« Poetul şi Poezia… | Principal | POEME PENTRU BASARABIA – DOUĂ TRUPURI »
VIRTUTEA CASTITĂŢII
de Ion Turnea | Noiembrie 23, 2011
„Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.”[1]
(1Corinteni 6,19-20).
Castitatea este virtutea celor dăruiţi cu harul neprihănirii, al purităţii. „Cei care au dobândit puritatea să nu socotească că au câştigat-o prin propriile forţe, căci este un lucru imposibil ca cineva să-şi biruiască firea. Când a fost învinsă firea, trebuie să vedem într-acesta prezenţa unei puteri mai presus de fire. Este în afară de orice îndoială că cel mai mic este biruit de cel mai mare.“[2]
Câtă splendoare ascunde albul zăpezii. Puritatea ei ascunde chipul din umbră. Dacă mergi pe munte iarna şi observi natura îmbrăcată în haina albă a zăpezii simţi că te contopeşti cu neprihănirea eternităţii. Ochii albi ai copacilor ard privind spre orizontul scăldat în aburi, în timp ce degetele lor se înalţă ca nişte făclii de lumină spre cer, scoţându-şi din loc în loc unghile de sub haina călduroasă a zăpezii. Aceeaşi natură neîntinată o poţi descoperi şi pe malul unei ape îngheţate, ferită de agitaţia oamenilor. Pe mal poţi admira trestile ce se pleacă smerite peste baltă, grele de povara hainei ţesute cu fir de argint. Dacă nu ai mers faptic într-un loc adâncit în albul zăpezii, încearcă să călătoreşti cu gândul spre acel orizont. Astfel vei face o călătorie prin păduri şi câmpii înzăpezite frângând imaginile într-o goană a eternităţii. La finalul călătoriei îţi poţi răspunde la toate întrebările legate de importanţa castităţii sau purităţii. Zăpada prin lumina ei îmbracă totul într-o haină a purităţii, însă această haină albă ce acoperă mediul înconjurător iarna, ascunde de multe ori umbra imperfecţiunilor săvârşite de om asupra naturii dăruite lui de către Bunul Dumnezeu. Asemenea zăpezii este şi albul rochiei de mireasă. Ea acoperă trupul, însă chipul din spatele rochii mai este oare neîntinat?
Cel mai de preţ cadou al mirilor este puritatea şi dragostea lor. Ce frumos ar fi dacă ai înfrâna firea şi gândurilor le-ai pune stăvilar şi ţi-ai cerceta inima şi cugetul rugându-te în fiecare clipă Bunului Dumnezeu să te îndrume pentru ca să păstrezi sufletul şi trupul tău neîntinat şi să dăruieşti fiinţei iubite, soţului tău, totul, începând de la puritatea primului sărut până la îmbrăţişarea călduroasă a inimilor cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Acest lucru trebuie să mărturisec cu regret este o floare foarte, foarte rară. Peste tot în jur sunt lucruri ce te duc pe căile pierzării. Televizorul prin diferitele lui emisiuni, teatrele, filmele, te împing spre o gândire bolnavă ce poate duce spre păcat, până şi spoturile publicitare contribuie la acest lucru. Ziarele, revistele, internetul sunt la fel de nocive. Aşa numiţii prieteni te privesc cu dispreţ dacă nu trăieşti viaţa vicios. Am precizat aşa numiţii prieteni, pentru că aceştia nu sunt prieteni. Un adevărat prieten nu te îndeamnă spre rău. Argumentul că aşa face toată lumea este de neconceput. Creştinul cu inimă curată nu e toată lumea şi nici sălaş al vicilor. Nu trebuie să cedezi şantajelor sentimentale de genul dacă mă iubeşti faci acest lucru necuvincios, căci o persoană ce te iubeşte cu adevărat, te respectă şi nu-ţi cere niciun lucru ce ţi-ar putea întina fiinţa sau ar putea ştirbi fericirea voastră. „La început e luptă şi osteneală multă celor ce se apropie de Dumnezeu, iar pe urmă bucurie şi pace negrăită.“[3] „Când vrei să iubeşti un om, mai întâi încearcă-l şi după ce l-ai încercat, iubeşte-l cu inimă curată.“[4]
„În Viaţa sfinţilor părinţi se povesteşte despre virtutea castităţii că a fost o călugăriţă, de care era îndrăgostit un boier mare pe moşia căruia se afla mănăstirea aceea. Trimisese la ea de multe ori cerându-i sfătuitor ca să-i facă voia, dar călugăriţa întotdeauna refuzase.“[5] Lovindu-se mereu de refuzul acesteia a mers el însuşi la mănăstire să o ia pentru a o duce cu forţa la el acasă. Călugăriţa nedorind să cedeze dorinţelor lui l-a întrebat de ce o place pe ea, căci sunt altele mult mai frumoase, iar el i-a răspuns că pentru ochii ei. „Călugăriţa s-a dus în chilie şi şi-a scos amândoi ochii. Porunci să-l cheme pe boier şi-i spuse: De vreme ce ai îndrăgit atât de mult ochii mei, ia-i şi fă ce vrei cu dânşii.“[6] Iisus Hristos ne sfătuieşte că mult mai bine este să piară un mădular al trupului nostru, decât să piară tot trupul în focul iadului.
Cel care te iubeşte cu adevărat îţi iubeşte sufletul bun şi nu poate să spună că te place pentru un lucru sau altul, el te iubeşte pentru că eşti tu, iar această iubire este unică, luminoasă, îmbrăcată în haina veşniciei. Cel care te iubeşte cu adevărat şi-ar da şi viaţa pentru tine dacă ar fi necesar şi la niciun caz nu ţi-ar cere să faci lucruri imorale. „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.“[7] (I Corinteni 13, 4-8)
Un alt lucru cert în alegerea unui prieten adevărat este acela că nu poţi să legi o adevărată şi trainică legătură cu cineva care nu gândeşte ca tine, cu cineva care nu este asemănător fiinţei tale. De cei ce nu sunt ca tine mai bine să te fereşti decât să ajungi să săvârşeşti fapte ale răutăţii.
Vieţuirea în doi trebuie să se facă doar cu binecuvântarea Bunului Dumnezeu, prin Sfânta Taină a Cununiei. Oricât de mult ai iubi fiinţa ce este asemenea ţie trebuie să începi totul cu Binecuvântarea Bunului Dumnezeu. Această pildă de înţelepciune o întâlnim în Cartea lui Tobit. Tobit ajuns la Ecbatana a primit să se căsătorească cu Sara, fiica lui Raguel şi Edna. Pe Sara a îndrăgit-o un demon ce i-a omorât pe toţi tinerii ce s-au căsătorit cu ea chiar în noapte nunţii, înainte ca aceştia să o poată atinge. Şi aceştia au fost şapte la număr. „Şi după ce au sfârşit cina, au condus pe Tobie la Sara, în cameră. Iar acesta, mergând, şi-a adus aminte de cuvintele lui Rafael şi a luat căţuia şi a pus inima şi ficatul peştelui şi a afumat. Şi simţind demonul mirosul acesta a fugit în părţile de sus ale Egiptului, şi îngerul l-a legat. Iar când au rămas numai amândoi în cameră, Tobie s-a sculat din pat şi a zis: Scoală, soro, să ne rugăm ca să ne miluiască Domnul! Şi a început Tobie a zice: Binecuvântat eşti Tu, Dumnezeul părinţilor noştri, şi binecuvântat este numele tău cel sfânt şi slăvit întru toţi vecii! Să Te binecuvânteze pe tine cerurile şi toate făpturile Tale! Tu ai făcut pa Adam şi Tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor şi sprijin,şi din ei s-a născut neamul omenesc. Tu ai zis: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem un ajutor asemenea lui. Şi acum Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreună până la bătrâneţe.“[8] (Tobit 8, 1-7)
Nu ştiu câţi dintre tinerii care se căsătoresc cunosc această rugăciune şi cu atât mai mult câţi rostesc această rugăciune în noaptea nunţii. Se simte aici lipsa vieţuirii într-o familie creştină cu frică de Dumnezeu şi a unui părinte spiritual, a unui duhovnic. Mai rău de atât este că tinerii nu mai aşteaptă noaptea nunţii ca să se cunoască şi trăiesc în păcat. Ei uită că Taina Sfinte Cununii a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos la Nunta din Cana Galileea când a săvârşit şi prima minune, transformarea apei în vin şi rezumă căsătoria la o simplă hârtie ce îl văd neimpotant în comparaţie cu dragostea lor. Când temelia are începutul şubred şi nu e începută cu Dumnezeu şi cu dragoste adevărată se produc rupturi, divorţuri.
Arhimandritul Teofil Pârâianu spunea că în cănicia creştină trebuie doar să dăruieşti, să te dăruieşti, fără să aştepţi nimic în schimb şi are mare dreptate, căci adevărata dragoste dăruieşte doar, fără să ceară ceva în schimb. „Soţii să cultive virtutea dragostei cât mai mult, pentru a rămâne uniţi amândoi pentru totdeauna, ca altfel să fie cu ei şi al Treilea, Preadulcele nostru Iisus.“[9]
O căsătorie trainică are la bază următoarele virtuţi: dragostea adevărată, castitatea, respectul între soţi, încrederea, corectitudinea, înţelepciunea, răbdarea în toate greutăţile şi încercările vieţii, rugăciunea, ascultarea şi bineînţeles bunătatea.
Omul nu este făcut ca să trăiască singur şi este bine să găsească pe cineva asemenea lui şi să se căsătorească, apoi să trăiască cu acea persoană până la sfârşitul vieţii şi să o respecte şi să o preţuiască ca pe sine însuşi. „Dacă vrei să ştii cine ţi se aseamănă, vezi pe cine iubeşti şi pentru care lucru.“[10], însă „Se cade să-i iubeşti pe toţi cu dragoste curată nu de vreo nevoie, nici de teamă, nici de vreun folos pe care să-l primeşti de la cineva. Să-l iubeşti dar cu mintea şi cu inima curată.“[11]
Cei care ignoră taina căsătoriei şi trăiesc în păcat fac plăcerea celui rău şi îşi murdăresc atât sufletul, cât şi trupul „Dacă toate păcatele pe care le săvârşeşte omul se petrec în afară de trup, desfrânatul păcătuieşte chiar în trupul său.“[12], iar acest lucru se întâmplă datorită multitudinii vicilor ce sunt prezente la tot pasul.
„Dorinţa celor mai multe femei şi fete din ziua de astăzi de a plăcea şi de a încânta prin alte mijloace decât cele fireşti au criticat-o toţi Sfinţii Părinţi. […] În acest fel, într-o zi o femeie care se îmbracă necuviincios poate să provoace involuntar şi inconştient la păcat pe atâţia bărbaţi care o privesc voluntar sau involuntar în ziua respectivă… Deci ea poate să facă zilnic zeci şi sute de păcate.“[13]
Într-o lume plină de vicii, virtuţile sunt cel mai de preţ tezaur, iar când întâlneşti un om ce are aceste alese comori sufleteşti ai dobândit cea mai mare avere. „Înfrânarea este un nume universal dat tuturor virtuţilor. Înfrânat este acela care nici în timpul somnului nu simte vreo mişcare sau tulburare a aşezării ce este întru dânsul. Înfrânat este acela care a dobândit o totală indiferenţă faţă de trupuri, oricare le-ar fi frumuseţea. Iar regula şi hotarul desăvârşitei şi completei purităţi constă în aceasta: a avea aceeaşi atitudine către cele însufleţite ca şi către cele neînsufleţite, către cele raţionale ca şi către cele fără de raţiune.“[14]
Pentru a păstra sufletul şi trupul tău curat trebuie în primul rând să-ţi cercetezi gândul. Dacă gândul e sănătos, şi sufletul, şi trupul va fi sănătos, dar dacă este bolnav, imaginaţia te duce pe cărările păcatului şi vei ajunge în timp să pui în faptă ce îţi imaginezi, ce gândeşti şi să te întinezi atât sufleteşte, cât şi trupeşte.
De altfel e greu ca o prietenie între un bărbat şi o femeie să rămână doar la nivelul spiritual, fiindcă odată cu trecerea timpului, dacă prietenia este adevărată şi ai mereu o persoană de încredere aproape de tine, o persoană care te ajută necondiţionat, o persoană care ţine la tine, te respectă, te preţuieşte poţi cădea în păcat, poţi întina tot ceea ce a fost mai pur şi frumos prin călcarea uneia dintre cele mai alese virtuţi, castitatea.
Din această cauză omul trebuie să-şi cerceteze bine sufletul său şi să-şi cunoască firea. E frumoasă o prietenie adevărată, căci
un prieten adevărat este cea mai de preţ comoară în acest univers, însă totul trebuie trecut prin filtrul sufletului şi a virtuţii cumpătării dacă doreşti să fii o persoană neprihănită şi plăcută lui Dumnezeu.
„ Că a vorbi prea des un om cu o femeie şi a se păzi să nu păcătuiască, este un lucru mai mare decât a învia morţii.“[15]
„Puritatea (castitatea) este participarea la natura netrupească (îngerească). Puritatea este o suprafirească şi minunată negare a firii, o admirabilă întrecere între trupul nostru muritor şi stricăcios şi între cei fără de trupuri. Pur este acela care a îndepărtat de la sine iubirea senzuală prin iubirea de Dumnezeu şi a stins focul poftelor prin focul nematerialnic.“[16] Această latură a purităţii o îmbrăţişeasă monahii, însă doar aceia care preţuiesc cu adevărat acest lucru şi îşi păstrează mintea trează,în rugăciune, departe de ispite. Din această cauză „Este bine ca tinerii care se gândesc la monahism să cunoască faptul că misiunea monahului este foarte mare; trebuie să devină înger. În cealaltă viaţă, în cer, vom trăi ca îngerii, a spus Hristos saducheilor (Matei 22, 30)“[17].
„În vreme ce Domnul este nestricăcios şi netrupesc, şi ca atare se bucură de puritatea şi nestricăciunea trupului nostru, demonii, după cum spun unii, de nimic altceva nu se bucură mai mult ca de duhoarea desfrânării şi nicio altă patimă nu-i veseleşte mai mult ca întinarea trupului. Puritatea îi face pe oameni înrudiţi şi asemănători cu Dumnerzeu, întru atât cât natura le permite.“[18]
Aşadar înţelept ar fi ca fiecare să păstreze pur atât sufletul, cât şi trupul, iar dacă a greşit cu ştiinţă sau din neştiinţă să se curăţească prin Taina Spovedaniei şi să nu mai păcătuiască, căci „De niciun păcat nu se bucură diavolul atât de mult ca de păcatul curviei, pentru că el poate săvârşi toate păcatele, numai păcatul curviei nu poate. De aceea se străduieşte să înşele întotdeauna oamenii şi să cadă în curvie.“[19]
E foarte greu în vremurile actuale să-ţi păstrezi neîntinat atât sufletul, cât şi trupul, deoarece toate mijloacele mass-media promovează scandaluri ridicole, posturile TV având audienţă maximă cu astfel de emisiuni, însă o faptă bună este trecută în umbră, e mereu neobservată, fiindcă nu are audienţă, asemenea şi o emisiune culturală.
Moralitatea lasă foarte mult de dorit în zilele noaste, nici măcar în familie părinţii nu-şi mai educă copiii spre îmbrăţişarea virtuţilor, ce să mai vorbim apoi de anturaj şi de toate informaţile la care aceştia au acces.
Atunci aceşti copilaşi ajung tineri de o moralitate îndoielnică ce dispreţuiesc aurul sufletesc, virtuţile, începând cu virtutea dragostei, prieteniei, castităţii la care se adaugă toate celelalte.
Castitatea este virtutea ce se aseamănă florii de colţ ascunsă între crăpăturile înverzite ale stâncilor. Este pură prin abstinenţa ei de a privi spre cele lumeşti. Frumuseţea ei sălbatică pentru toate florile ce îşi răspândesc miresmele în lume este adesea neînţeleasă. În timp ce restul florilor împodobesc câmpiile, grădinile, munţii şi pădurile batându-se în a-şi etala frumuseţea podoabelor şi mireasma fiinţei, floartea de colţ rămâne fidelă stâncii, împodobind-o cu neprihănirea fiinţei ei.
Omul înţelept alege să trăiască în curăţie, îşi păzeşte sufletul, cugetul şi trupul de orice ispită care l-ar putea depărta de frumuseţea sălbatică şi neînţeleasă de mulţi a purităţii. Acest om nu doar că este neîntinat sufleteşte, trupeşte, cu mintea departe de orice ispită, răutate şi nălucire, dar aduce în jurul său bunătate, fericire. El este omul ce întinde o mână de ajutor tuturor celor ce se află în nevoi, el este omul în preajma căruia doar dacă stai te simţi bine, te încarci cu energie pozitivă.
[1] Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, I Corinteni, 6, 19-20.
[2] Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amacord, Timişoara, 1994, pag. 303.
[3] Arsenie Boca, Talanţii Împărăţiei, Editura Pelerinul, Iaşi, 2002, pag. 188.
[4] Prof. Univ. Dr. Doc. Pandele Olteanu, Floarea darurilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, pag. 126.
[5] Prof. Univ. Dr. Doc. Pandele Olteanu, Floarea darurilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, pag. 110.
[6] Idem, Ibidem, pag. 110.
[7] Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, I Corinteni 13, 4-8.
[8] Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Tobit 8, 1-7.
[9] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Viaţa de familie, IV, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, pag. 35.
[10] Prof. Univ. Dr. Doc. Pandele Olteanu, Floarea darurilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, pag. 127.
[11] Idem, Ibidem, pag. 127.
[12] Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amacord, Timişoara, 1994, pag. 310.
[13] Andrei Drăguşanu, Urcuş duhovnicesc, Editura Agapis, Bucureşti, 2009, pag. 52, 53.
[14] Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amacord, Timişoara, 1994, pag. 302, 303.
[15] Prof. Univ. Dr. Doc. Pandele Olteanu, Floarea darurilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, pag. 109.
[16] Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amacord, Timişoara, 1994, 302.
[17] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Viaţa de familie, IV, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, pag. 18.
[18] Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amacord, Timişoara, 1994, pag. 309.
[19] Prof. Univ. Dr. Doc. Pandele Olteanu, Floarea darurilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, pag. 180.
Topice: Predici | Comments Off on VIRTUTEA CASTITĂŢII
Comentarii închise.
