şi nu-mi recunoşteau pronumele de politeţe –
Eu le dădeam bineţe cu dumneata –
Era unu mare şi negru printre ei,
Al lui Dulan, ori Tulan, ori
Cine ştie cum îi mersese buhu
Pe lume.
Plouase,
Şi mirosea a pământ reavăn,
Mă aplecai,
Şi mâncai pământ,
Nu mă mai săturam,
Îmi plăcu – că eu mâncam pământ demult –
Şi mestecai, şi îmi plăcu iar.
Ţiganii râseră,
Şi a lu Dulan veni la mine
şi râse batjocoritor :
Iote, mă, la domnişor, mâncă tină !
Şi-şi răşchiră două deşte la mine-n piept,
Şi palma-n frunte, ca la berbec…
Mamă…
Baragladina asta să şi râdă, să mă şi atingă aşa,
Ca pe o noatină…
Mă înfoiai tot,
Mi se înroşi tot capul, cu nervi, cu tot,
Şi eram roşu, pot să îl bat ?, pot …
Şi mă-nfoiai la el:
Măi, atâta îţi spun…
Da ăla şi-o căuta cu lumânarea pe ştrec…
Râdea şi Vasilie…
Măi, Puiule, ăsta e cel mai mare bătăuş al lor…
Dacă-l baţi pe ăsta, mânc tină şi io…
Eu mă încinsesem,
Da-mi era şi frică
O ţâră,
Mă socoteam,
De unde să-l apuc,
De gât, măi,
Şi să nu-i mai dau drumu de fel,
Şi i-am sărit de beregată,
Strângeam la iel,
Şi mă gândeam, măi, dacă nu ţine
Îl muşc de gât,
atât …
Se suci ţiganu cu mine,
Că era mai mare,
Cu un cap,
Ca şarpele în drum,
Eu – nimic – căzui peste el,
Şi-l strângeam, prieteneşte, de gât,
Strigau ţiganii:
Iote-l, tu, strânge ăsta ca ursu tânăr –
Ăla dădea să dea,
Dar numa în gol lovea,
Eu mai abitir îl iubeam, strângeam ca un şarpe –
Până bătu ăla cu braţul în pământ,
Horcăia,
Se făcuse vânăt
Nu mai sufla un cuvânt…,
“lasă-l, tu !”
strigă Vasilie,
care arbitra,
da ţinea cu mine,
îl vedeam io cum se socotea,
să se bată cu toată şatra,
dacă nu ieşea cum trebuia,
m-am ridicat,
m-am scuturat,
şi Vasilie mă mânca din ochi de drag ce-i eram,
eu priveam ţanţos peste capetele lor,
da-i urmăream cu coada ochiului
să nu-i scap la joc,
bravo, tu !
şi-şi puse Vasilie, ştii, pe limbă, bruş roş,
linse, şi scuipă,
ptiu…
ce ţi-o place, tu, zău li Dumnizău…
ţiganii, ăstilalţi, copiii,
se uitau la mine ca la urs,
da io nici nu mă prea uitai la ei,
îmi plăcea să fiu aşa,
mai marele bătăuşilor
peste cel mai mare bătăuş
din Găureni.
7 noiembrie 2000
PI COLO, PI DIN’COLO
– Tanti Lenuţa, unde este Vasilie?
– Pi colo, pi din’colo!
– Şi Maria?
– Pi colo, pi din’colo!
– Mama-mare, i-auzi ce zice Lenuţa!
– ?
– Tu, Lenuţo!
– Ie!
– Ce-i, tu?
– Mo-ntrebat Puiu une-i Văsălie!
– Une-i?
– În cu-cu-ruz!
– Nu- i’n cucuruz!
– La grumbene!
– Nu-i!
– Pe laz, cu vithele!
– Nu-i!
– La salchâm!
– Ba!
– În şură!
– Ba!
– Ie!
– Tu!
– Tu, Mărie!
– Ie!
– Une-i Văsălie?
– Pi colo! Pi din’colo!
21 martie 2000
LAZURI SUB TIOCAN,
ca o spinare de urs
ieşind din bârlogul pădurii.
pe măduvă,
grădina lui Tomică,
ca o şa de cal
călărită de pruni,
alergată de pari mălăieţi de fân,
şi cu viţa de vie înflorită în căpestrele aracilor,
trag boii iarba cu dinţii
acasă,
şi de acasă,
vezi herghelia ierbii păscând
bruşul negru
dat pe laz,
ca o dâră de viaţă dată cu gaz.
*
când au urcat bunicii la deal
să măsoare pământurile lui Tetiuţ,
au găsit atât de multe pământuri,
că toate pădurile
câte au văzut de pe Gorgan
de la Polul Nord
la Polul Sud
nu le-au ajuns să le măsoare,
fie-le verde ţărâna.
*
centrala electrică a casei
era o lampă cu gaz,
care exploata intensiv
puţul întunericului.
D’aia ziua nu am rămas fără gaz niciodată.
Lampa mijlocie ca să te îmbraci şi să intri în pat,
Lampa mică ca să vezi pe unde umbli în vise.
Lampa mare nu se dădea,
Să nu se afume grinda,
Să doarmă banii legaţi în basma…
FRÂNA
puteai să ai băţ de alun,
cu coaja tăiată cu brişca,
cu inel de sârmă în crestătură,
un ochi pe faţă, unul pe lemn,
dar altceva era să ai băţ de corn,
ăsta ţinea la peşti ca pe mână,
noi n-am scos, afar’ de Costică,
decât cât palma,
aşa strigam să ne audă în jur,
da erau ca pe deget-
ca să dai de corn,
urcai spre Egheroi,
întâi prin praf,
apoi pe pământ cenuşiu,
apoi pe lut roşu,
prin pământ negru de pădure,
şi ajungeai la calea de boi
tăiată în stâncă
că nu mai ştiai când se opinteau boii
care era stânca,
care era boul.
avea carul frână.
Dacă o ia în jos,
Pui frâna.
No,
Măi, Puiule!
Şi calcă (“Pu-iu-le”) silabele pe limbă,
Tomică,
Că era cuvânt străin la om.
Mă uitam
Nu vedeam nimic.
Une-o fi frâna asta dibace,
Că nu se vede neam!
Se opriră boii.
Nu mai puteau.
Le atârna carul de gât.
Boii, la mansardă,
Carul, la zece paşi în urmă, vertical de frânt.
Se bălăbăneau
Cu crecile în car
Cu carul pe greabăn
Şi le curgea răsuflarea
Pe ţărâna goală.
Sări Tomică de lângă coarnele boilor
Că trăgea şi el
Cu biciul strâns în mână
Se duse în spatele carului
Se dădu la o parte
Şi văzui un ţăruş oblic
Înfipt în pământ
Cumpănind carul.
Asta ce-i?
Asta,domnişorule,
Gâfâi Tomică, zâmbind,
E frâna.
23 martie 2000
IO MÂNCAM ÎN OLTENIA
în limbaj literar:
ceapă, cartofi, varză –
acolo era altceva.
-azi avem zamă de grumbene
-io nu mănânc
cum să mânc io ce nu ştiu ce-nseamnă
– punem şi covăsală
asta îmi mai lipsea
io nici nu vreau să aud
şi parcă îmi venea să plâng de năcaz
cine ştie după ce se omoară ei,
urzici, mărar ( pentru mine mărarul e sare pe rană )
şi mă obligă să mănânc şi io
taci, tu!
Zice mama mare,
Şi-mi pune un blid de lut aburind în faţă
Cu cartofi şi smântână,
Să te lingi pe lingura de lemn,
Păi ăştia sunt cartofi,
Ie, grumbene,
Şi asta e smântână,
Ie, ie,
Covăsală,
Aşa am pus în gură
Două limbi
Şi le-am mestecat
Cu una,
Traducător de grumbene cu covăsală în zamă
În singura limbă română.
MESTECĂII
Aşa mesteca Sorescu la gânduri,
Ca mama mare de la Orlea, mămăliga,
Le tăia cu aţa,
Cât erau calde,
Şi le împărţea,
Ca pe haine.
Credea că toţi copiii
Erau copii mari,
Intraţi în istorie
Galbeni de mămăligă pe cap,
Să o scalde.
Ce să facă ei cu istoria asta
Care îşi scria nevoile
pe mătasea cucuruzului lor?
Să o scalde.
*
Altora le creşteau statuile de mei până la cer,
De nu mai prididea să dea ce cădea de sus
Pe Apa sâmbetei.
O căuta cu lumânarea toată săptămâna,
Dumineca, nu.
Se spăla,
Se băbelea,
Se îmbrăca,
Îşi făcea pantofii cu creta,
Să ştie pe unde să se întoarcă acasă,
Şi mergea la Biserică,
Cânta,
Vedea cum urcă în turlă,
Numele pomeniţilor,
Ţinându-se de litere,
Le vedea cu ochii închişi
Dacă deschidea ochii
Nu mai vedea bine numele.
De la o vreme
Respira altceva.
Aşa i se năzărea.
Avea nările de cu iarna pline de liliac şi tămâioare,
Ceva ca o peşteră,
De se uneau nările pe dinăuntru,
într-o nare,
începea o sărbătoare a mirosurilor
şi o ducea aşa,
nare cu nare,
până duminica viitoare.
păcat
că nu putea să dea şi altora mirosul lui,
să miroasă din el.
*
dacă mirosa a busuioc,
era bine.
Dacă mirosa a ciorap,
Era bine.
Dacă mirosa a bălegar,
Era bine.
Dacă mirosa a umblătoare,
Era bine.
Dacă nu mirosa,
Nu era bine,
Da era bine.
Dacă mirosa a pui fript
Se sătura.
Dacă flămânza
Mirosa şi el ceva
Şi mai dădea şi la alţii
Să se sature.
23 martie 2000
LA DEAL
Erau două trasee de urcat la Deal.
Pe Egheroi ori pe Tiocan.
Şi plin de securitate în jur.
Salcâmi, fagi, stejari, corni, jnepeni, brazi…
Nu puteai să arunci o privire, măcar,
Că te bătea o frunză pe umăr,
Şi începea:
Mă, tu ce vezi?
Iote, Ampoiul…
Cumu-i?
Frumos. Ca o oglindă într-o turtă dulce, de bâlci.
Şi mai ce?
Iote, Meteşu, jos,
Iote, Găureniu,
Iote, Poiana.
N-aveai voie să vorbeşti în gând
Când treceai prin pădure.
Ăsta era consemnul.
Priveşte, pitic,
Că spui mata tot
După treij’ de ani,
Aşa ciripeau frunzele
Care au intrat în pământ
să ne cântărească prezentul mai bine.
Treceai valea
Şi urcai până la biserica arsă.
Avu Găureniu biserică,
Da o lovise un fulger,
Şi era acu tot un candelabru de ruine.
Oile nu intrau în ea.
Păşteau pe afară lumina.
Dacă te aplecai peste cale
De-a stânga
Nemereai cu sonaru în satu de ţigani.
Tot Găureni îl chema
Da erau găurenii, ţigani.
Case una şi una.
De pământ,
De lemn,
Fără garduri.
Tot satu o bătătură,
Doar câte-o ulucă
Să aibi unde să rezemi o oală,
Să nu te-mpiedici în ea.
Creştea un zumzet
Aşa,
Ca de stup de albine,
Porcii grohăiau,
Câinii legaţi în sfoară lătrau,
Ăi mici cu burţile goale se hârjoneau,
Femeile scriau gazete orale,
Spălau,
Bărbaţii pipau,
Tăiau lemne,
Lipeau ceaune,
Dădeau cu albastru pe case.
Acolo n-am coborât niciodată.
Ieşau ei singuri.
Era satu lor.
Mai sus erau două case de ceferişti.
Parcă tot Găureniu se născuse în mocăniţă.
Unu, impiegat,
Altu’, controlor,
Altu’, acar,
Alţii, angajaţi cu ziua la plimbat desagi
Albi cu negru, de lână,
Asta era plăcerea lor,
Să care desagii cu mocăniţa,
Să facă schimb de dungi.
Calea te ducea într-o vale care te urca la un castru.
La castru n-am nemerit niciodată.
Urcam cu afaceri la deal.
Să nu intri prin garduri
Spunea bunica.
Şi intra prin gardul de sârmă lăsat
Cât să intre şi oamenii mari, cocoşaţi,
Prin plantaţie.
Lângă intrarea asta
Era o placă
Pe care scria
Intrarea oprită.
Nu călcaţi pe salcâmi.
Aşa că intram
Şi bunica îmi spunea să nu calc pe salcâmi.
Poteci,
Câte ace are pădurea.
Dar calea mare,
Asta era calea de care,
Se scufunda.
Drumurile de care
Erau râuri secate
de şters ploile
Pe obraz.
Intrai în soare.
Puneai bâta în burtă
Şi o ţineai în pumn.
Numa tufe
Şi mure pieptiş.
Erau zăcăminte
De roci gri, negre, roşii, la vedere.
Şi urme de tălpi îngropate adânc în pământ.
Erau două drumuri care urcau la deal.
Drumul de soare şi drumul de ploaie.
Te lua pădurea în braţe.
Îti intra umbra în plămâni.
Te spionau veveriţele
Te verificau floricelele
Te urmăreau călugăriţele
Te raportau muşchii
La Polul Nord.
Şi la cot
O scară de piatră
Lată de-un car,
Dacă se-ntâlneau două care,
Se salutau boii,
Cobora carul care urca,
Intrau boii în marşarier.
Pe stânga
Aveau stâncile mormintele în scară
Cu mesteceni la cap.
Pe dreapta
Râpa
Cu pădure pe moaţe,
De corn, de măceş, de meri neînvăţaţi
Să facă mere de export.
Pe vremea aia
Aveam ulei de păianjen
În articulaţii.
Bunica avea mocasini.
Străbunicul este geambaş de cai la Ungureni
De-aia Bunicul nu urca,
Alerga la deal
Şi făcea în timpul ăsta afaceri în gând:
Câtă brânză ne dă Ieronim?
Cât vinars, Simion?
Cât trifoi, Tolan?
Pe streaşina potecii de sus
Te ţineai de aluni,
Creşteau alunii,
Te ţineai de fagi,
Creşteau fagii,
Te ţineai de stejari,
Creşteau stejarii,
Dădeai de Saveta ori Costantin, or Ionul Cozmii
Mari până la cer
Privind de sus vitele
Le auzeai picurându-le cuvintele
Vai, bine-aţi vinit, drajilor! Drajii de voi!
Şi cuvintele lor îţi cădeau pe obraji
Şi intrau în pământ
Ca şerpii,
Să aerisească viii şi morţii.
Ajunsesem la Deal.
Ăsta era drumul
Prin Egheroi.
Pe Tiocan
Puteai să te pierzi.
Nu era bine
să pleci fără moţ la tine.
24 martie 2000
NORII
norii coborau desculţi
se aşezau pe Egheroi
îşi bălăngăneau moleculele de apă în gol
până sara.
sara îi striga vântul
să meară acasă
să şadă obosiţi proaspăt pe laviţă
să mânce pită cu varză.
Şi era o noapte până mâine.
Adormeau şi transpirau de dor.
Era udă dimineaţa grădina de grăsimea viselor lor.
24 martie 2000
AM PESCUIT CU VASILIE
Cel mai mare peşte de pe Ampoi.
i-am spus Costică.
La două ceasuri,
Am pescuit alt peşte, mai mare.
I-am spus Campionul.
După un ceas,
Am întâlnit brigadierul apelor
Care după multe rugăminţi
Ne-a lăsat undiţele
Şi nu ne-a dat amendă
Dar ne-a confiscat peştii.
O copilărie întreagă
Am povestit tuturor
Cum am prins cei mai mari peşti
văzuţi vreodată pe Ampoi.
Colea, nită!
Întindeam mâna dreaptă
Şi aşezam palma stângă în dreptul cotului.
25 ianuarie 2012
GOGOAŞĂ
Să fi tot avut 6 ani.
Pe vremea aia odioasă la patru-cinci ani mergeai cu căminul în tabără.
Aveai patul pliant asigurat, şi masa.
Eram vecin de pat cu Gogoaşă.
Ăsta era numele de familie?
I se întindea ca untul pe pâine,
Rotund cum era,
Ca luna în grupa mijlocie.
Era mai mare ca mine.
Aveam un nume mic care a pierdut un an
Şi a rămas de goasă.
Ce să facem noi când am ajuns acolo?
Să mâncăm.
Am mâncat tot ce ne-au învelit bunicile din casă.
Şi mai ce să facem după ce mâncăm?
Să dormim.
Ne înţelegeam bine,
Ştiam să trăim
ce e mai bun în copilărie.
Pe la 9 dimineaţa,
Am deschis un ochi.
Ochiul lui Gogoaşă
Se uita din pliantul vecin
la punga cu mâncare.
În jur, toţi grupa mijlocicii
Stăteau în pliante, în fund,
Cu ochii roşii,
Şi visau după mama…
-Î…Bună dimineaţa!
Ce este cu voi?
-Nu aţi auzit?
?
Toată noaptea au tras tunurile
În poligon…
Numai voi, din toată tabăra, aţi dormit tun…
-Ai auzit ceva, Gogoaşa?
– Ţî!
– Nici eu!
Se uitau la noi cu o admiraţie
Soră cu pofta noastră de mâncare.
Era o zi frumoasă
Cu gura plină,
visam treji
o noapte cu vrej
de cartofi la ceaun
şi sforăit de lumină…
5 aprilie 2000
M-AM ÎNTÂLNIT CU NEDREPTATEA
Prima dată
La 6 ani.
Plecasem în tabără
Cu grădiniţa.
Într-o zi,
Tovarăşele educatoare
Ne-au încolonat
Şi condus către o mică pădurice.
În drumul nostru
Era un pârâu
Care susura printre pietre.
Apa avea o jumătate de palmă.
Treceam toţi pârâul,
Cu grijă
Să nu ne udăm,
Pe un pod de pietre,
Aşezate din loc în loc
Peste albie.
În faţa mea
O fetiţă
Şi-a pierdut echilibrul,
s-a întors înapoi,
m-a privit
cu un ţipăt,
şi eu i-am întins o mână de ajutor
care nu a ajuns până la ea.
Piciorul în ghetuţa albastru deschis
i-a intrat în apă.
Tovarăşele educatoare
Au venit într-un suflet.
Au scos-o la mal.
Fetiţa plângea.
Şi deodată
Şi-a ridicat capul din pământ,
A întins spre mine un deget acuzator,
Şi a strigat:
Tu m-ai împins!
Am explicat
Celor din jur
Că eu am vrut s-o ajut.
Dar nu am atins-o.
Nu ştiau ce să creadă.
Am simţit prima dată în viaţă
Gustul nedreptăţii,
Gustul răzbunator al unei lacrimi
de neputinţă,
Când tovarăşa mea educatoare iubită,
Instanţa ultimă a dreptăţii,
Mi-a spus peste umăr, în faţa tuturor,
Ştergând fetiţa de apă:
– Ai face mai bine dacă ai recunoaşte!
26 ianuarie 2012
CÂND AM ÎNTÂLNIT NEDREPTATEA
A doua oară
Eram în tabără de pionieri
La Novaci.
Iată-mă
Într-o cameră
Cu paturi,
Cu sacoşa burduşită de bunica, cu mâncare de acasă,
Motiv pentru care în primele zile
Nici nu am mers să mănânc în sala de mese,
Ci am luat masa singur, în dormitor.
După două zile,
Unul dintre colegii de cameră
A reclamat
Că i s-au furat din valiză 200 de lei,
Toţi banii lui,
Şi bănuiala a căzut pe mine,
Singurul care a rămas singur
În cameră.
Au venit două profesoare să ancheteze
Şi m-au întrebat
Ce îmi sunt părinţii.
– Ingineri, am spus.
– Parcă nu am mai văzut hoţi,
Care au ieşit din părinţi ingineri.
Circumstanţele erau toate
Împotriva mea, motiv pentru care,
Neputându-mă disculpa,
Am făcut spontan
O criză de nervi,
Plângeam şi mă zvârcoleam pe pat,
Fapte care au obligat anchetatorii
Să părăsească, descumpăniţi, camera.
Am rămas
Cu un băiat mai mare cu trei ani,
îl chema Bobi,
care mi-a vorbit blând şi frumos,
m-a liniştit,
mi-a spus că el ştie
că nu eu am furat.
După această întâmplare
Evitam să ies în mijlocul colegilor de tabără
Care
La vederea mea
Şuşoteau
Despre hoţul de bani.
A venit şi ultima zi de tabără.
Noi, cei din dormitor, împreună cu păgubaşul,
Am ieşit în oraş, la plimbare.
Ne-am oprit la o cofetărie
Şi am cumpărat fiecare
Câte un pachet de biscuiţi EXCELENT.
În clipa aceea,
Colegii mei
Au exclamat:
– Am prins hoţul!
Căci păgubaşul
Îşi deschisese portmoneul,
Scosese 100 de lei,
Şi îşi cumpărase şi el un pachet de biscuiţi,
El, care a pretins că i se furaseră TOŢI banii.
Profesorii au fost anuntaţi,
Dar nimeni nu şi-a cerut scuze
Pentru faptul că nu toţi copiii de ingineri
Fură.
Nici tabăra de pionieri
Nu a aflat
Că fusesem învinuit pe nedrept,
Şi adevăratul hoţ
Era reclamantul.
EU, NEVINOVATUL,
M-am strecurat în casă,
Ca o jivină.
27 ianuarie 2012
CONCURENŢA
Concurez de când mă ştiu.
Să fiu cuminte,
Să fiu politicos,
Să port de grijă hainelor şi pantofilor,
Să vorbesc frumos,
Să mănânc tot,
Să dorm după masa,
Să nu vorbesc cu gura plină.
În şcoală
Am concurat
Să scriu cât mai frumos frumos în caiete–
Altfel mama îmi rupea foile –
Să nu mă murdăresc când mă joc,
Să fiu atent în clasă,
Să învăţ,
Să cânt la cor,
La mandolină,
Să nu îmi bat colegii,
Să nu înjur,
Să scriu caligrafic articole la gazeta şcolii,
Să salut tovarăşii profesori,
Să fiu fruntaş la toate materiile,
Să iau premiul I
Cu coroniţă
Şi diplomă pe care să o pun
În insectarul de premii.
În liceu am concurat
Tot la învăţătură, la sport, la recitare, la scris poezie şi proză, la premii şi diplome,
Doar că de această dată,
Ele erau judeţene
Sau naţionale.
De aceea
A fost o bucurie pentru mine
Să concurez să scriu
Cea mai frumoasă poezie
Adresată şefului statului,
Care să fie inclusă,
Poate,
Într-o antologie,
Pe care o vor citi atâţia oameni
Care au grijă de copilăria mea fericită,
Ba o va citi, poate,
Chiar tovarăşul Nicolae Ceauşescu,
Şi va spune:
“Această poezie a scris-o
Un elev foarte bun.
Ia să îi dau o diplomă.”
Şi am mai concurat
Dar am uitat
Pentru felurite insigne:
De pionier fruntaş,
De comandant de grupă,
De comandant de detaşament,
De prieten al pompierilor,
De prieten al pădurii,
Etc,
Dar inima mi-a rămas
La insigna de comandant de unitate a şcolii,
Pe care nu am dobândit-o niciodată.
Am concurat în facultate,
Am concurat în stagiatură,
Am concurat în cercetare,
Am concurat pretutindeni,
Cu ochii şi inima mare
Să culeg laude, premii, diplome şi insigne.
Doar când a venit economia concurenţială
Au început să se dărâme
Toate premiile în jurul meu,
Şi neînţelegând de ce sunt dat afară
De pe pista atletismului
De melci adaptaţi
La schimbarea de climă şi faună,
Am absolvit Institutul de Înalte Studii Morale,
În care,
Nu am înţeles
De ce în viaţă contează
În primul rând,
BANUL.
Dar parcă viaţa
Este făcută ca să înţelegem ceva?
Nu.
Tocmai de aceea
Trebuie să o trăim cu multă înţelegere.
Tocmai acum
mi-am dat seama
că eu
ar trebui să fiu plătit
cu laude,
diplome,
insigne,
şi premii,
tocmai acum,
când, vedeţi,
am o vârstă,
la care performanţa
este din ce în ce mai greu,
accesibilă.
De acum încolo
Concurez cu Dumnezeu:
El cu Atotputernicia,
Eu cu poezia, cu scrisul,
Cu viaţa,
Şi cu firimituri de milă.
Să vedem cine ia primul diploma
De omenie.
Dacă o câştig,
I-o dau înapoi.
11 ianuarie 2012
Eu, copilul copiilor mei
SE REPETĂ
Doru cu Tatiana lui
Parcă e Puiu cu Tatiana mea –
După moda evazaţilor
A urmat moda blugilor
Nomenclatura aia tânără avea totul pe mână
Bani, maşini străine, tutun,
Şi netunşi în liceu la zero
Pe vremea frizerului Andrei
De mai era şi profesor de limba română
Şi director în timpul liber –
Eu ce-aveam?
Voce.
Şi părinţii ingineri.
Păi de ăştia cu voce
Şi părinţi ingineri
Pe toate drumurile,
Că-i spuse Ulmeanu ăl bătrân
De era ţăran şi vecin cu noi la oraş
Că e inginer făcut,
Că n-a putut să-l păcălască la hotar,
Tata – cu centimetru,
El – cu gura.
Făceam practica la atelierul şcoală
Şi veni o fătucă cu pulovăr ca portocala
Cu sânii mici şi rotunzi
De-i respiram sfârcurile prin sutien,
Da n-avea sutien,
Îi creşteau în fiecare primăvară doi muguri în piept.
Parcă era şoricica din Love Story
Îmi venea să-i mănânc ochii
Cu ochelari cu tot
Să le scriu pe cristalini Tatiana.
Cât nu i-am molfăit numele în recreaţii,
Nu l-am desenat la tablă în timpul orelor
Cu creta pe streaşini,
A stat şi ea sărăcuţa o jumătate de litru de sânge în inimă
Cu mine ciugulind-o din geam, înghiţind-o toată,
Veni o fată
Şi au plecat de braţ
De mi s-a părut că au cules toată lumea
Şi au luat-o cu ele pe tocuri…
24 martie 2000
DE CE MERGE ADEVĂRUL CU CAPUL SPART?
De ce merge prin ciulini, desculţ,
Adevărul,
Cu capul spart?
Parcă e bunicul,
Întorcându-se dis de dimineaţă
De la Gura Padinii,
Acasă,
La Orlea,
Când unii,
Cu căruţa,
Venind de la nuntă,
Beţi turtă,
Au dat peste el,
Şi i-au strigat apoi
Dă-te-n măta
De bătrân căcănar,
Şi le-o fi zis şi bunicul
ceva de la obraz
drept pentru care
au oprit caii
l-au bătut,
şi l-au lăsat aproape mort
pe asfalt.
Dimineaţa
L-au găsit oamenii
Şi l-au luat într-o pătură,
Şi l-au dus la Corabia
La spital
Acolo, a deschis ochii
Şi a povestit rudelor
Păţania
Cu beţivii
Care nu aveau nume
Pe întuneric
Apoi,
s-a simţit atât de rău
că l-au trimis la spital
la Slatina
unde a murit
de atâta bine
cât a dat
peste el
în mod neaşteptat.
am primit telefon
l-am luat pe Fănel
Păsculescu
cu mine,
şi i-am spus doctorului
care îi încheiase certificatul de deces
din cauze naturale
ce îmi povestiseră vecinii şi rudele.
Apoi am fost martor
Despicării pe stern
A bunicului meu
În căutarea bătăii
Încasate noaptea
Şi a zăcutului lui
Până în zori de zi
Pe asfaltul rece
Care nu s-au găsit în bunicul meu.
De ce merge prin ciulini, desculţ,
Adevărul,
Cu capul spart?
Nu ştiu de ce.
Şi cum.
22 septembrie 2011
NU AM AVUT O JUMĂTATE DE ORĂ, SUFLARE
Lovit de un tânăr, fără carnet, cu aripa maşinii
În emisfera nevisătoare.
M-am trezit în alb
Cât vedeam cu ochii
De jur-împrejur.
era atâta de bine şi cald
eram atât de blând ocrotit
încât aş fi rămas o veşnicie
în cuib,
să mă scald.
Am auzit atunci un glas:
Puiu!
Şi am şoptit:
De ce mă chemaţi?
Cu inima grea
m-am întors la mine,
cel întins,
de pe asfalt,
în maşină,
pe canapea.
Iubita mea m-a strigat.
Şi plângea.
De ce mă treziţi?
Am întrebat.
Nu poate omul să doarmă
Fără să fie trezit, atât de brutal?
Aşa le spuneam, la toţi,
în spital.
Poezia s-a terminat.
Sfârşitul să nu vă sperie niciodată.
25 ianuarie 2012
VÂNZĂTORUL DE GÂŞTE
Era travestit în vânzătorul de loz în plic.
Norocul se vindea pe vremea aia la colţ de stradă.
Dădeau bulucurile năvală să-l cumpere ieftin cât era proaspăt.
Era criză de minte. Se cumpăra fericirea la bilet.
Era criză de muncă. Te munceau Romică cu Ţociu, ori Puteve,
Plăteai an la rând
O emoţie
Şi nu era unul să nu câştige ceva
Paguba se etatiza la deştepţii cei proşti
Şi profitul se împărţea la nevoiaşii cei norocoşi.
La concurenţă cu ciuma asta
Pe care şi-o dorea toată lumea în casă
Trăia un vânzător de loz în plic
Pe Unirii, la o masă,
Pe un scaun de lemn, înfofolit în oase.
Un spărgător de nuci cu faţă de ţăran nerasă
Cu fire albe în obraz
Şi privirea trasă la rindea.
Stătea în colţ pe Unirii,
Şi servea cu mâinile roşii de artrită
Clienţii de acum patru ani şi ceva,
Care nu beneficiaseră de avantajele civilizaţiei,
Şi de extazul agoniei noroacelor.
Nici nu ştiu cum de mi-a rămas în suflet
Aşa colţos cum era
Că parcă îţi întindea norocul în scârbă,
Dar aşa se făcea
Că mi-a căzut cu tronc la glagorie
Avea ceva
Care mă atrăgea
Pentru că nu –i înţelegeam gravitaţia gravităţii…
Ni se terminaseră banii
Mie şi pruncii ăsteia
De mi-a căzut iubită.
Nici salar nu mai aveam
Doar o rentă de 100 de pâini pe lună?
Dar risipitori cum eram
Le-am mâncat pe toate
Plus un salariu de profesor de limba română.
Atunci a ieşit ea pe casa scării
A coborat 8 etaje
Şi a dat de vânzătorul de loz în plic cu două gâşte în mână
Nici nu ştiam că eram vecini
Şi nici astăzi nu ştiu,
I le-a dat fetei pe 6 pâini
Şi aşa am mâncat noi în plină lipsă
Ficat de gâscă
Jumulită de goguţa cu mâna ei.
Au trecut şansele
Ca anii,
Îl mai vedeam când amândoi, când singur
Dar el nu-şi aducea aminte de nimic
Ne vedea de fiecare dată pentru prima oară
Şi uite-aşa îţi întindea norocul în scârbă
Şi de la el nu câştigai nimic
Niciodată…
Era în noiembrie anul trecut
Mirosea a primăvară,
Treceam prin parcul cavalerului tristei figuri
Spre cutia cu chibrituri
Şi l-am văzut:
La patru ace,
Cu cămaşă albă,
Cu baston,
Cu pantofi sanda maron
Sclipind de lustru,
În costum invizibil sub palton,
Ras proaspăt,
Privind înainte,
Undeva, departe,
Unde nu-l puteai ajunge din urmă,
Călcând apăsat şi repede,
Ca un vânt de toamnă
În carne şi oase.
Ăsta era vânzătorul de gâşte.
Identic.
Şi întâlnindu-l din nou
La masa de lemn
În haine cârpite curat,
Mi-am scos bascul şi l-am salutat.
A râs grosolan:
Hei! Hei, bă! Ce e, bă! Am mai văzut noi!
Eu mergeam întins spre casa cu fragi
Şi nu m-a durut
Făcusem doar
Ce era de făcut,
Ce era esenţial
Pe lumea norocului.
Un salut.
Pe 19 martie
l-am văzut din nou.
Cu căciula cu urechi şi frunte pe cap,
Cu mănuşi negre în mâini,
Cu mâinile la spate,
Mi-a zâmbit cu ochii albaştri
Şi a tăcut cum trecea aşa
Traversând
Liber de noroc
Intersecţiile
Ca un Jean Valjean
Singur cum ne-am întâlnit totdeauna,
Tot mai bătrân,
Tot mai singur,
Tot mai senin.
21 martie 2000
SFATUL
Îmi spusăsă tata
Că nu e bine să le spui la muieri că le iubeşti.
De ce?
Nu e bine.
(Acum mă întreb dacă femeile se conduc după oglindă).
Da cum să-i spui?
Spune-i şi tu
Că-ţi place de ia.
Că e fată bună.
Da iubirea?
Asta în romane, în filme,
În poezii.
În viaţă, nu se ezistă.
Într-o sară
Mă-ntrebă goguţa
Cât o iubesc io pe ia.
Îmi dădu domnul gândul al bun în minte,
Şi-mi adusăi aminte de tata.
Măi, mie îmi place o ţâră de tine
Aşa, eşti fată cuminte,
Da cu iubirea,
Cum să-ţi spui,
E numa în filme,
În viaţă uite cum e
O mătură,
O mâncare bună,
Mai închizi şi tu un ochi,
Îţi mai dau un cioc pe obraz,
Sincer,
Îmi place de tine puţân,
Da’ vezi să nu ţi-o iei în cap.
Să uită la mine cam năucă
Şi nu mai zâsă nimic,
O înghiţi.
De-abia dupe 7 ai
Îmi spuse cum nu dormi ia toată noaptea
După vorba asta,
Adică cum?
Adică îi fac de mâncare,
Îl îmbrac,
Am grije de iel
După iel prin toată spitalele
Unde le dă doctorilor de lucru de milă,
Că fără iel
Ar şoma ăia pe capete,
Şi iel,
Auzi,
Îi place o ţâră de mine…
Nesâmţât ma ie ăsta…
M-ar fi dat afară în noaptea aia din apartament
Da-i veni şi iei un gând bun în viaţă
Ia să-l lăsăm pănă dimineaţă
Să vedem în ce ape se mai scaldă…
Se zice în popor că noaptea e un sfetnic bun,
Da io zic că mai bun e tata…
24 martie 2000
LEGEA ROTUNDULUI
Pe vremea când îi ajungea cada la nas,
Marina a descoperit legea rotundului:
Tot ce este rotund, este ou.
Mingea este ou,
Nuca este ou,
Oul este ou,
Capul este ou….
Celelalte câte există
Nu erau ou toate.
Ouăle nu aveau grade de comparaţie
Şi fericirea ei de a le spune pe nume
Era atât de mare
Încât ouăle adevărate
Îşi făceau cu gălbenuşul
Din ou.
5 aprilie 2000
FOTOGRAFUL
Diaconului Mihai
Odată se însoară omul în viaţă, şi nici atunci
Nu am avut loc de el
să dansez şi eu cu mireasa.
Eu eram mirele.
De ce, dragă?
Am întrebat-o înainte de a intra în casă
Pe geam,
Că bunicul închisese uşa
Să nu venim beţi de la nuntă,
Să facem prostii.
Dar nici de băut nu-mi ardea.
Moţăiam amândoi în ciorapi în grădină,
Îmi era mai puţin gelozie decât somn.
Molfăiam curios explicaţia.
Păi, ne cunoaştem demult.
A! Atunci e bine,
Eu credeam că atunci s-au împrietenit.
Afli multe în ziua nunţii
După slujbă.
M-am mai învârtit eu
M-am mai uitat,
Ea se jena cu el în braţe.
Am mai servit pe la mese
Că pe mine nu mă băga nimeni în seamă
Am mâncat puţin ca să nu se termine
Buna dispoziţie la toţi
Şi i-am mulţumit călduros
Că nu mi-a lăsat nevasta
În noaptea nunţii.
Mi-a spus să nu-mi fac griji
Că a mai fotografiat-o.
5 aprilie 2000
IONUL ROTARULUI
Ion era al Rotarului.
Din Lacarac.
Lacaracul este un Caracas al Olteniei.
Era avocat în mai multe judeţe
Şi mergea la procese de drag
Să ia oamenii de pe marginea drumului cu maşina.
În sala de judecată citea ziarele.
Ştia pe dinafară sentinţa.
Fusese în Sudezia
Acolo un proces ţine 3 secunde,
Judecătorul întreabă : cine?
Şi avocaţii arată vinovatul cu degetul,
Dacă este un singur vinovat,
devine arătarea definitivă.
Recursul se face la următoarea spovedanie.
Cu teza asta,
Femeia lui şi-a dat înapoi doctoratul
în drept internaţional.
11 aprilie 2000
UNDE-O FI MUIUL MAMII ?
În timp ce sufletul mi se lasă în voia vântului,
Ca o sperietoare batjocorită de ciori,
Marina închide ochii, întrebând:
Unde-o fi muiul mamii ?
Maimuţoiul cu pantaloni mov şi urechile verzi,
Degetarul de noapte al limbii –
Urechile cu timpane de brusture pândesc şoaptele
Distilate prin biberon,
Ochii aprobă dezarmarea rastelelor de clipe,
Mâinile pipăie visele, nasul miroase brânza zilei topite,
Adoarme şi timpul cu popiaţa în sus,
Mama este, ca de obicei, de altă părere,
Tata continuă să scrie pe întuneric
Ce se va întâmpla în ziua următoare,
Numai Marina,
Unde-o fi muiul mamii,
Nu ştie sigur…
Primăvara lui 1999
CUVÂNTUL TĂTICUŢULUI
Atestare arheologică: inscripţie pe un buton al unei aplicaţii Acces datând din 24 ianuarie 2000
Acesta este primul meu program Visual Basic pentru Acces. Fetiţa mea, Marina, mi-a rupt de câteva ori caietele cu numerele de telefon ale prietenilor. Din fericire, la doi ani şi câteva luni, nu ştie să lanseze Accesul. Mi-am găsit aici un refugiu, pentru o scurtă perioadă de timp. În ultima vreme, marfuzet nu mă mai lasă nici la desene animate în pat cu ea. “Măicuţa” este de aceeaşi părere. Tăticuţul trebuie să stea separat. Să-şi citească singur poeziile. Programul nu este perfect. Nici tăticuţul nu este perfect. Dacă nu sunteţi perfecţi, mă veţi înţelege. Tăticuţul nu solicită drepturi de autor. Bucuraţi-vă, dragi prieteni, şi voi, de greşelile mele şi, dacă vreţi să mă ajutaţi să le îndrept, căutaţi-mă la 147800/1244, sau acasă, la 138631. Dacă răspunde Marina la telefon, explicaţi-i că un programator ca tăticuţu, chiar dacă are uneori ochii roşii, nu este lupul.
Mama, dacă apăs aici, fac pişu ?
ÎNCĂ DE LA VÂRSTA GRĂDINIŢEI AM ŞTIUT
Cât ecleziastul:
Că adevărul înseamnă
Să mănânci bine
Să dormi bine
Să aibe grijă bunicii şi părinţii de tine
Ca de ochii din cap.
Doar îmbătrânind
Învăţ ce înseamnă
minciuna.
24 ianuarie 2012
VECINUL SE PRICOPSISE
La vârsta a treia
Cu cancer de prostată.
Din cauza metastazelor
Nu putea fi operat,
Iar din cauza durerilor
Striga de se auzea din centru
Până la periferie, la gară.
A.. A.. A… A…
Soluţia ar fi fost
Să primească morfină
Dar era bolnav şi de inimă
Şi medicii nu puteau să prescrie
O moarte de inimă
Unui om care murea,
Urlând,
De cancer.
Tot oraşul l-a vegheat
Timp de o săptămână,
Până când s-a făcut linişte.
Apoi oamenii au răsuflat uşuraţi:
– Bine că s-a terminat!
25 ianuarie 2012
ELISE
Toate jucariile pe care le-am şters cu religiozitate
De praf,
Le-am aşezat cu pietate pe masă
Sau pe covor,
Şi-abia le-am atins –
Să nu se îndoaie
De greutatea bucuriei mele –
Toate jucăriile mele
Au fost, după 10 ani,
stricate,
Făcute praf,
Demontate,
Bătute nemilos
De fratele meu
– cel curios să afle ce ascund înăuntru –
Până la preschimbarea lor
Într-o grămadă siluită
pe care
am aşezat-o cu milă,
în lada somnului de veci
al jucăriilor.
Şi pe tine, iubito,
Cu cât te-am păstrat mai neatinsă
de lume,
Cu atât fraţii mei, oamenii,
Ţi-au desfăcut mai mult picioarele,
Ca să se asigure
Că nu le ascunzi nimic
Din tot ce prezintă importanţă.
Atunci te-am aşezat cu pietate
În sipetul amintirilor,
Şi după zeci de ani
Te-am scos la lumină
Cu mult mai bună,
Cu mult mai fericită,
Decât cea mai frumoasă
Jucărie
Pe care nimeni,
Niciodată,
Nu a privit-o, măcar.
17 noiembrie 2011
IPOTECA PE VIITOR
Conversia la recunoştinţă a pildei talanţilor
Unu te îngropa bine când erai mort,
Unu vopsea frumos şindrilele la case, dar numai şindrilele,
Alta te scăpa de dediochi,
Altul avea mână bună la pusul pomilor în pământ,
Altul privea pe cer şi îţi spunea ora exactă la secundă
Nu era orologiu pe timpul acela viitor,
Dar simţeau toţi că li se dă ora la ţanc
Şi se mirau toţi cum ştiau ei că le dădea ăla fix ora exactă,
Unul cosea bine în roşu
Altul în galben,
Altul în verde,
Altul în mov,
Alţii aveau harul zâmbetului 13,
Altul avea un dinte lipsă
Şi nu avea pereche,
Şi se uitau toţi în dintele lui
De lipsă
Pe timpul acela viitor
Nu erau doi care să-ţi povestească la fel despre zbor,
Temându-se că aerul nu-i va ierta.
Şi toţi simţeau că lipseşte un amănunt.
Călcau frământaţi peste harurile bunului Dumnezeu
Şi se grăbeau să inventeze… -Ceva
Care să nu le aparţină deloc.
13 aprilie 2000
Nu se împart cuvintele la zero, nu-i aşa?
NU SE ÎMPART CUVINTELE LA ZERO, NU-I AŞA ?
Pe pat de crengi, cu frunze verzi, născuse cerul,
Pe pat de crengi, cu frunze verzi, o stea –
Acum era, acum nu mai era –
Şi-ntr-o lentilă lângă Lacul Asfinţit
Am încercat a-i fotografia
Misterul –
O noapte, jumătate,
Singurătatea mea şi ea
Am ascultat în întuneric împreună,
Eu, cu ochi de vânt, cum tremura,
Ea,
Pe pat de crengi, cu frunze verzi,
Pe cergi de timp,
Atât de bună…
Privesc acum oglinda de hârtie-n care vezi
Un pat de crengi, cu frunze verzi,
Dar steaua nu e!
Am încercat
Să fur o stea
Prin frunze verzi, prin crengi te pierzi,
Pentru copiii mei –
Şi ea mi-a dat
Lumina ei, şi suferinţa ei, şi amintirea ei,
Atât a fost de-aproape,
De chinuită în lumina ei,
Şi–atât de bună…
17 ianuarie 2000
PIATRA
a fost odată o piatră care a învăţat multe despre pietre.
Verbul to be, verbul bâti, verbul etre.
Şi a ajuns atât de rece
Încât toate pietrele care o cunoşteau
Se gândeau, fără de voia lor:
Oare care din noi
O va ajunge, şi-o va întrece?
Pietrei filozofale i se cerea sfatul
Şi datul
În orice împrejurare:
Cu fiecare sfat,
Greutatea ei creştea,
Precum umbra ei,
Tot mai mare.
Şi împăratul pietrelor, crescând,
O umplea cu piatră, golind-o de gând.
Piatra a ridicat ochii spre cer
Şi a plâns, cum numai pietrele ştiu
Să se lepede de mister.
A coborât la piatră o piatră de mică
Şi i-a spus: du-te-n pustiu, fă-te mică.
Deşert este şi înainte, şi înapoi,
Asta o ştim numai noi,
Pietrele de noroi.
Şi totuşi, avem datoria,
Faţă de Dumnezeul stanelor de piatră
Să stăm de vorba cu El
În pustiul limbii de piatră.
Şi piatra lăsă tot
Şi a plecat
Foarte liber
Şi foarte curat.
Ajungând în pustiu
s-a rugat, cum numai pietrele ştiu.
Şi Dumnezeul pietrelor s-a îndurat de ea
Şi i-a arătat paradisul.
Piatra a încremenit în inima ei
Şi a oftat: dacă el este ca nisipul
În univers,
Cum va ajunge la Tine, Doamne,
Piatra mea, cea atâta de grea
Şi atâta de goală la înţeles ?
Atâta rană
Am pus în tine, piatră filozofală,
Că tot paradisul
De vei voi, nu o să-ţi tulbure visul.
Şi atâta nisip este în tine
Că toate Mările
De te vor bate
Nu te vor smulge de lângă mine.
Tăcu piatra.
Odată, târziu,
Când dragostea nu i se mai părea în pustiu,
A ridicat iar oul spre cer, şi a întrebat:
Dumnezeu al pietrelor,
Cine te iubeşte mai mult decât piatra mea de asfalt ?
Du-te la Alexandria, cu gândul, piatră filozofală,
i-a răspuns cerul:
prima piatră care o să-ţi vină în minte
stă la mine în poală.
Plecă piatra.
Îi ieşi în gând o piatră de cretă
Care lipea pietrelor de rând
Blacheuri pe etichetă.
Asta ? asta. Dar ce face ea ?
Nimic. Toată ziua. Serveşte alte pietre.
Şi seara spune: Sunt cea mai ticăloasă piatră de pe pământ.
Nu fac nimic toată ziua.
Iartă-mă, Dumnezeu al pietrelor,
Şi fă-mă pământ.
17 ianuarie 2001
CULMEA RĂZBOIULUI
Să-ţi dai viaţa pe datorie.
24 martie 2000
VRĂBIUŢELE AU DAT ÎN MUGUR
Vrăbiuţele au dat în mugur în răchite,
Parcă nu-s,
Rugăciunea păsării e ciocul în aripe
Când senine, îşi uitară zborul la apus –
Închid pleoapele să nu le tulbur somnul,
Şi-mi rămân în gând,
Ele-n ramuri încă mai zburând,
Eu – slăvindu-mi, ca un mugure-n răchită, Domnul…
20 decembrie 1999
FOTOGRAFII MIŞCATE
Fotografii mişcate:
Trecători pe care niciodată nu i-am salutat,
Biserici şi mânăstiri cu sufletul pictat,
Şi streşinile niciodată terminate.
Urc, călcând pe neînmugurite flori,
Şi pe tulpini cu mugurii striviţi, spre stele,
Pe care cu lumina mea neştiutoare, cu respiraţia mea care adie până la ele,
Le compar…
Din înălţimi
Ninsori de gânduri
Îmi cad pe tâmple,
Şi rămân
Ca podurile frânte
Pe un cer
De scânduri –
Aceiaşi trecători
Pe care nu ştiu să îi chem,
Căci niciodată nu i-am întrebat
Dacă au nume,
Trec – cu paşi de lemn –
Şi nu mai simt când urc
Şi cad
Şi nici mai ştiu alitera
Cuvintele despre căderea mea…
Fotografii mişcate:
Acum sunt clopot
La o biserică de-o şchioapă…
Mă micşorez.
Ea creşte.
Şi mă imploră din ferestre
s-o-nvăţ să fie
un clopot
ca şi mine,
să o învăţ a bate
din aripile neînfiripate,
sus, sus,
spre ele.
Eu tac
Şi trec – cu paşi de lemn,
Şi nu mă-ndur s-o-nvăţ,
Şi nu mă-ndur să-i spun,
Că dincolo de stele
Sunt zborurile toate în ruine,
Cu sufletul pictat,
Cu streşinile niciodată terminate,
Cu paşi de lemn călcând pe-un cer de lemn,
Cu lacrima de lemn,
Pe un pământ de lemn,
Pentru un vreasc,
Din sufletul de lemn,
ce arde…
18 ianuarie 2000
DISTANŢA PÂNĂ LA ETERNITATE
Ieri, am încărcat tot satul în car
Şi l-am acoperit cu otavă.
L-am înhămat la o doină şi o baladă
Şi i-am dat drumul
Să circule liber prin tablouri.
Azi, toate ramele cu tematică rurală
Au rămas curate.
Satul a fugit la ţară.
Două linii paralele
Ies din ramele
Cu casele
Pline de suflete goale.
18 ianuarie 2000
VEGHEA INOCENTĂ A AMĂGITORULUI
Visele veneau la mine
Şi eu le minţeam atât de frumos,
Încât adormeau.
18 ianuarie 2000
BALADA LUI GROZEA
stăteam lângă Grozea, dar nu mă vedeau.
Răcneau
Ca mistreţii, cu rât de vier,
În noaptea cu rănile înmuiate în cer,
Cum să-l împungă, cum să-l căznească,
Să îl înfrângă şi ispitească
Şi să le spună:
Unde-i sălaşul,
Unde e locul, unde sunt oamenii de pe imaşul,
Cu iarbă-n plete, grâu la mustaţă,
Lut peste inimi şi râuri pe faţă,
Unde-i e regele?
Şi au băut vinul din poloboace
Şi şi-au pus blănuri peste cojoace,
Şi-au lins de setea victoriei aur,
Furat cu limbi de năpârci şi balaur,
Şi au mâncat toată noaptea la sfat,
Şi fiecare, rotund ca luna,
s-a-ngreunat.
De dimineaţă, mi l-au întins
Legat în fiare, munte de carne,
Ca să îl sfarme.
Grozea râdea.
Şi nu-i blestema.
Şi-au strâns mulţime, şi calicime,
Să se-nfioare, să ia aminte, şi să se-ndoaie şi să se lepede
De tot ce doare,
Repede, repede.
În loc de vise,
Vergi de-ntuneric în găvane deschise,
În loc de şoaptă,
Moartea cu venele descheiate la poartă,
În loc de stele,
Sânge-n ciubere, sare în fiere,
În loc de-alint,
Juguri în cârcă, bice pe hoit, care nu mint,
Peste oscioarele de mărgărint.
Şi începură.
Îl dezbrăcară,
Şi îl crestară
De la picioare până la gură,
Şi-l întrebară, şi îl durură:
Unde-i e regele?
Grozea râdea, cu buză de iepure
Le arăta, unde să-l ţepure
Şi nu-i blestema.
Şi i-au pus sare în fiecare rană căscată,
Şi l-au înţepat şi muşcat şi îndesat şi sfâşiat cu fierul,
Fierul în carne, şi coada ţepuşelor sfârteca cerul…
Şi au urlat: – spune, năpârcă,
Vorbeşte, fiară, limbă ce spurcă,
Unde-i sălaşul, unde sunt oamenii,
Unde e regele tău, dintre famenii
Care au dat pâine din aurul nostru curat
Celui sărac?
Grozea râdea, cu maţele-n mână
Le arăta unde e carnea întreagă şi bună.
Şi nu-i blestema.
Atunci l-au ars.
Ei beau vinars,
Şi îl împungeau cu fier înroşit,
Dar uite, sufletul, cum se făcea – nu l-au găsit.
Grozea râdea, ca un tăciune,
Le arăta, unde-i e carnea mai plină de amărăciune,
Şi nu-i blestema.
Şi l-au jupuit pe-ndelete de piele.
I-au aruncat-o lângă obiele
Şi-au dat-o câinilor
cu carnea fragedă-n ele.
Grozea răcni
Din sicriul de carne
Şi i-a blestemat.
Am văzut pământul întunecându-se şi cerul crăpat.
I-au tăiat limba şi smoală în locul ei i-au turnat!
Până în gură,
Par ascuţit
I-au tras prin târtiţă!
Şi a răcnit!
Văzui pământul crăpat şi cerul plesnit,
Şi pe osândnici cum au albit,
Cu ochi de cârtiţă.
L-au lăsat acolo, în sânge.
Eu stăteam lângă Grozea, dar nu mă vedeau.
Curgeau pe costişa muntelui, brazii în jos.
Ştiui că e sufletul lui care plânge
Cu viaţa întoarsă pe dos.
L-am luat de păr
Şi l-am tras după mine – şi nu ştiam drumul – spre apă.
Capul îi bătea în pietre, florile îi prindeau rădăcină în pleoapă.
N-am avut lacrimă la mine.
I-am încrucişat cioturile peste piept,
Şi am dat drumul Grozei prin vad.
Aşa mi-a fost dat. Să-i fiu gropar, menestrel şi zugrav.
Alunecă Grozea pe apă încet.
Eu – îl petrec de pe mal –
Zugrăvind
Pământul cu var
După el.
Grozea coboară cu apele toate strânse la piept.
Strânge din luncă spicele verzi,
Şi de pe grui
Brazii, stejarii şi munţii la brâu,
Din amiroasele palmelor lui
Sarea se-ntoarce, roşie, în mină,
Focul în codru, să ia lumină,
Fierul, să-nduplece cerul,
Holda-l cuvântă,
El o mai ară,
El o descântă,
El o sfinţeşte,
Şi o năşeşte,
Şi o cunună,
Şi o împarte,
Şi n-o mănâncă.
Şi el nu ştie, dar este râu,
Şi râul curge prin venele unor Biserici de grâu,
Grozea coboară cu apele toate strânse la piept,
Eu îi arunc peste gură ţărână,
Şi-n gura Grozei, uite cum cade ţărâna de drept…
19 ianuarie 2000
SPĂLĂTOREASA
Copiii intră la apă.
Bunica întinde pe sârmă cămăşi de forţă pentru lacrimi.
20 ianuarie 2000
ÎNAINTAREA TINICHIGIULUI UNIVERSAL
Tinichigiul bate ploile în cuie.
Plouă cu fier.
De vină nimeni nu e
Când, ornamentând acoperişul unei lumi de ger,
Fugi de mizeria de ieri,
Strivind copiii
Icoanelor de lacrimă, din cer?
20 ianuarie 2000
ORBUL
Mă bate gândul să fug până la capătul gândurilor,
Să văd cum începe Iertarea…
20 ianuarie 2000
ULTIMUL CUVÂNT AL CĂRĂBUŞULUI
Cărăbuşul murise cu picioruşele strânse
În zbor.
21 ianuarie 2000
LACUL LEBEDELOR
Vă mulţumim pentru ospitalitate.
Am admirat lacul şi vopselurile cele noi.
Pentru camerele de luat vederile,
Mai tăiaţi
Din figurantele acelea albe…
21 ianuarie 2000
TRATAT DE INSPIRAŢIE
Deschideţi o zi din viaţă
Şi învăţaţi-o să citească.
21 ianuarie 2000
CETĂŢEANU IONESCU L-A ÎNTREBAT
Pe cetăţeanul Dumnezeu:
– Istoria a făcut bine
Atunci când revoluţia franceză
A măturat monarhia?
Dumnezeu a dat din umeri:
– Ce importanţă mai are? Faptul a fost consumat!
Istoria s-a pronunţat!
Cum să nu se pronunţe, am spus,
Când se strigă:
– Maiestate, poporul nu are pâine să mănânce!
Şi Regina răspunde:
– Dacă nu are pâine, să mănânce cozonac!?
Dumnezeu a tăcut.
Sunt scopuri mult mai importante azi,
mi-am spus,
decât viaţa, nervii, libertatea, şi pâinea.
Linia frontului sapă tranşee
În fiecare creier
Războiul se poartă
În fiecare stomac
Sufletele dezertează
În fiecare ambuscadă.
24-25 ianuarie 2012
MĂ ÎNTREBAŢI DE CE NU IES SĂ DEMONSTREZ
Şi eu vă spun că o fac
Aproape zilnic
Din spatele uneltei mele de scris.
Cizelez la o singură lozincă:
Excelsior! Excelsior! Excelsior!
Adică
Sus! Tot mai sus! Tot mai sus!
Niciodată nu scandez
Jos,
Nici măcar atunci când
Se cade,
Scandez sus,
pentru că locuiesc într-o casă
Cu demisol
În care camerele de jos
au pragul de sus foarte scund.
Acolo locuiau slugile.
Care erau unelte de robotit foarte bune.
Dar nu aveau multă minte.
Oricât de scunde
Slugile dădeau cu capul
De pragul de sus
Şi îşi aduceau aminte
Să se aplece în uşă.
De aceea cizelez eu
Din spatele uneltei mele de scris
Lozinca: Excelsior! Sus! Tot mai sus!
Ca să vă ridicaţi enorm
Până când dând cu capul
De pragul inevitabil de sus,
Să priviţi în jos
Cu luare aminte.
25 ianuarie 2012
LA FIECARE MORMÂNT
Ar trebui aşezată
Într-o firidă,
Cartea vieţii celui care a fost.
O carte scrisă
Cu sinceritate,
de la naştere,
până la moarte.
Fiecare cimitir
Ar putea fi, în acelaşi timp,
O bibliotecă publică.
Unele vieţi
Ar avea câte o singură pagină,
Altele,
mii de volume.
Ar exista şi recenzii
Care ar oferi rezumate
Edificatoare.
Pe scurt, o întreagă istorie a literaturii şi criticii
Ne-ar fi la îndemână.
Ar fi nevoie numai
Să învăţăm să scriem, şi să citim
Sincer.
27 ianuarie 2012
E UNUL CARE MOARE DE SETE
Îmi beau cu el cafeaua
Şi el moare de sete
Îl întreb de ce moare de sete
Îmi răspunde:
Pentru că e unul care moare de foame
Eu mor de sete
Şi el moare de foame,
Îl întreb de ce moare de foame
Îmi răspunde:
Pentru că e unul bolnav care moare
fără medic, fără medicamente
Vă rog să mă scuzaţi,
Le spun,
Viaţa e frumoasă,
Faceţi ce vă place,
Mie mi s-a răcit cafeaua…
25 ianuarie 2012
VIAŢA
Nu ştiu de ce
m-am întors până acum
din moarte
de atâtea ori.
Poate a venit în locul meu
mama.
Poate m-a chemat o fată
Pe care am iubit-o
Să îi meditez copilul,
La programare,
Poate m-a chemat un coleg
Să îmi spună că şi-a adus aminte de mine,
Poate m-a chemat un profesor
Să îi spun mulţumesc,
Poate m-a chemat un actor
Să scriu o cronică dramatică
Poate m-a chemat un scriitor sau un preot
Să îi ajut să ducă până la inima unui neputincios
O firimitură de şoaptă.
Nu ştiu deloc de ce
m-am întors până acum
din moarte
de atâtea ori.
Poate m-a chemat un nebun
Să fim fericiţi
Că viaţa are atâta milă de noi.
Poate m-a chemat un doctor
Să îi aduc în farmacia spitalului
Poezii
În locul diamantelor,
Sau poate am venit nechemat
Să vă spun:
“Bună ziua.
Sunt fericit că împărţim această viaţă,
La care ne tot întoarcem”.
10 ianuarie 2012
POVESTEA VIEŢII MELE
Privesc viaţa mea
Şi nu văd nimic,
O ascult,
Este mută,
O miros,
Este inodoră,
O gust,
Este fadă,
O pipăi,
Şi nu simt nimic –
Zilele trecute
Mă întrebam
Care este cea mai frumoasă amintire a vieţii mele
Şi nu îmi aduceam aminte nimic
De aceea sunt atât de bucuros
Când îmi citesc cărţile
Şi aflu că, totuşi,
Am trăit…
29 septembrie 2011
RUGĂCIUNEA A TREIA – ROBOTICA
Sterpe îmi sunt cuvintele,
Ca Evangheliile
Fără nicio inimă între file –
Ca un sicriu
În care leşul Sfântului Ioan
Nu şi-ar fi lăsat mâna ceruită dovadă
Că pământul în juru-i a fost
Cât a trăit, numai atât de viu
Pe cât a ridicat fără preget
Cu mâna lui
Fiecare suflet
Cu tendinţa naturală
Să cadă.
Şi cine mai ştie cât frumos s-a zidit de atunci.
Ce perfectă este perfecţiunea minţii
Fără iubire şi milă.
Sterpe îmi sunt cuvintele
Ca Evangheliile
Fără inimă,
Fără cuvinte care au lăcrimat,
Fără minte care a cumpănit,
Fără dragoste care sângeră.
3 ianuarie 2011
SPERANŢA
Am aripi de cenuşă.
Chiar şi zborul,
Şi visele,
Şi ele, sunt cenuşă.
Seminţele pe drumuri aruncate,
Cenuşă sunt,
Şi mor, însingurate.
Aş vrea
La toate uşile închise
Şi toată zgura oaselor de vise
Măcar o viaţă, încă,
A mai bate.
Aş vrea să uit
Că mă închide zidul,
Că mă absoarbe
În cenuşă,
Vidul,
Şi cu o ultimă zvâcnire să mai strig:
Zburaţi!
Visaţi!
Chiar dacă vă absoarbe
Şi ochi, şi zbor,
Cenuşa tutelară,
Zburaţi, visaţi,
Cu ochi, şi aripi oarbe,
Chiar dacă doare neputinţa clară,
Chiar dacă zbor, şi visuri, vi se fură
Şi-n urma noastră doar atât rămâne:
Speranţa, ca o inimă
De zgură…
5 ianuarie 2012
ANUNŢUL
Actorul acesta
Care a încercat toate hainele de la garderobă
Şi toate erau prea aspre pentru epiderma lui fină,
Chiar şi costumele regilor,
Actorul acesta
Căruia nu i se potrivea niciun rol
Dar era distribuit mereu de regizor
În toate rolurile posibile
Actorul acesta
Care uita textul în timpul somnului
Şi se trezea de groază
În sala de spectacole a Universului
Clamând magistral toate replicile,
Actorul acesta
Aşa sigur pe el, pe mişcările lui, pe vocea lui,
Care dârdaia de emoţii la ridicarea cortinei,
Actorul acesta
Care nu s-a văzut niciodată în rolul de tată,
Şi când a fost distribuit în el
Tot publicul a văzut că el era copilul
Copilului lui –
Actorul acesta
Care s-a pregătit pentru teatru,
Dar a urmat politehnica,
Ca să nu moară de foame,
Actorul acesta
Care a fost dat afară
Cu articolul 125, litera I, “abateri grave de la disciplina haosului”,
Actorul acesta
Care a descoperit
Programând până la ultima picătură de artă,
Că există perpetuum-mobile,
Şi acesta stă,
Actorul acesta,
Mi-a permis să intru în pielea personajului lui,
Atât de bine,
Încât
Suntem un singur om
Ieşind din cutia orologiului,
Ca să anunţe
două ore exacte.
10 ianuarie 2012
DE CE STAU BRABEŢII CIUCURE PE LOCOMOTIVĂ ?
Au fost odată două ţări mici
Care făceau comerţ cu timbre.
Ţările mari făceau comerţ en-gros
Cu continente,
Ele, ce să facă,
Îşi trimeteau timbre una -alteia.
Regula era aşa:
La început de an
Se capsează ordinele de cumpărare pe anul trecut
se începe numărătoarea timbrelor de la unu.
În ce trimetem noi timbrele?
În containere cu timbre.
Şi dacă ni le fură ?
Aş, cine mai fură în ziua de azi!
Păi, ştiu eu?
Pescăruşii…
Asta e grav.
Pentru convenţiile filatelice internaţionale
Sigilau containerele cu:
Cifruri,
Şi le spuneau că sunt sigilate cu cifruri,
Paie de orez,
Şi le spuneau că sunt sigilate cu paie de orez,
Vopsea,
Şi le spunea că sunt sigilate cu vopsea,
Dar pentru pescăruşi
Puneau un bob de găinaţ
Pe uşa timbrelor…
Aşa ştiam noi
Care pasăre fură găinaţ.
6 aprilie 2000
Cu bine
NU POT SĂ FAC NIMIC SĂ-NTINEREŞTI….
Nu pot să fac nimic să-ntinereşti…
Să-ţi fiu copil de minus primăveri…
În tine să fiu ziua cea de ieri,
Să te servesc copilării, din ceşti…
Să fii copil, şi eu să-ţi fiu copil…
Atâta doar, să te privesc din cer…
Atâta doar, iubindu-te, să –ţi cer
Să nu îţi scuturi floarea de april –
Să stai, la fotograf, pe-un aşternut,
În straie ţărăneşti, şi cu broboadă,
Să ţii în mâini păpuşa, să nu-ţi cadă…
Din ochii ei de fragi, să te sărut …
Nicicând să vină timpul să mă naşti,
Să-ţi fiu mereu copil, în orice floare –
Să-ţi suflu eu, pe rană, de te doare –
Să îţi adorm la sânii isihaşti –
Când timpul va să pară că te cheamă,
Să înflorim în taină, în april,
Eu, tot copilul tău, şi tu, copil,
Îmbrăţişaţi în veşnicie, mamă…
24 noiembrie 2011 – 24 ianuarie 2012
PASTEL DE IARNĂ
Iarna nu are zăpadă –
Mă-nvăluie ziua în lut –
Nu încetează să cadă,
Lacrimi din primul sărut –
Iernile noastre fac roadă
Dansul, de la început –
Nu încetează să cadă,
Lacrimi din primul sărut –
Lupilor timpului, pradă,
Nu, amândoi n-am căzut –
Cât nu-ncetează să cadă,
Lacrimi din primul sărut –
Dulce amar, ca ninsoarea
Ce n-a căzut nicăieri,
Arde în ochii tăi marea
Lacrimii noastre de ieri –
Cât de frumoşi, preaiubito,
Suntem, de-atunci, amândoi –
Lacrima ce n-am simţit-o
Este chiar iarna din noi…
10 noiembrie 2011
RUGĂCIUNEA A TREIA, ÎN DA MAJOR – A PIETREI
Iertare, piatră, că e greu
Să fii pe lume Dumnezeu.
Să vrei să faci din pietre, Rai.
Fără să ştii, fără să ai.
Iertare, piatră, că nu ştiu
Să fac din pietre, suflet viu –
Că şi credinţa de pietrar,
Mi-a împietrit în buzunar.
Iertare, piatră, că rămân
Doar cioplitorul tău păgân,
Care, visându-te la chip,
Te-a făcut, piatra mea, nisip.
Te rog, iertat, sau neiertat,
Din tot pietrişul meu damnat,
Învaţă tu, măcar puţin,
Copiii pietrelor ce vin…
6 ianuarie 2012
A MURIT UN DOCTOR
A murit un doctor ce a salvat mii,
Mii de vieţi de oameni, ce au fost copii –
Medic pediatru. Şi chirurg. De stat.
Doctor Pesamosca. Mort nedecorat.
Totuşi, ce mirare fi-va să aveţi,
De-i aflaţi, pe pieptu-i, mii şi mii de vieţi?
Şi în loc de stele, cruci, şi rente, mii,
I-a rămas pe suflet, zâmbet de copii?
A murit un doctor. E un fapt banal
C-a murit o viaţă, tot într-un spital…
1 septembrie 2011
HAI SĂ NE LOCUIM UNUL PE ALTUL
Hai să ne locuim unul pe altul!
E loc puţin pe lume, ştiu prea bine!
Şi totuşi, de rămâne doar asfaltul,
Ia loc, te rog, în inimă la mine!
E loc puţin! E frig! Şi este iarnă!
E loc puţin şi-n lume, ştiu prea bine!
Şi totuşi, haide să ne fim lucarnă
Spre cer! Ia loc, în inimă, la mine!
Hai să ne locuim unul pe altul!
Promit să-ţi fac un loc în partea stângă!
Şi dacă-n el vei regăsi înaltul,
Vom râde într-un loc năimit să plângă!
Hai să ne locuim unul pe altul!
E loc puţin pe lume, ştiu prea bine!
Şi totuşi, ca să nu fim doar neantul,
Ia loc, te rog, în inimă la mine!
25 noiembrie 2011
VĂ SALUT, ÎNŢELEPŢI DEMIURGI
Ce să facem cu tine, generaţie în blugi,
Ce să facem cu tine, generaţie punk,
Ce programe se fac, pe pământ, contra rugi,
Pentru tineri ce vor să muncească pe-un franc?
Unde este partidul să vă dea de muncit
Pentru Raiul de-aici, nu din lumea de-apoi,
Unde este partidul să vă dea de iubit
Viaţa toată, visând, ce-i mai bun pentru voi?
Unde este partidul, să ajungeţi bărbaţi,
Unde este partidul, să vă faceţi copii,
Unde este partidul să vă dea să-nvăţaţi
Bucuria de-a face, de a şti, de a fi?
Ce să facem cu tine, generaţie-n converşi,
Una de pe pământ, una-n cer, avortată,
Să nu fiţi pe pământ prea naivi, ori perverşi?
Să n-ajungeţi în loc de luceferi, o gloată?
Ce să facem cu tine, generaţie de club,
Generaţie de net, generaţie de bere,
Ce partid să vă dea, pe pământ, înviere,
Nu consum, de roboţi, într-un singur şurub?
Ce să facem cu tine, generaţie de sex,
Ce să facem cu tine, generaţie ce stă,
Ce să facem cu tine, generaţia lui bă,
Rezumată la net, şi la bani, şi la plex?
Ce partid să preia datoria de-a fi
A atâtor deştepti, şi-a atâtor eroi,
Care sug cu dobândă, toată vlaga din noi,
De a creşte pe glob, revoltaţii copii?
Ce să facem cu tine, generaţie ce bea,
Care vrea libertate, neştiind că ea plânge,
Şi plăteşte pe lume – Şi cu lacrimi de sânge,
Şi cu sângele celor ce-au murit, pentru ea?
Ce să facem cu tine, generaţie de drog,
Ce să facem cu tine, generaţie tutun,
Ce să facem cu tine, când tu ştii ce e bun?
Şi eu ştiu – nu-i destul, pentru voi, să mă rog !
Ce să facem cu tine? Iată, vin iar la Tine,
Dumnezeule care sper că, totuşi, mai eşti –
Să le dai şi programe, să înveţi, şi să creşti,
Generaţia în blugi, şi converşi, care vine!
Să le dai, încă, sensuri, să le dai existenţe,
Să le dai şi servicii, pace, bine, să dai,
Să le dai pe pământ, ca şi-n ceruri, un Rai!
Vă invit, Demiurgi! Vă invit, Eminenţe!
19 ianuarie 2012
INTERVIU CU DOMNUL EMINESCU
– Unde te-ai născut, Bădie?
– Pe un Rai de Românie!
– Cum ţi-a fost, Bădie, traiul?
– Viaţa – Rai – şi Raiul – graiul!
– Dar, Bădie, cum iubeşti?
– Ca păcatele cereşti!
– Dar, Bădie, ce doineşti?
– Tot iubirile lumeşti!
– Unde eşti acum, Bădie?
– Tot pe-un Rai de Românie!
– Cum e Raiul ei în cer?
– Ca o doină de oier!
– Cum i-e Raiul pe pământ?
– Ca frunza bătând în vânt!
– Oare, Bade, ce mai vrei?
– Doar o ramură de tei!
– Ce să-ţi punem la fereşti?
– Floarea limbii româneşti!
– Şi pe vatră ce să-ţi pun?
– Mărgărit de suflet bun!
– Ce dor ai avut, Bădie?
– Ce nu ai, să-ţi dau eu, ţie!
– Şi ce dor în cerul mare?
– Tot dragoste muritoare!
– Bădie, în Rai, mai scrii?
– Scriu în vise, la copii!
– Bădie, ce îi înveţi?
– Să se nască tot poeţi!
– Ce le dai, ca să îi creşti?
– Dorul limbii româneşti!
– Ce le dai să-şi ducă traiul?
– Viaţa – Rai – şi Raiul – Graiul!
12 ianuarie 2012
HORA ROMÂNEASCĂ
Hai să dăm dorul, cu dor,
Din trecut, din viitor –
Nenăscut, tânăr, bătrân –
Ce-i cu suflet de român –
Tu mi-eşti dorul, eu ţi-s dorul,
Tu mi-eşti apa, eu, ulciorul,
Tu mi-eşti gură, eu, fântână,
Tu mi-eşti ploaie, eu, ţărână –
Dor cu dor, în fiecare,
Dorul naşte, dorul moare,
Şi în Rai de Românie,
Dorul creşte, şi învie –
Tu mi-eşti turmă, eu ţi-s stână,
Tu mi-eşti codru, eu, lumină,
Tu mi-eşti stele, eu, pământ,
Tu mi-eşti cântec, eu, cuvânt –
Tu mi-eşti flori, şi eu, albină,
Tu mi-eşti casă, eu, stupină,
Tu mi-eşti vatră de la Râm,
Eu ţi-s floare de salcâm –
Eu ţi-s tei, şi tu mi-eşti frate,
Eu, stejar, tu, libertate,
Eu ţi-s limbă, tu mi-eşti grai,
Şi-amândoi ne suntem Rai –
Hai să dăm, că nu-s hotare,
Peste cer, inima mare,
Dor cu dor, doar vom alege
Pe Iisus Hristos, ca Rege!
Să îi spunem, cu dreptate,
Eu ţi-s tei, şi Tu, mi-eşti frate,
Eu Ţi-s limbă, Tu mi-eşti grai,
Şi-amândoi, ne suntem Rai!
Tu mi-eşti flori, şi eu, albină,
Tu mi-eşti casă, eu, stupină,
Tu mi-eşti vatră de la Râm,
Eu Ţi-s floare de salcâm –
Eu Ţi-s turmă, Tu, păstor ,
Tu mi-eşti inimă, eu, dor,
Tu mi-eşti ţară, eu, frăţie,
Dor de Rai de Românie !
Tu mi-eşti lacrimă de sfinţi,
Eu, iubire de părinţi,
Tu mi-eşti suflet, eu ţi-s grai,
Amândoi – un singur Rai!
17 ianuarie 2012
ORGANE DE LUMINI
UITE CUM TE AJUNGE COPILĂRIA DIN URMĂ
UITE CUM TE AJUNGE COPILĂRIA DIN URMĂ.. 4
COSTICĂ.. 6
CAMPIONUL. 9
TRÂNTA.. 12
PI COLO, PI DIN’COLO.. 15
LAZURI SUB TIOCAN, 16
FRÂNA.. 18
MESTECĂII 21
LA DEAL. 23
NORII 28
AM PESCUIT CU VASILIE. 29
GOGOAŞĂ.. 30
M-AM ÎNTÂLNIT CU NEDREPTATEA.. 32
CÂND AM ÎNTÂLNIT NEDREPTATEA.. 34
CONCURENŢA.. 37
EU, COPILUL COPIILOR MEI
SE REPETĂ.. 41
DE CE MERGE ADEVĂRUL CU CAPUL SPART?. 43
NU AM AVUT O JUMĂTATE DE ORĂ, SUFLARE. 46
VÂNZĂTORUL DE GÂŞTE. 47
SFATUL. 50
LEGEA ROTUNDULUI 52
FOTOGRAFUL. 53
IONUL ROTARULUI 54
UNDE-O FI MUIUL MAMII ?. 55
CUVÂNTUL TĂTICUŢULUI 56
ÎNCĂ DE LA VÂRSTA GRĂDINIŢEI AM ŞTIUT. 57
VECINUL SE PRICOPSISE. 58
ELISE. 59
IPOTECA PE VIITOR. 61
NU SE ÎMPART CUVINTELE LA ZERO, NU-I AŞA?
NU SE ÎMPART CUVINTELE LA ZERO, NU-I AŞA ?. 63
PIATRA.. 64
CULMEA RĂZBOIULUI 66
VRĂBIUŢELE AU DAT ÎN MUGUR. 67
FOTOGRAFII MIŞCATE. 68
DISTANŢA PÂNĂ LA ETERNITATE. 70
VEGHEA INOCENTĂ A AMĂGITORULUI 71
BALADA LUI GROZEA.. 72
SPĂLĂTOREASA.. 76
ÎNAINTAREA TINICHIGIULUI UNIVERSAL. 77
ORBUL. 78
ULTIMUL CUVÂNT AL CĂRĂBUŞULUI 79
LACUL LEBEDELOR. 80
TRATAT DE INSPIRAŢIE. 81
CETĂŢEANU IONESCU L-A ÎNTREBAT. 82
MĂ ÎNTREBAŢI DE CE NU IES SĂ DEMONSTREZ. 83
LA FIECARE MORMÂNT. 84
E UNUL CARE MOARE DE SETE. 85
VIAŢA.. 86
POVESTEA VIEŢII MELE. 87
RUGĂCIUNEA A TREIA – ROBOTICA.. 88
SPERANŢA.. 89
ANUNŢUL. 90
DE CE STAU BRABEŢII CIUCURE PE LOCOMOTIVĂ ?. 92
CU BINE
NU POT SĂ FAC NIMIC SĂ-NTINEREŞTI…. 94
PASTEL DE IARNĂ.. 95
RUGĂCIUNEA A TREIA, ÎN DA MAJOR – A PIETREI 96
A MURIT UN DOCTOR. 97
HAI SĂ NE LOCUIM UNUL PE ALTUL. 98
VĂ SALUT, ÎNŢELEPŢI DEMIURGI 99
INTERVIU CU DOMNUL EMINESCU.. 101
HORA ROMÂNEASCĂ.. 102
Topice: Poezii | Comments Off on ORGANE DE LUMINI
Comentarii închise.
