« La multi ani! | Principal | ZIUA CONSTITUTIEI ROMANIEI »
Ah, povestea…
de admin | Decembrie 8, 2024
Adrian Herescu : Adeverință de chiabur
Cleopatra Lorințiu
Despre nesfârșita noastră nevoie de poveste, de relatare și chiar de mărturisire ar fi vorba de fapt în această foarte scurtă prezentare !
Aceea care ne animă, cea care ne face făpturi sociale și ulterior cea care stă la baza romanului și ficțiunii.
Unul din marile cadouri făcute umanității, nu ?
Vă semnalez o lectură neobișnuită care întâi m-a intrigat și pe urmă, pagină cu pagină, m-a acaparat stârnindu-mi curiozitatea. Autorul are grijă să ne anunțe încă de pe coperta a patra a cărții *, aceea pe care o citește oricine imaginându-și că ar fi rezumatul obiectiv al cărții, că nu avem de-a face cu ”literatură” ci de un fel de jurnal, o spovedanie total decomplexată. Făcută totuși cu un rost, nu ?
Din moment ce această lungă confesie apare între coperți de carte, sub egida unei edituri, și nu rămâne uitată într-un sertar secret uitat pe pragul vremii.
Și iată că descoperim într-adevăr o avalanșă de personaje (persoane), o profuziune de destăinuiri, o acumulare de amintiri, unele șocante, unele amuzante, unele tragice altele surprinzătoare, unele de umplutură parcă, dar care conturează prin acumulare, pentru cititorul răbdător o mărturisire a unui traseu de viață interconectat cu multe altele și până la urmă descriind etape, niște perioade străbătute istoric, social, ca mentalitate chiar, de o parte dinte noi, cei care citim, îl însoțim pe destăinuitor și fie ne minunăm, fie descoperim fapte și întâmplări familiare, fie ne amuzăm ori ne întristăm. În mare parte însă, cădem pe gânduri.
Și asta nu-i puțin lucru.
Sinceră să fiu, destul de rar am descoperit atâta franchețe, ” la vedere ” e totul, uneori împănat cu o anume auto-deriziune sau cu o ”cruzime”, alteori cu un orgoliu trufaș, dând cu tifla unor întâmplări sau situații, evident unor oameni numiți au ba, adesea cu accente de umor plăcut sau malițios, care frizează ironizarea pudibonzilor sau pur și simplu cu ironie (auto- ironie!) jucată preventiv.
Mărturisesc, am o slăbiciune pentru aventurile trăznite și pentru cărțile neobișnuite, oricine și oricum le-ar fi scris și publicat, iar aceasta e una din ele.
Când poveștile înlănțuite ale lui Adrian Herescu încep să vizeze ”delicatețurile subiectelor legate de Securitate”, tăvălugul cărții ajunge să fie captivant. Sub pretextul traseelor unor prieteni, intrăm într-un viespar al ”serviciilor”(subiect predilect pentru partea aceasta de Europă …),oameni care se urmăresc unii pe alții, cu perfidie sau din inerție, creionând un tablou dinamic, veridic, al stilului de acțiune bolnăvicios și distructiv dintr-un timp, al unor rețele de urmărire deturnate nu doar de ideologie ci și de un vierme nesătul.
Cu detalii excelente în documentarea unor feluri de-a acționa, de a intimida și în final convertite într-un absurd total sau în deriziune dat fiind finalul regimului pe care îl apărau cică și din care aveau să se extragă rocambolesc pentru ca să se tranforme, precum personajele din basme, în altceva.
În spate, cumva ca-ntr-un palimpsest, se deslușește taboul perioadelor istorice cu toate ale lor, iar ”lucrătura” descrierii e așa de natural făcută încât comunică fără să fie ostentativă:
”Dr.Goldwerth locuia la aceeași adresă, Buzești 75,în corpul de clădire din fundul curții. Era o familie refugiată din Cernăuți, Ucraina, de prigoana sovietică împotriva evreilor.Dr.Goldwerth dădea consultații acasă, pentru că până în anii 58-59,comuniștii în tranziție permiteau acest lucru, și la spitalul Colțea ca medic de medicină internă. Era medicul nostru de familie. Când a plecat în Palestina, ne-a lăsat pe mâinile doamnei dr.Dafinescu. La etaj locuia familia Rughendorf, și ea refugiată de la Cernăuți. Erwin, fiul, era medic chirurgspecialist urolog, prieten și coleg cu viitorul prof. Valentin Neagu de la Spitalul Panduri, În 1968 l-a prins Primăvara de la Praga în Cehoslovacia ș.a.m.d…”
Citatul, oarecum aleator, ne demonstrează cum cu personaje și întâmplări, autorul ne împinge în epocă, și cât de multe aflăm deodată. Mare maestru în desenarea tablurilor de fundal, autorul se așază pe sine în multe prim planuri, dar fără condescendență, de parcă uneori ar fi gata să-și tragă, cum se zice, o pereche de palme.
Cartea se parcurge ușor numai în aparență pentru că amestecătura de timpuri și moduri la care sunt folosite verbele fac lectura destul de greoaie, solicită atenție sporită cititorului căruia îi sunt introduse nume și fapte cumva amalgamat dar s-ar putea ca și asta să fie o intenție a autorului care adeseori își împinge cititorul ca-ntr-un” jeu de piste ”
Medic chirug pentru o perioadă, instrumentist cu școală pasionat de muzică, căutător tenace în magazia cu amintiri a familiei, pasionat de originile părintești dovedite a fi din partea Lăpușului, aventurier singuratic într-o lume a mărturisirii și valorificării memoriei prin film documentar, Adrian Herescu, adunat într- o carte are nevoie, în fine, de un artificiu străveziu, o pudoare neașteptată, scriind ( chiar pe coperta a patra !) că prezentarea sa este făcută de ”Adrian, prieten imaginar”, un fel de dedublare jucată tot ca o șotie de adolescent, de astă dată de un tânăr sexagenar.
*Herescu, Adrian-”Adeverință de chiabur”, Editura Tracus Arte ,2020
Topice: Diverse | Comments Off on Ah, povestea…
Comentarii închise.
