« Concursul Internaţional de Poezie „Grigore Vieru” | Principal | Adormirea Maicii Domnului »
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (24) – Dincolo de Prut (2)
de Florin Bădican | August 14, 2009
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI
DINCOLO DE PRUT 2
Dându-şi seama că orice mişcare nesăbuită îi putea fi fatală, sergent Stancu raportă după doar câteva clipe de o firească chibzuinţă:
-Am înţeles doamnă, numai că soldatul român se despate de armă doar când moare; Acu dacă chiar nu mă credeţi, n-aveţi dăcât să ne împuşcaţi.
-Şi voi ce aveţi în căruţă, întrebă femeia care cu siguranţă auzise scâncetul bebeluşului? Doar nu veniţi de la cine ştie ce orfelinat.
-Doamnă, raportă sergentul care deacum părea să fi căpătat puţin curaj şi speranţe doar cât să poată vorbi, în căruţă doarme un bebeluş micuţ şi tare flămând.
-Un copil de ţâţă? Bine mă românule, dar de unde l-ai furat?
-Nu l-am furat doamnă necunoscută; Păi dumneavoastră credeţi că toţi românii este nişte hoţi şi nişte pungaşi dă care să se sperie toată lumea bună?
-Fie cum spui, dar de când soldaţii români fac pe dădaca?
-De când comandantul nostru a găsit bebeluşul în pădure.
-Păi copilul ce căta în pădure, întrebă femeia care deacum se apropia de căruţa în care micuţul dormea atât de frumos? Mă românule, tu chiar vorbeşti serios?
-Doamnă, mai serios ca în ziua de astăzi, n-am fost niciodată.
-Bine mă românule, dar asta nu mă lămureşte în nici-un fel.
-Doamnă necunoscută, dacă chiar sunteţ dân Damieneşti, nu se poate să nu ştiţ despre isprava bolşăvicilor care luară mulţime dă ostatici şi-i dusără în pădurea învecinată.
-Asta ştiu mă românule, raportă femeia încruntându-se la faţă, dar nu-i credeam în stare să ia ostatic, până şi un copilaş de ţâţă.
-Din păcate bolşăvicii este în stare dă mai multe rele, dar acuşa faceţ la un fel cu noi şi nu ne mai ţâneţi cu nasul în ţărâna drumului.
-Ridicaţi-vă români, dar să nu puneţi mâna pe arme; Aţi înţeles românilor necunoscuţi, întrebă şi nu fără motiv femeia care speriată continua să-i ameninţe cu arma?
-Doamnă, raportă sergentul care mulţumind cerului se ridicase în picioare, că luară ostateci ar fi ceva dă înţeles, dar nenorociţii dracu nesocotiră înţelegerea cu dom comandant şi precum barbarii dă odinioară, îi măcelăriră pă toţi civilii care nevinovaţi, tremura dă spaimă şi frică.
-Groaznic, dar îi cred în stare; Mă românule, întrebă femeia care deacum lăsa arma să-i cadă într-o firească cumpănire, tu ce grad ai în armată?
-Aşa cum bine vedeţ şi dumneavoastră, eu am grad dă sărgent, raportă românul Stancu Virgil, neştiind ce să mai creadă.
-Ascultă sergent, din cauza disperării care mă înebunise era cât pe ce să fiu prinsă şi împreună cu alţi săteni, să fiu dusă în pădure.
-Dacă nu vă prinsă tovarăşii bolşăvici, însemnă că avusărăţi un mare noroc.
-Da sergent, raportă femeia, în timp ce se apropia cu frică de căruţa în care bebeluşul continua să scâncească, dar să n-ai parte de un asemenea noroc; Aveţi doar puţină răbdare şi înţelegere.
-Tanti, raportă zâmbind ţărăneşte soldatul Ursu Constantin, mai bine-l duc eu pă micuţ; După atâtea zdruncinături, cred c-a făcut pă el.
-Soldat, întrebă şi nu fără motiv doamna necunoscută, fără ca măcar să-l onoreze cu privirea care deacum rătăcea nestingherită printre amintiri frumoase şi bolşevici criminali, pe tine când erai mic, maică-ta nu te-a luat niciodată în braţe, chiar dacă făcuse-i caca şi pişu?
-Cum vrei tanti, dar ziceam să nu te mai murdăreşti şi matale dă cine ştie ce rahat.
-Doamnă, întrebă sergentul Stancu Virgil, în timp ce îngrijorat se scutura de praful drumului de ţară românească, al cui să fie copilaşul ăsta micuţ?
-Nu ştiu sergent, dar câtă vreme mama bietului copilaş a fost asasinată cu atâta sânge rece de bandiţii sovietici, întrebarea rămâne în coadă de peşte.
-Mă gândeam că poate mai are vreo rudă la care să-l ducem.
Renunţând la armă, doamna luă bebeluşul în braţe şi după ce traversă drumul plin de praf şi sânge închegat, se opri în dreptul cadavrului pe care disperată, îl întrebă cam fără rost:
-Tată, tu nu ştii al cui este copilaşul care deacum plânge de foame? Spune tată, chiar nu ştii?
-Nu vă supăraţi doamnă necunoscută, dar bărbatul acela este chiar tatăl matale?
-A fost domnule sergent, dar din păcate, l-au împuşcat bolşevicii doar pentru că a încercat, fie şi cu mâinile goale, s-o apere pe biată soru-mea.
-E bine că mai aveţ o soră; Barem n-aţi rămas singurică cuc, într-o ţară însingurată.
-Ce ştii tu sergent venit de cine ştie unde; Am avut o soră bună şi tare frumoasă.
-Nu cumva tovarăşii o luară în pădure şi acuşa biata fată…?
-Poate că era mai bine sergent, dar au preferat s-o siluiască.
-Ce să-i facă doamnă, raportă sergentul privind-o ca năuc?
-S-o violeze sergent român, adică să-i facă felu; Ai înţeles?
-Lăsaţi doamnă, până la urmă va da socoteală toţi bolşăvicii nenorociţi şi criminali.
-N-am ce lăsa sergent român; Neputând suporta o asemenea batjocură, biată soru-mea şi-a pus capăt zilelor şi m-a lăsat singură cuc; Vezi românule, acesta-i marele meu noroc!
-Să-i fie ţărâna uşoară, raportă abia murmurat sergent Stancu!
-Măcar de atâta speranţă să se poată bucura, raportă femeia care deacum părea cuprinsă de-o furie pe care cu greu mai reuşea s-o stăpânească.
-Oamenii mai în vârstă ştie să rabde, dar pentru micuţul care scânceşte de foame şi dor, poate c-ar trebui o cană cu lapte mai proaspăt; Sigur, doar dacă n-au fost împuşcate până şi vacile satului.
-N-o să crezi sergentule, dar să ştii că în Damieneşti n-a scăpat nici vacă, nici bou, nici porc, nici nimic din gura tovarăşilor care în urmă c-un an, or venit mai flămânzi ca niciodată.
-Bine doamnă, dar în caz că vacile fusă împuşcate şi făcute salam pentru răcanii pă care tătuca îi adună în mare pripă, noi ce dracu facem cu bietul micuţ?
-Nu te mai văicări sergent român; Vedem noi ce-i dăm să sugă, doar nu-l vom lăsa să moară dă foame; Eu nu ştiu ce misiune mai aveţi, dar atâta cât timpul şi Dumnezeu vă permite, ajutaţi-mă să-mi înmormântez morţii.
-Vă înţeleg doamnă necunoscută; Morţii nu prea ştie să aştepte, raportă sergentul Stancu, după care prinse calul de zăbală şi trase căruţa în curtea pustie.
-Acuşica ce dracu facem dom sărgent, raportă după plecarea doamnei soldat Ursu, ne apucăm de alte alea, sau cătăm un popă care să-i mormânteze pă toţi care muriră în pădure?
-Păi tu n-ai auzit ordinul doamnei? Hai să luăm mortu şi să-l ducem pe prispa unde nu cred că este atâţia gândaci flămânzi şi idioţi.
-Am înţeles dom sărgent, dar pentru aşa mormântare n-ar trebui un tron? Acuşa cum ordonaţi, dar în ceva tot va trebui să-l băgăm.
-Nu neapărat soldat Ursu Constantin; Pe săracu Buricilă nu-l băgarăm în pământ, fără să-l mai arestăm în nici-un tron? La fel cu bietul Găoz; Cu Mătrăgună nu tot aşa?
-Cum ordonaţi dom sărgent, dar să ştiţi că muerea este frumoasă şi tare focoasă; Ascultaţi-mă pă mine, doar mă pricep bine la femei.
-Bravo mă soldat pizdar! Ţara arde şi tu te gândeşti doar la fete frumoase şi focoase.
-Mă iertaţ dom sărgent, raportă soldat Ursu Constantin; Îmi dădui în petec, raportă munteanul, în timp ce se aşeza la doi paşi de cadavrul care deacum se lăsa devorat de gângăniile pământului.
-Rămâi pe prispă, dar fii cu băgare de seamă la tot ce se petrece în jur, ordonă şi nu fără motiv sergent Stancu Virgil, după care intră în tinda casei.
O duhoare greu de suportat, îl întâmpină încă de la intrare; Se opri locului, după care ţinându-se cu mâna de nas, începu să strige:
-Doamnăăă, unde naiba v-aţi ascuns? Sunt eu, sergentul care taman vrea să vă întrebe.
Cum nimeni nu răspunse, sergent Stancu intră într-o cameră; Îl întâmpină un miros înţepător; Tocmai se pregătea să închidă uşa când, privirea îi căzu asupra fetei care îşi dormea somnul de veci; În timp ce strâmbând din nas, gradatul încerca să-şi mute privirea, o voce de femeie ordonă:
-Sergent român, fata de care vrei să fugi, este chiar soru-mea.
-Regret doamnă, dar acum chiar că nu mai putem face nimic.
-La dracu sergent! Încetează cu doamnă-n sus, doamnă-n jos.
-Atunci cum Dumnezeu să vă spun? Poate vreţi domnişoară.
-Mă numesc Maria, se recomandă simplu femeia, după care dădu să plece la micuţul care de foame şi dor, nu mai contenea cu plânsul.
-Maria, întrebă sergentul care dintr-un instinct greu de controlat chiar şi-n asemenea condiţii, o urma pe femeia îndoliată, voi nu aveţ nişte scânduri?
-În magazia dalături găseşti tot ce trebuie pentru două cosciuge şi tot acolo sunt şi nişte scule, ordonă domnişoara care abia dacă mai reuşea să-şi stăpânească lacrimile şi suferinţa.
-Am înţeles doamnă Maria, numai că din păcate, n-avem timp şi pentru lacrimi.
-Cum sergent Stancu, trebuia să vină armata română pentru ca nici măcar dreptu de-ai plânge pe cei dragi, să nu-l mai pot avea?
-Eu ştiu că uneori lacrimile uşurează sufletul însângerat, dar văzându-i pă românii care plânge ca nişte copii orfani, ce va zice lumea şi străinii?
-Ai dreptate sergent, plânsul n-ajută la nimic; Poate doar această puşcă să ne scoată la limanul în care să putem trăi ca nişte oameni adevăraţi, chiar dacă pentru iluzoria libertate, devenim ucigaşi în serie şi nesocotim deliberat porunca bunului Dumnezeu.
-Cu sau fără iluzora lu matale, pân la urmă tot vom ajunge la liman, chiar dacă pentru liberare, va trebui să moară jumătate dân soldaţii pă care mareşalu reuşi să adune.
-Sergent, eu cred că românilor le-a fost scris să-şi boteze în sânge copiii de ţâţă; Cum nebunia nu poate să treacă neobservată, mă întreb ce fel de creştini vor fi copiii care sunt scăldaţi în sângele părinţilor şi cum se vor justifica în faţa Domnului?
-Pare de necrezut domnişoară Maria, dar pentru mine botezu dăspre care matale vorbişi niţăl mai dăvreme, este dân ăl mai criminal şi mai dă ne acceptat.
-Da sergent Stancu, dar la vremea când abia dacă împlinise un an, Mântuitorul nu s-a scăldat în sângele pruncilor asasinaţi la ordinul dat de Irod?
-Aveţ dreptate doamnă Maria, dar pân la urmă Cristosul în care lumea la văzut pe Mântuitor, a fost răstignit pe cruce dă nişte criminali poate mai răi decât cei care astăzi omoară oameni şi femei.
-Aşa-i sergent Stancu, numai că după atâta amar de vreme, oamenii n-ar trebui să pătimească, asemenea Mântuitorului Iisus Cristos.
-Chiar aşa domnişoară Maria, raportă gradatul care deacum se şi vedea nedreptăţit, dar dă ce numa bieţii ţărani, trage toate ponoasele şi moare primii pă câmpul dă luptă? Păi vedeţi domnişoară Maria, eu taman asta nu înţeleg cu mintea mea cam sărăcuţă în vorbe dăşuchete.
Vorbele sergentului alunecară pe ghiaţa care cuprinsese sufletul bietei femei, pentru ca în cele din urmă să se piardă în neantul absurdului care deacum contaminase ca o molimă ucigătoare, ţări şi popoare întregi.
-Sergent Stancu, întrebă şi nu fără motiv biata femeie, dacă nici măcar un copilaş nu putem hrăni, la ce bună toată vorbăria noastră?
Cu povara semnului de întrebare, Maria intră în camera unde-l lăsase pe micuţ; Măcar un ceai să pot face pentru bebeluşul care plânge de foame, gândi femeia, pentru ca mai apoi să caute într-un dulap în care credea că tovarăşii bolşevici nu dăduseră iama.
-Dar noi ce dracu facem dom sărgent, raportă soldatul care deacum priva îngrijorat la calul ce nu întâmplător da semne de o vădită nelinişte?
-Să mergem în magazia de colo; Cum, necum, ordonă hotărât sergent Stancu Virgil, va trebui să înjghebăm la repezeală, două tronuri.
Militarii români tocmai coborâseră de pe prispă când, un ţăran care avusese curajul de a ieşi în drumul colbuit şi însângerat peste măsură, întrebă cu oarece suspiciune:
-Mă băieţi, voi dă unde naiba mai venirăţ? Maria nu-i acasă?
-Este nene, raportă sergent Stancu, în timp ce punea mâna pe armă, dar de ce nu intri în curte? Şi noi suntem tot români.
-Bine că nu sunteţ bolşăvici! Iaca venim mă flăcăi, răspunse unul dintre bărbaţii care judecat după părul cărunt, părea să fi trecut binişor de şaizeci de ani, dar voi nu venirăţ cu gând rău?
-Noroc nene, salută sergentul care bucuros întindea mâna bătrânului basarabean; Cât priveşte gândul cu care venirăm în Basarabia străbună, află dar că-i gându cel mai bun.
-Noroc sărgentule! Măcar cu atâta să se laude românii noştri, raportă basarabeanul, în timp ce mândru, strângea mâna gradatului.
-Da mă nene, raportă sergentul care deacum încerca tot aceeaşi mândrie românească, numai că în timp ce potcoveşte caii românului, ţiganu îşi laudă nicovala.
-Dacă tot ni lăudăm, măcar să fi venit şeva mai divreme, răspunse bătrânul c-o undă de reproş; Ia te uită şe mai prăpăd făcură tovarăşii bolşevişi!
Păi ce dracu să facem mă nene! Acuşa puturăm acuşa venirăm, raportă sergentul care deacum încerca să găsească o scuză la întârzierea care pentru neamul şoimăreştilor era de neimaginat.
-Da sergent, acuză bătrânul cu aceeaşi voce blândă, dar când auzea că în Moldova năvăleau tătarii, turşii, sau şine ştie şe alte naţii ce păreau dornice să ne ia până şi şenuşa din vatră, sfântul Ştefan care n-avea nici maşini, nici tilifoane, nici trenuri în care să-i tanspoarte pe oşteni şi nici alte invenţiuni dântrastea, venea şeva mai repejor.
-Că bine zici tatae, dar din păcate nu românii dă la coarnilii plugului face politica ţării, încercă gradatul să găsească fie şi o firavă justificare pentru uşurinţa cu care fuseseră cedate atâtea teritorii.
-Păi dacă alţii învăţară politica pentru asemenea trebuşoară, cum vrei s-o facă plugarii? Şi apăi mai este şeva domle sărgent; Chiar şi ne învăţaţi, istoria o faşe tot ţăranii şeia.
-Pân ce vom vedea cum dracu va fi cu istoria pe care zici c-o scrie ţăranii, dar pe care nu prea ştie s-o citească, noi va trebui să înmormântăm morţii care pe aşa căldură, nici nu mai poate aştepta.
-Ce sărgent, ţă ruşine să spui că se împuţiră pe aşe căldură?
-Şi dă ce mi-ar fi ruşâne? Dân păcate, la români să împuţâră altele şi mai dihai, darmite nişte oameni care muriră de doar câteva zile.
-Şi nu ar fi mai bine să le dăm uitării pălea mai dihai şi noi să ne vedem de-ale noastre, întrebă şi nu fără motiv unul dintre bătrâni?
-Da nene, dar cum nu mai putem zăbovi prea mult timp în satul devastat chiar mai rău decât la vremea Sfântului Ştefan, poate c-ar fi mai bine să ne grăbim cu înmormântarea.
-Chiar aşe dom sergent, întrebă moldoveanul pe un ton poate la fel de acuzator, dar pe sora lu Maria o fi înmormântat-o careva?
-Nu cred nene; Păi cine Dumnezeu s-o înmormânteze?
-Dom sărgent, raportă furios soldatul care deacum se vedea nebăgat în seamă, să nu uităm de locotenentul care ne-a ordonat să ducem în pădure, un popă care să-i mormânteze pă morţi.
-Nene, soldatul are dreptate; Ne trebuieşte un popă, dar cum doar matale ştii unde se ascunde preotul care întâmplător scăpă de glonţul sovietic, aş vrea să ne-ajuţi.
-Mă Vârlan, n-auzâşi ordinu gradatului care pentru a ne libera, veni taman di peste Prut? După câte ştiu, numai popa Ioan scăpă cu viaţă şi acuşa împreună cu nişte babe face ordine în biserică.
-Cum să n-aud mă Pleşcane; Doar nu mi-s surd, răspunse mândru Vârlan, după care plecă spre biserica pe care bolşevicii o transformaseră în depozit de muniţii, dar şi de provizii confiscate.
-Da dom sărgent, dar ca să vedem unde şi cum putem să-i mormântăm pă morţi, eu cred c-ar fi mai bine să mergem la cimitirul satului.
-Mergem nea Pleşcan, dar matale nu te pricepi să faci două tronuri? Noi n-avem multă vreme de adăstat, dar cu toată graba, nici nu-i putem îngropa pe oameni, ca pă nişte câini turbaţi.
-M-oi prişepe sărgent Stancu, dar acuşa nu-i timp daşa şeva, răspunse spăşit moldoveanul.
-Dar timpul pentru şine este nene Pleşcan, întrebă sergentul care deacum încerca să copieze fără cine ştie ce rost, dulşele grai moldovenesc?
-Di şe, di şe, raportă puţin mirat bătrânul basarabean! Iaca nu-i timp ca voi militarii şe venirăţ aşilea doar ca să-i aruncaţ pă tovarăşi păste apa Nistrului, să pierdeţi vremea cu îngropatul morţilor pă care mai că vre mai că nu vre, pân la urmă istoria tot îi va băgă în pământ.
-Ştiu nene Pleşcan, dar cu toată graba, trebuie s-o ajutăm pe doamna Maria; Doar i-am promis şi vrem să ne ţinem de cuvânt.
-Păi când eram tânăr şi plin de vlagă, multe mai promiteam femeilor frumuşele; Acuşa nu zic contra, două tronuri trebueşte pentru morţii Mariei, dar până şe le-am faşe, ar mai treşe şeva vreme păste capul modovanului care încă-i sub şizmă bolşăvică.
-Atunci cum vrei să-i îngropăm nene Pleşcan? Fără tronuri?
-Sergent Stancu, improviză bătrânul basarabean, în biserica şe încă mai stă în picioare, e nişte cutii în care tovarăşii ţâneau nişte arme balşoi; Eu cred că aşele cutii, e taman bune pentru tronuri.
Alunecând spre apus, soarele care nu da nimănui socoteală, tocmai se înneca în apa Prutului când, căruţa trasă de căluţul caporalului Păsculete se opri la poarta cimitirului; Pe aleea care şerpuia printre mormintele mai vechi şi mai noi, putea fi văzut târându-şi picioarele bâtrânul Ilie Pleşcan; Mergea încet şi deacum rătăcea cu gându la şei pe care rusnaşii îi luaseră ostatici cu doar câteva zile în urmă; Amintindu-şi de şine ştie şe, bătrânul dădu să se întoarcă, dar văzând căruţa care deacum oprise la poarta cimitirului, încercă atâta cât îl mai ajutau şele pişoare, să iuţească pasu; Domnişoara Maria şi sergentul Stancu Virgil tocmai intraseră în cimitir cu gând d-al întreba pe bătrân unde sunt gropile pe care soldat Ursu Constantin le săpase la ordinul preotului când, nu prea departe de locul în care se aflau, auziră o bubuitură care dincolo de graznica sperietură, părea să-i avertizeze.
-Culcat, ordonă sergentul care în cădere o prinse de braţ pe domnişoara Maria şi o trânti peste pământul presărat doar cu morminte.
-Mă sergent, tu chiar nu mai auzi? Ce dracu s-o fi întâmplat?
-O explozie domnişoară Maria; Doar nu vă nemeri vro schijă.
-Avusăi noroc, raportă femeia, în timp ce se ridica în picioare.
-Dom sărgent, raportă speriat soldatul Ursu Constantin, moşul care venisă în cimitir, doar ca să vază nişte gropi dă îngropăciune, călcă pe-o mină.
-Şi tu de ce dracu nu-i dai o mână de ajutor? Doar n-a murit.
-Eu nu ştiu dacă chiar muri domnişoară Maria, dar cum moşneagul este cu maţele pafară, nu cred c-o să mai trăiască prea multă vreme.
-Maică, întrebă miloasă bunicuţa care apăruse ca din senin la locul exploziei, nu mai aveţ un glonţ şi pentru Pleşcan? Ia uite cum se mai chinue să moară şi sărac dă mama lui, nu prea reuşeşte!
-Nebunişi bunico, întrebă şi nu fără motiv sergentul care deacum strângea în mână arma bună doar pentru moarte? Soldaţii români nu este criminali.
-Eu nebunii măicuţă, sau bolşăvicii care-l împuşcară pe bărbată-miu, doar pentru că n-a vrut să le dea purşelu dân coteaţă?
* * *
* * *
Multe sunt de povestit despre satul care căzuse pradă barbariei bolşevice, dar cum timpul şi evenimentele care deacum se precipită într-un ritm ameţitor, ne îndeamnă la grabă, drept ar fi să-i însoţim pe creştinii care în dimineaţa zilei următoare ieşeau din satul Damieneşti şi grăbiţi din motive lesne de înţeles, se îndreptau spre pădure; Avangarda era asigurată de sergentul Stancu; La mică distanţă era urmat de domnişoara Maria şi de părintele care abia dacă mai reuşea să ţină pasul cu mai tinerii compatrioţi; Având sarcini defensive, soldatul Ursu Constantin era ultimul din grup; Nesocotind ordinul primit, soldatul care mai mereu se simţea nedreptăţit, deacum trăgea cu ochiu la frumoasa domnişoară; Să vezi ce mai daravelă, gândea şi nu fără motiv soldatul Ursu Constantin, pă gagicuţa care-i muere frumuşâcă, tot locotenentul Mihai Marghiloman o va înhăţa; Pun pariu că aşa va fi, gândea în ciuda timpului potrivnic, un soldat invidios şi lipsit de noroc; Ajungând în pădure, gândurile soldatului care mai mereu se vedea pe locul doi, păreau a se sfârşi într-o banală dezolare; Întâmpinaţi de camarazii care deacum priveau miraţi, se opriră în faţa cortului care timp de două zile, fusese cartier general pentru comandantul plutonului din care cu mândrie făceau parte bieţii răcani; Răsuflând uşuraţi după un drum pe cât de dificil pe atât de periculos, temerarii prin vreme şi istoria care se scria din mers, erau întâmpinaţi de locotenent Marghiloman şi de câţiva gură cască.
-Trăiţ dom locotenent! Ordinul fuse executat, raportă sergentul care deacum părea nemulţumit de felul cum îl privea comandantul.
-Bine sergent Stancu, dar unde-i soldatul Mătrăgună Marcel?
-Nu mai trăieşte dom locotenent; Soldat Mătrăgună Marcel muri într-o luptă cu tovarăşii care deacum rătăceau disperaţi în jurul satului Damieneşti.
-Bine sergent Stancu, dar de ce n-ai evitat lupta cu nişte bolşevici rătăciţi de istorie? Nu ştiai ce misiune ţi-a fost ordonată, întrebă locotenentul Mihai, privindu-l încruntat?
-Mă iertaţ dom locotenent, dar n-am reuşit să-i ocolim pă toţi câţi rătăceau ca nişte boi bălţaţi; Mai înrăiţi ca niciodată, bolşăvicii ne-au atacat c-o furie dă care nu-i credeam în stare.
-Aşa-i dom locotenent, raportă ne-ntrebat soldatul Ursu Constantin; Până şi eu care-l aveam în grijă pe micuţul care dacuşa făcuse caca pă el, era cât pă ce să fiu împuşcat de nişte tovarăşi furioşi.
-Gura soldat Ursu; Raportează sergent Stancu Virgil, dar ceva mai repede.
-Dom locotenent, preotul care-i prizent acilea dă faţă, poate să spună ce infern găsirăm în sat, iar domnişoara Maria care se ţânu scai dă mine, îl pierdu pă taică-su şi pă soru-sa mai mică.
-Sergent Stancu, ordonă locotenentul c-o voce schimbată, eu ţi-am încredinţat un copil doar ca să-i găseşti un cămin; Nesocotind ordinul şi regulamentele militare, tu-mi aduci o domnişoară?
-Domnule ofiţer, raportă domnişoara care-l însoţise pe sergent, eu nu ştiu prea multe despre regulamentele fără de care armata nu este armată, dar vreau să vă asigur că nici pe departe nu sunt fata deocheată şi la care nu fără motiv, dumneavoastră v-aţi gândit.
-Dom locotenent, raportă sergentul care deacum părea mai curajos, dacă-mi ordonaţi, eu pot s-o duc pe domnişoara care zice că-i cinstită, în satul ei prenatal.
Locotenentul Marghiloman aproape că nu mai auzea raportul prezentat cu oarece resemnare de sergentul Stancu Virgil; Hotărârea domnişoarei Maria respingea orice ripostă şi atrăgea cu trupul frumos dăltuit de mama natură; Chiar dacă de o bună bucată de vreme, durerea şi îndârjirea se aflau într-o ciudată simbioză, chipul domnişoarei trăda o frumuseţe cu totul aparte; Era frumuseţea care-i amintea locotenentului Marghiloman, de soţia pe care n-o mai văzuse de câteva luni.
-Cum vreţi dumneavoastră domnule locotenent, raportă privind rugătoare domnişoara Maria.
-Frumoasă domnişoară, iartă-mă pentru uşurinţa cu care v-am calificat drept o fată neştiutoare şi puţin nechibzuită, dar cum pe front greşeala se plăteşte cu viaţa, riscul la care vă expuneţi este foarte mare, ordonă şi nu fără motiv locotenentul Marghiloman, în timp ce-l întrerupea pe soldatul care încercând să iasă în evidenţă, cădea mai mereu ca musca în lapte.
-Domnule locotenent, raportă şi nu fără motiv domnişoara Maria, eu cred că oamenii de bună credinţă, au dreptu să-şi rişte viaţa când şi cum vor.
-Aşa este domnişoară, ordonă locotenentul care deacum privea cu interes la moldoveancă, dar nu trebuie s-o facă prosteşte.
-Dom locotenent, ordonă preotul care deacum încerca să stopeze o discuţie care ducea nicăeri şi aiurea, cu fătuţa pe care o cunosc de când era atâtica, vom face doar ce ne îndeamnă Dumnezeu.
-Fie cum spui părinte, numai că trebuie să ne grăbim.
-Ai dreptate taică, se declară de acord părintele ce părea obişnuit cu naşterea şi moartea; Cred că-i momentul să ţinem slujba pentru nefericiţii care au fost împuşcaţi; Multă lume încă nu ştie, dar bieţii oameni au fost asasinaţi de bolşevicii care disperaţi cătau scăpare şi ajutor satanic.
-Ai dreptate părinte, doar pentru asta v-am adus în pădure.
-Domnule locotenent, întrebă preotul care mirat se scărpina în barba-i căruntă, sunt mulţi cei care căzură pradă glonţului rusesc?
-Din păcate, sunt foarte mulţi! Acum însă, nu cred că mai contează numărul morţilor, ci doar soarta sufletelor care nemaigăsându-şi rost pe pământul însângerat, sunt obligate să meargă cât mai repede cu putinţă, la Dumnezeul a toate făcător.
-Părinte Ioan, raportă domnişoara Maria, c-o hotărâre peste care nu se putea trece chiar atât de uşor, cum nu vă simţiţi prea bine şi pe deasupra sunteţi mort de oboseală, cer îngăduinţa domnului ofiţer; Dormiţi măcar două ceasuri, altfel nu mai puteţi sta în picioare.
-Sunt cam obosit domnişoară Maria, dar cum sufletele nu pot aştepta prea mult timp, cred c-ar fi mai bine să ne grăbim un picuşor.
-Soldat Gherghină Marin.
-Ordonaţ dom locotenent! Ce trebuie să fac?
-Soldat Gherghină, ordonă şi nu fără motiv locotenentul Marghiloman, arată sfântului părinte, cortul în care să se poată odihni câteva ceasuri.
-Înţeles, să trăiţ dom locotenent, raportă soldatul Gherghină Marin, după care urmat de preot, se îndreptară spre corturile ridicate în mare grabă, printre copacii frânţi de furtuna războiului.
-Dom locotenent, raportă sergentul care în ciuda ordinului executat nu-l mulţumise pe ofiţerul care-l privea încruntat, până la slujba dă înmormântare, noi ce program avem?
-Program de voie sergent Stancu, ordonă locotenentul care deacum părea atras de domnişoara care rămânând cu arma în cumpănire, aştepta hotărârea comandantului de unitate.
-Domnule ofiţer, îndrăzni domnişoara să se recomande, cu permisiunea dumneavoastră, eu mă numesc Basarab Maria şi sunt fecioară.
-Încântat de cunoştinţă domnişoară Basarab Maria; Eu sunt locotenent în armata regală şi mă numesc Mihai Marghiloman.
-Mă bucur să vă cunosc domnule locotenent, raportă cu mai mult curaj domnişoara Maria, dar vreau să vă asigur de prezenţa Fecioarei în sufletul şi în conştiinţa femeilor care de două mii de ani, supravieţuiesc într-o ţară care astăzi poartă superbul nume de România.
-Aveţi multă dreptate frumoasă domnişoară, numai că locul fecioarelor nu este pe frontul unde pentru a supravieţui, sunt obligate să ucidă oameni total nevinovaţi şi care de fapt sunt nişte băieţi ce n-au altă vină decât aceea că s-au născut într-un moment nepotrivit.
-Am înţeles domnule locotenent, dar eu n-am venit aici ca să ucid băieţi nevinovaţi.
-Mă gândesc că poate vrei să-ţi răzbuni tatăl şi sora care după informaţiile care mi-au ajuns la ureche, au căzut victimă barbariei bolşevice, încercă ofiţerul o vagă justificare.
-Nu domnule locotenent, dar cum bine cred că ştiţi, răzbunarea este arma prostului şi pe care Dumnezeu o interzice, socotind-o poate cel mai mare păcat.
-Bine fecioară Maria, dar pentru ce Dumnezeu îţi rişti viaţa pe frontul care nu iartă?
-Chiar domnule locotenent, pentru ce-am venit? Ştiu doar că în primul an de institut, gândind că poate cândva mi-ar prinde bine, am urmat câteva cursuri, la o şcoală sanitară din oraşul Chişinău.
-Domnişoară Maria, eu înţeleg ce înseamnă să-ţi pierzi tatăl şi sora, dar nu înţeleg de ce vrei să renunţi la casa care deacum rămâne în paragină şi la istoria neamului?
-Ce casă domnule, întrebă domnişoara care abia dacă-şi mai putea stăpâni lacrimile? Apoi, cu ce m-ajută istoria ţăranilor asasinaţi de barbarii bolşevici?
-Am înţele domnişoară Maria, dar nu cred că până acum aţi trăit in pădure.
-Da domnule locotenent, dar în timp ce acasă nu mai am pe nimeni, aici vă am pe voi; Măcar atâta cât suntem în viaţa care nu mai face nici doi bani.
-Ştiu ce înseamnă să fii singur, dar fii bună şi înţelege că în această unitate, nu eu hotărăsc ce trebuie şi ce nu trebuie făcut; Ai înţeles domnişoară Maria?
-Da domnule locotenent, raportă domnişoara Basarab Maria, cu hotărârea patriotului angajat în lupta pentru libertatea ţării, dar eu nu mai plec din armată, nici dacă mi-ar ordona comandant Ion Antonescu; Aţi înţeles domnule ofiţer al majestăţii sale?
-Pentru asta nu cred că trebuie să ajungem chiar atât de sus, dar comandantului de unitate tot va trebui să-i raportăm; Fireşte, cât mai urgent posibil fecioară Maria; Până atunci însă, te rog să mă urmezi şi atenţie la minele care încă n-au fost dezamorsate, ordonă locotenentul care dintr-o pornire tipic omenească, dar lipsită de aprobarea divinităţii, era atras de frumuseţea domnişoarei Maria.
-Am înţeles şi vă mulţumesc domnule locotenent; Atunci să mergem, raportă domnişoara care fără nici-o împotrivire, îşi urma iubitul şi destinul hărăzit de cine ştie cine.
La ora când războiul abia dacă începuse să-şi arate colţii, locotenentul Mihai Marghiloman nu avea de unde să ştie pe ce cărări întortocheate va fi obligat să meargă într-un viitor clădit pe atâta incertitudine, pe nesiguranţă, pe moartea care deacum poftea la sânge românesc; Mergând alături de fecioara Maria, gândul său zbura la nevasta care deacum urma cursurile şcolii sanitare din Piteşti şi îndemnată de iubirea cu care frumoasa domniţă îi era datoare, scria în acel moment rânduri pline de amor; Dându-şi seama cât era de egoist, renunţă fie şi pentru puţină vreme la asemenea pretenţii; Fiindu-i credincios, continua s-o iubească pe floarea care pentru totdeauna va fi doar a lui şi numai a lui? Aceasta-i întrebarea şi de răspunsul datorat depinde o parte din istoria viitoare!
-Am ajuns domnişoară Basarab Maria, ordonă şi nu fără motiv locotenentul care zâmbind într-o manieră nepermis de provocatoare, se oprise în faţa unui cort ridicat la repezeală.
-Da domnule locotenent, dar vă rog să nu mă înţelegeţi greşit.
-Să intrăm domnişoară Basarab Maria, ordonă zâmbind locotenentul care deacum era hotărât să lupte mai întâi cu sine însuşi, pentru ca încercând să-i sfideze pe demonii care deacum încercau să-i numere zilele, să hotărască cum şi cu cine va putea să împartă fericirea de-o clipă.
În bezna războiului care de la un timp cuprinsese ţări şi popoare întregi, mai devreme sau mai târziu, milioane de oameni vor cădea pradă stihiilor coborâte pe pământ, doar ca să facă moarte de om; Rătăcind prin întunericul omului simplu, soldatul Ursu scrâşnea neputincios din galbenii dinţi şi gândea c-o voce abia murmurată: Ia te uită frate, gagica fu înhăţată tot de fiu boierului, în timp ce mie nu-mi rămâne dăcât să mor la primu atac în contra rusnacilor; Bă boule, continua să gândească întristat, tot mai bine mort, dăcât să faci umbră pământului degeaba; În timp ce încerca să găsească un loc unde cel puţin să poată visa în linişte, o voce care-i părea cunoscută începu să strige:
-Mă Costică, tu eşti acolo? Ce-ai mă, dă ce dracu te pitişi?
-Eu sunt bă Marine, dar şi tu ai orbu găinilor porumbace?
-N-am, dar acuşa dă ce dracu te supăraşi pentru nimica toată?
-Bă Marine, întrebă şi nu fără motiv soldat Ursu Constantin, tu n-o văzuşi pă gagicuţa mişto? Hai mă răspunde şi nu mai sta ca mutu în căluş.
-Bine mă Costică, dar acuşa dă ce mă întrebi taman pă mine?
-Uite aşa mă tăntălău dracu; Doar ca să ai şi tu dă ce te mira.
-Nu ştiu dă unde mama dracu o înhăţarăţ pe gagicuţa bronetă, dar din întâmplare moldoveanca îi numa bună de iubit; Deacum pat îţi mai trebuie şi în rest ce-o da Domnul.
-Auzi Marine, dacă-i aşa dă bună, însamnă că-ţi plăcu şi ţâe.
-Şi ce mă, parcă ţâe nu-ţi plăcu; Hai spune şi nu te mai codi.
-Bă leat, acu te gândeşti doar la prostii; Nu ştiu de ce mama dracu, dar fiind frânt dă obosală, numai la mueri dân-trastea nu mă duce gându.
-Mă frate, tu o dai cotită doar ca să te păcăleşti de unu sângur? Apăi cum dă uitaşi taman dă la mână pân la gură, contră ştiind bine ce întreabă soldat Gherghină? Treaba ta, dar nu te ştiam uituc.
-Ia nu-ţi mai fă atâtea griji; Băăă, alţii uită mult mai multe.
-Da mă, dar nici ca tine; Costică, tu una spui şi alta gândeşti.
-Acu dă ce dracui mă încontrezi? Păi tu nu vezi că mie nu-mi arde dă nimic?
-Atunci fie cum vrei Costică, dar să nu pierzi; Tot aşa nu-ţi arsă nici dă Ioana şi pân la urmă o pierduşi ca prostu în noaptea dă Crăciun.
-Păi dacă noi ăştea săracii, ne pierdem ca nişte proşti, ce dracu vrei să facem? Bă leat fără pic dă minte, noi atât avem şi cu atâta murim!
-Nu ştiu de ce mama dracu, dar pă mine mă bate un gând.
-Şi în mintea ta creaţă, cam ce gânduri mai poate să încolţască?
-Mă Costică, dacă tot îţi căzu cu tronc broneta care numa ce veni cu voi, atuncea dă ce mama dracu nu-i spusăşi verde în faţă?
-Ce dracu să-i spun şi încă atât dă verde? Bă leat fără căpăţână, eu cred că după ce te pocni cu arma în coşul pieptului, tu căpiaşi dabinelea.
-Da mă Costică, dar dân fericire, încă n-am căpiat; De cum ai văzut-o, trebuia să îi spui că-ţi place dă ea; Asta trebuia să faci, nu să plângi ca blegu.
-Bine mă leat, dar cum dracu să-i fi zis? Aşa hodoronc tronc?
-Da bă prostu dracu, este chiar cum gândesc; Păi nu hodoronc tronc o vrăjeşte dom locotenent Mihai Marghiloman? Dă n-o fi cum zic eu, să-mi zici mie cuţu.
-Bine bă Marine, dar tu crezi că eu sunt prostu proştilor? Soldat nătărău ce eşti, tu-ţi închipui că războiu care abia dacă începu, să termenă peste câteva zâle? Mă leat, puneţ pofta în cui şi renunţă la civilie; Ai înţeles soldat Gherghină?
-De mă Costică, îmi fac şi eu curaj dă unu sângur; Tu nu vezi că pe frontu ăsta, fieşcare soldat omoară şi luptă doar pentru viaţa lui?
-Da mă leat, dar până acuşa nimeni n-a murit în locul altuia.
-Mă Costică, raportă decepţionat soldatul Gherghină Marin, tu ştii câţi soldaţi ca noi moare în locul patronilor care au bani cu caru şi-l cumpără până şi pă Dumnezeu?
-Ştiu mă, dar acuşa ce dracu vrei să facem? Cred c-aşa ne este scris şi tot aşa vom muri.
-Uite mă Costică, eu taman daia cred că tovarăşii are dreptate când spune că în regatu regelui Mihai, bieţii oameni nici măcar nu este egali între ei.
-Ai dreptate soldat nătărău, dar tu ce pizda măti vrei? Să fii egal cu generalul Antonescu, sau poate chiar cu regele Mihai de România?
-Nu bă Costică, dar cum egalitatea-i făcută doar pentru dulăii neamului, eu cred că pe front ne facem planu ca ţiganul din şatra plină de puradei, raportă şi nu fără motiv soldatul Gerghină Marin, după care despărţindu-se, cei doi camarazi plecară însinguraţi şi mai trişti ca niciodată.
Odată cu toamna care venise neanunţată, au sosit şi ploile; Zile şi nopţi la rând, apa căzu din norii cenuşii; Drumurile deveniră impracticabile, iar aerul pe care nici măcar bolşevicii nu puseseră bir, devenise irespirabil; În graba de-a se retrage dincolo de apa Nistrului, armata roşie lăsa în urmă mormane de cadavre, dar şi o mulţime de răniţi care deamu cereau îndurare brancardierilor români; Pentru înţelegerea evenimentelor care în ciuda timpului tot mai potrivnic erau în plină desfăşurare, să poposim cu îngăduinţa dumneavoastră, alături de prietenii noştri; Era în ziua când se pregătea atacul prin care armata română încerca să-i arunce pe tovarăşi, dincolo de apa Nistrului; C-o seară înaintea declanşării sângerosului atac, locotenentul Mihai Marghiloman ordonă motivat program de voie pentru soldaţii din plutonul pe care îl comanda, îndemnându-i să doarmă cât mai mult posibil; Din păcate însă, puţini au reuşit să doarmă; Cei mai mulţi, bănuind că în ziua următoare se va da o luptă pe viaţă şi pe moarte, deacum oftau, înjurau de mama focului şi încercau să-şi facă puţin curaj; Asemenea soldaţilor din plutonul pe care-l comanda, locotenent Marghiloman petrecu o bună parte din noapte în tovărăşia celor mai negre gânduri; N-o să-mi văd niciodată fiul, îşi spunea el cu glas abia şoptit, dar nici n-o să-l fac de râsu lumii; Când peste un timp somnul părea să-l cuprindă, nişte imagini din coşmarul pe care doar demonii îl folosesc drept scăldătoare pentru mintea lor bolnavă îl năpădiră din toate părţile, strivindu-l cu fiece clipă care trecea nepăsătoare; Prin faţa ochilor închişi, începură să defileze c-o viteză ameţitoare, soldaţi care-şi ţineau capul în raniţă, infirmi de mâini şi de picioare, înspăimântându-l chiar mai mult decât ororile trăite pe câmpul de luptă; Ce mai nebunie domle dragă, îşi spunea el, refuzând somnul ce părea să-l cuprindă şi asta numai ca să ucizi oameni complet nevinovaţi; Cu glonţu mai treacă meargă; Eşti la distanţă de cel împuşcat, dar atunci când vede baioneta pe care inamicul o îndreaptă spre el, ce-o simţi un răcan mai slab? Văzu imaginea unui soldat care-şi târa maţele pe marginea unei gropi, în timp ce zadarnic încerca să se ridice de la pământul însângerat; Trageţi şi în mine, cerşea mila camarazilor care fiind obligaţi să ucidă, săreau peste trupu-i sfârtecat; Auzind ruga soldatului rănit de moarte, locotenentul care mereu avea pistolul pregătit pentru tragere, n-a putut apăsa pe trăgaci; Neavând curajul de-a ucide, tânărul ofiţer a trecut mai departe şi la lăsat pe rănit în agonia durerii pe care toţi soldaţii cuprinşi de moarte, au nefericita posibilitate de-a o suporta-n tăcere şi necondiţionaţi de bunul Dumnezeu; Din acel moment, dar mai ales atunci când încerca să aţipească fie şi câteva clipe, spectrul morţii întipărit pe faţa sărmanului soldat, îl urmărea ca o stafie ucigaşă; După aproape trei luni, timp în care ochii militarilor văzuseră doar sânge şi moarte, locotenent Marghiloman Mihai încerca să nu dezerteze de la verticala impusă de nobila stare socială, şi nu în ultimul rând, de o inegalabilă ambiţie militară.
Dimineaţa devreme, cu ordinul de luptă în buzunar şi cu frica în suflet, tânărul locotenent avu plăcuta surpriză de-a găsi întregul pluton, gata echipat pentru atacul ce urma a fi declanşat nu peste multă vreme; Privindu-i cu multă înţelegere, locotenentul încerca prin vorbe bine meşteşugite să-i îmbărbăteze şi să le insufle curajul de care aveau atâta nevoie; Deşi era un ofiţeraş tânăr şi fără prea multă experienţă, locotenentul Mihai Marghiloman era conştient că cele câteva vorbe, cât de ticluite ar fi fost, nu-i încălzeau prea mult pe soldaţii care simţeau adevărata îmbărbătare, doar atunci când puneai mâna pe pistol şi hotărât porneai la atac în fruntea plutonului; Aşa cum de regulă se întâmplă în asemenea situaţii, timpul trecea foarte greu pentru soldaţii care împovăraţi cu arme, cu efectele strict necesare şi cu speranţă de doi bani, deacum aşteptau ordinul de luptă.
-Noi ce dracu facem dom locotenent, pornim sânguri sau mai adăstăm artileria care pân acuşa trebuia să-i facă chisăliţă pă tovarăşii bolşăvici?
-Poate c-aşa trebuia, dar câtă vreme tanchiştii noştri nu ne-au lăsat niciodată fără acoperire, să sperăm că nici astăzi nu ne vor uita.
-Dom locotenent, pemiteţi să raportez?
-Raportează sergent Stancu, dar mai repede.
-Mă iertaţ dom locotenent, dar cum de nu vă este frică?
-Sergent Stancu, să ştii că doar nebunilor nu le este teamă.
-Ştiu dom locotenent, dar noi n-avem dreptu să nebunim doar pentru a ne prieteni la cataramă cu moartea care rânjind ca proasta în târg, ne cam dă târcoale.
Sergent Stancu Virgil încercă să mai spună ceva, dar cine să-l audă în nebunia dezlănţuită de artileria care din spatele liniilor de infanterie, începuse să bombardeze cu obuze de toate calibrele, poziţia ruşilor care aveau doar un rol de acoperire; Armata roşie, atâta câtă mai rămăsese din motive strategice, ripostă cu toate tunurile de care mai dispunea; Deşi erau trase la întâmplare, obuzele mai nimereau tranşeele românilor şi aruncau în aer pământ amestecat cu oase, cu sânge şi carne; Când focul artileriei încetă, mai apăsătoare ca în multe alte dăţi, liniştea puse stăpânire pe întregul front; Şi aşa mai trecu o vreme de o teribilă încordare; Obosiţi peste măsură, soldaţii tocmai încercau să-şi tragă răsuflarea când, locotenentul Mihai Marghiloman, ordonă cu vocea comandantului hotărât să învingă: Pluton, la atac înainteee; Înainte soldaţi, înainteee; Soldaţii ieşiră din tranşeu, pentru ca mai apoi să se arunce în valurile de fum care inundaseră întreg câmpul de luptă; Pe măsură ce înaintau, fumul se ridica, lăsând vederii maşini abandonate, trupuri sfârtecate de explozii, cai alergând haotic în deznădejdea animalelor speriate; Din lateral o mitralieră rusească începu să tragă, obligându-i pe soldaţii comandaţi de locotenent Mihai Marghiloman, să se facă una cu pământul Basarabiei; Aflat lângă sergentul care deacum încerca să sape la repezeală un trainic adăpost individual, soldat Ursu Constantin atrase tirul mitralierei ruseşti, printr-un gest total necugetat; Împrăştiaţi-vă mai repede, ordonă hotăîrât locotenentul Mihai Marghiloman, în timp ce îngrijorat încerca să ghicească locul de unde soldaţii sovietici trăgeau asupra lor, stopându-le atacul; Târându-se pe coate în stânga direcţiei de înaintare, soldaţii se împrăştiară; Speriaţi, până la urmă reuşesc să ajungă pe malul unui tranşeu; Împinşi de moartea care zbura pe deasupra capetelor parţial protejate, bieţii soldaţi se aruncară în şanţul salvator, cu nădejdea înnecatului care disperat, se agaţă până şi de firul de pai; Revenindu-şi din uluială, soldaţii români văzură bălăcindu-se în noroiul care acoperise fundul tranşeului presărat c-o mulţime de cadavre, un soldat rus; Neputincios ca mai toţi muribunzii, deacum soldatul sovietic se zbătea în ghearele morţii şi bolborosea nişte cuvinte greu de înţeles.
-Dom locotenent, acu ce dracu facem cu rusnacu ăsta? După câte-mi dau sama, este cu maţili pafară şi mult nu cred c-o mai duce.
-Curmă-i durerea sergent, ordonă locotenent Mihai Marghiloman, după care îşi abătu privirea de la o imagine demnă de cel mai cumplit coşmar.
Curând vaietul bietului soldat nu se mai auzi; Încercând să facă economie, mitraliera inamică încetă să mai trimită românilor, gloanţe ucigaşe; Când liniştea se aşternuse peste sectorul românesc, soldatul care din pricini nu prea greu de înţeles, dăduse semne de nervozitate bolnăvicioasă, raportă într-o doară:
-Acu ce dracu facem dom sărgent? Credeţi că nemernicii dracu se cărară dacilea şi deacuşa ne lăsară nouă mitraliera plocon?
-Păi când dracu mai făcură bolşăvicvii plocoane? Bă soldat, tovarăşii este nişte hoţomani pă care va trebui să-i zvârlim cât mai repede peste Nistru.
-Am înţeles, dar cum dracu să-i zvârlim? Păi dacă ieşim dacilea nu ne curăţă tovarăşii, raportă privind mirat, soldatul Ursu Constantin?
-Ce ordonaţi dom locotenent? Acilea nu mai putem rămâne.
-Ai dreptate sergent Stancu, dar nici nu-i bine să ne pripim.
-Dacă trebuie dom locotenent, măcar să nu murim ca proştii.
-Nu ştiu precis sergent Stancu, dar cred că acest tranşeu duce până în apropierea gropii în care este ascunsă mitraliera rusească.
-Aveţi dreptate dom locotenent, dar tot mai rămâne o postaţă destul de bunicică.
-Este cam mare postaţa despre care zici, dar pentru a putea fi aruncate grenadele de mână, va trebui să ne apropiem cât mai mult de poziţia ocupată de soldaţii sovietici.
-Am înţeles dom locotenent, dar cu cine trebuie să merg, întrebă motivat sergentul Stancu?
-Împreună cu patru soldaţi pe care din motive de încredere şi de maximă siguranţă, îi vei alege personal din efectivul rămas; Sergent Stancu, ai înţeles?
-Am înţeles dom locotenent, raportă sergentul Stancu, în timp ce se debarasa de echipamentul care în respectiva acţiune, îi era de prisos.
-Dom sărgent, încercă să raporteze soltatul Ursu Constantin.
-Bă Costică, nu vrei să taci dracu din gură? Păi tu nu vezi ce misiune grea primi dom sărgent, ordonă şi nu fără motiv soldatul Gherghină Marin?
-Dom sărgent, insistă soldatul Ursu Constantin, cu aceeaşi nedisimulată spaimă, la picioarele mele este un cap dă om necunoscut şi chel.
-Soldat Ursu, ordonă furios sergent Stancu, dacă-i cap dă bolşăvic, lasă-l în noroiul timpului; Dar tu ce dracu faci soldat, nu-ţi dai raniţa jos?
-Mă luaţ şi pă mine, raportă mândru soldat Ursu Constantin?
-Ai grijă soldat Ursu, ordonă ştiind bine ce spune sergentul Stancu, încrederea comandantului te poate costa viaţa; Acum ai înţeles?
-Am înţeles dom sărgent; Doar n-o să mor în locu altuia, raportă soldatul care în momente de intensă trăire, părea să fie stăpânit de emoţie, de teamă, dar şi de o dorinţă nemărturisită.
Pregătiţi în cea mai mare grabă, soldaţii care abia dacă-şi mai puteau trage răsuflarea, duceau pe lângă indispensabila carabină şi cinci grenade explozive; Ascunşi în tranşeu, soldaţii aşteptau în tăcere ordinul pe care trebuia să-l dea locotenentul Mihai Marghiloman.
-Comanda la mine! Sergent Stancu, soldaţii sunt pregătiţi?
-Dom locotenent, ne pregătirăm doar cât să-i omorâm pă bolşăvicii dân groapă.
-Sergent, ordonă cu aceeaşi voce fermă locotenentul Mihai, nu vă expuneţi prosteşte şi folosiţi grenadele doar atunci când le puteţi arunca cu maximă precizie; Acum ai înţeles?
-Înţăles, să trăiţi dom locotenent, raportă sergentul Stancu Virgil, după care hotărât să-i scoată cât mai repede din luptă pe bolşevicii care c-o mitralieră blestemată continuau să curme fără milă viaţa românilor, făcu semn soldaţilor care deacum încercau să-l urmeze îndeaproape.
Deplasarea prin tranşeul morţii se dovedi pe cât de anevoioasă pe atât de periculoasă; Fiind obstacole de netrecut, cadavrele bolşevicilor îi obligau pe români să se oprească şi în mare grabă să arunce morţii care deacum intraseră într-un accentuat proces de putrefacţie, peste malul tranşeului; Abia trăgându-şi răsuflarea, soldatul Ursu Constantin încercă să raporteze:
-Dom sărgent, dar uite că nici nu ştiu ce dracu să mai fac.
-Ce mai vrei soldat Ursu? Acuma de ce dracu te-ai oprit?
-Dom sărgent, un bolşăvic pe care-l crezui mort, acu mă ţine de bocanc şi cu toate că-l pocnii în botu care tace şi nu zâce nimic, tot nu-mi dă drumu.
-Da mă soldat, dar un mort nu poate să te prinză dă bocanc.
-Cred că tovarăşu n-o fi chiar atât mort; Poate daia mă prinsă.
-Aruncă-l afară, dar nu care cumva să scoţi capu din tranşeu, ordonă sergentul care deacum încerca să-şi dea seama cam cât mai rămăsese până la tovarăşii care disperaţi trăgeau fără contenire în românii ascunşi vremelnic în tranşeele morţii cotidiene.
Când în cele din urmă ajunseseră cu chiu cu vai la capătul tranşeului, soldaţii care abia dacă-şi mai trăgeau răsuflarea, se lungiră peste morţii care în ciuda mirosului dezgustător ofereau salteaua tocmai bună pentru cele câteva clipe de răgaz.
-Acuşa ce dracu facem dom sărgent? Este cam dăparte nemernicii, raportă cu năduf soldatul care după acte şi obiceiuri ţărăneşti, era fiul unui de cioban de prin Mărginimea Sibiului.
-Soldaţi, ordonă şi nu fără motiv sergent Stancu Virgil, în timp ce prudent încerca să aprecieze observaţia subordonatului său, pregătiţi-vă prima grenadă.
-Bă Tudore, ţâe nu ţă frică, întrebă soldatul care deacum încerca zadarnic să-şi ascundă teama, printr-un exces de furie necontrolată?
-Da mă Costică; Păi cum dracu să nu-mi fie frică şi taman de moarte?
-Voi ciobanii care trăirăţ mai mult pântre lupi, n-ar trebui să vă fie frică dă nişte bolşăvici.
-Da mă Costică, dar oamenii cinstiţi nu este obligaţi să trăiască pântre lupi şi alte sălbăticiuni mai rele, întrebă furios ciobanul din Mărginime?
-Soldat Tudor, ce dracu vă apucă şi taman acuşa?
-Mă iertaţ dom sărgent, dar Ursu mă întrebă dă lupi.
-Acu lasă lupii în pace şi spune-mi cam de la ce distanţă poţi să arunci grenada fără să ratezi, întrebă şi nu fără motiv sergent Stancu Virgil?
-Dom sărgent, raportă mândru fiul de cioban, pentru o precizie cât mai bună, cred c-ar trebui s-o arunc cam dă la douăjdă metri.
-Soldaţi, comanda la mine; Ieşim pe rând din tranşeu şi ne împrăştiem cât mai mult cu putinţă în câmp deschis; Acum aţi înţeles?
-Şi cine aruncă primu dom sărgent, întrebă speriat soldat Ursu? Aruncă ciobanul Tudor? După câte ştiu, doar în el aveţi încredere.
-Vom arunca toţi odată, dar numai la ordinul meu; Mare atenţie la grenadă şi la cum o folosiţi; După ce i-aţi scos inelul de siguranţă, nu care cumva s-o scăpaţi din mână; Mă băieţi, aţi înţeles?
Mai speriaţi ca niciodată de moartea care da târcoale, soldaţii încercau să execute întocmai ordinul sergentului Stancu Virgil; După ce ieşiră din tranşeu, se depărtară cât mai mult unu de altu şi începură să se târască spre ţinta ucigaşă; Profitând de răzorul care se înălţa pe mâna stângă, cel mai repede înainta cioban Tudor; Când ajunse la distanţa de la care era sigur că va putea atinge ţinta cu precizia care-i garanta scoaterea din luptă, se opri, făcându-se una cu pământu; După doar câteva clipe lungi cât veacul fanariot, ciobanul privi peste răzor şi-i văzu pe camarazii din pluton, cu câţiva metri mai în spate, dar pe direcţii diferite; Aşa cum se întâmplă în acţiuni cu grad mare de risc, unul dintre răcani scăpă din mână grenada din care trăsese inelul de siguranţă; Explozia care-a urmat nu numai că provocă moartea nefericitului soldat, dar atrase atenţia ruşilor de sacrificiu; Realizând şi încă destul de rapid situaţia dramatică în care se găseau, soldaţii români aruncară aproape simultan grenadele spre ţinta ucigaşă, la ordinul sergentului Stancu Virgil; Mitralierele tăcură; Prinzând curaj şi încredere, cei patru militari începură a se rostogoli prin ţărâna în care se scăldau de atâta vreme; Pe măsură ce norul de praf şi fum se ridica în fâşii unduitoare, putea fi văzut un morman de fiare, de capete şi alte bucăţi rupte din oameni şi aruncate într-un foc înspăimântător şi crud; Încercând să se bucure poate mult prea devreme, soldat Vochin ridică prea mult capul din ţărâna moldavă; Un glonţ tras poate chiar de soldaţii români, îi străpunse gâtul, pentru ca mai apoi să se înfigă în pământul care deacum suporta cu un stoicism demn de invidiat, tot răul din lumea bolşevică; Târându-se cu ultimele puteri, soldatul Ursu Constantin ajunse la camaradul care plătind atât de scump imprudenţa de o clipă, se zbătea între viaţa vremelnică şi moartea eternă.
-Dom sărgent, nu vreţi să veniţi pân acilea?
-Lasă gura soldat şi intră mai repede în tranşeu.
-Am înţeles dom sărgent, dar nu pot; Nu ştiu cum dracu făcu, dar bietul Vochin este împuşcat rău dă tot, raportă disperat soldat Ursu.
-Dom sărgent, raportă ciobanul care în acele clipe încă mai spera într-o minune dumnezeiască, măcar dacă am putea să-l târâm până la tranşeu.
-Este prea târziu soldat Tudor; Vă repliaţi urgent, după care vă adăpostiţi în tranşeu, ordonă şi nu fără motiv sergentul Stancu; Acum aţi înţeles?
-Bine dom sărgent, dar cu Vochin ce Dumnezeu facem?
-Soldat Ursu, ordonă fără să ezite sergentul Stancu, pentru ca bietul om să nu se mai chinuie, ştii prea bine ce ai de făcut; Ai înţeles?
-Dom sărgent, raportă plângând soldat Ursu Constantin, eu nu pot să trag într-un român de-al nostru; Doar nu sunt criminal dom sărgent.
-Bine soldat Ursu, dar când tragi în ruşi, nu eşti tot un criminal?
-Dom sărgent, ăsta-i războiu dom sărgent! Ne face criminali fără să vrem; Dom sărgent, chiar dacă pentru nesupunere mă veţi băga o lună la bulău, tot n-o să-l împuşc pă bietul Vochin.
-La dracu soldat, înjură sergentul care fără să ezite, trase un glonţ în pieptul muribundului şi îl trimise c-o clipă mai devreme la Dumnezeul care în ciuda păcatului suprem, încă-l mai primea.
-Dă ce trăsărăţ dom sărgent, întrebă dezamăgit soldatul Ursu Constantin? Bietul meu camarad, acuşa nu-l mai salvează nici măcar Dumnezeu.
-Ne retragem urgent; Executarea, ordonă sever sergentul Stancu, după care speriat, începu să se târască spre tranşeul salvator.
-Domnu sărgent, ţipă mai deznădăjduit ca niciodată soldatul Ursu Constantin, să ştiţ că pân la urmă eu o să nebunesc dabinelea.
De nebunie adevărată nu putem vorbi în cazul soldatului Ursu, dar nu-i mai puţin adevărat că fiul de ţăran acuza o depresie cauzată pe de o parte de sângele care în timpul numeroaselor atacuri înroşea pământul moldav, dar şi de un intelect care nu permitea înţelegerea fenomenului pentru a cărui împlinire istorică, trebuiau aduse numeroase jertfe omeneşti; Oare soldaţii care fără vrerea lor, erau într-o asemenea situaţie, pot fi acuzaţi de lipsă de patriotism? Soldaţii pot fi condamnaţi doar pentru că-şi aruncă arma şi nemaiputând suporta teroarea, se ridică din cine ştie ce traşeu, spre a fi împuşcaţi de soldaţii inamici? Este drept şi mai cu seamă creştineşte să ceri soldaţilor să-şi dea viaţa pentru o ţară, câtă vreme nimeni niciodată, n-o mai poate da înapoi? Ar putea cineva să răspundă la întrebări delicate şi uneori atât de stânjenitoare? Detaşându-le din contextul războiului nimicitor, le putem adresa politicienilor contemporani, dar de câte preocupări personale sunt animaţi aleşii naţiei române, mai că nu ne dă mâna să comitem o împardonabilă greşeală; Sigur, ar cuteza cineva să răspundă, nu-i drept, nu-i creştineşte şi nici măcar animalic nu poate fi ordinul prin care cerem oamenilor să moară, dar pentru a scăpa de Satana şi de cozile lui de topor, există o cale mai puţin primejdioasă? Ar putea fi puşi sub acuzare şi condamnaţi politicienii timpului, fie şi pentru faptul că n-au recurs la diplomaţie întru salvarea vieţilor omeneşti, dar consultând istoria împricinatului timp, nu vedem soluţia care să faciliteze eliberarea românilor care deacum se aciuiaseră în ţara sfârtecată de doi criminali; Cine putea să ceară soldatului Ursu Constantin mintea de pe urmă, tocmai în clipa în care un camarad îşi da viaţa, sub atâtea priviri mirate şi neputincioase? Soldaţii comandaţi de sergent Stancu, nu mai apucară să ajungă la tranşeul salvator; În vacarmul declanşat, abia dacă mai auziră vocea locotenentului care jucând pe cartea victoriei care deacum era cerută de o istorie poate cam pretenţioasă cu românii pe care-i găzduia, ordonă:
-Înainte mă băieţi! La atac, înainteee; Înainteee.
În doar câteva clipe, întregul pluton se afla dispersat la capătul tranşeului; Oprindu-se locului, locotenentul Mihai Marghiloman căuta din priviri la soldaţii comandaţi de sergentul Stancu Virgil.
-Dom locotenent, raportă nu prea mulţumit sergent Stancu Virgil, misiunea fuse îndeplinită şi bolşăvicii făcuţi fărâme; Deacum gata, tovarăşii nu mai poate să omoare pă nimeni.
-Foarte bine sergent Stancu, dar cu ce pierderi aţi câştigat?
-Dom locotenent, din păcate, soldatul Vochin s-a bucurat mult prea dăvreme şi…,
-Şi ce s-a întâmplat sergent Stancu Virgil? Doar n-a fost rănit şi nu l-aţi putut ajuta.
-Păi dom locotenent, raportă ne întrebat soldat Ursu, pe Vochin care trăgea să moară, îl puşcă dom sărgent; Apoi bietul Margine care scăpă grenada din mână…,
-Sergent Stancu Virgil, pentru soldaţii căzuţi în luptă, vreau să-mi faci raport scris; Ai înţeles sergent, întrebă nervos locotenentul Mihai Marghiloman?
-Înţăles, să trăiţ dom locotenent, numai să dea bunul Dumnezeu şi să apucăm sfârşitul bătăliei, raportă sergentul care fiind contaminat de nebunia generalizată, nu mai credea că va supravieţui.
-La atac soldaţi români! Înainteee, ordonă locotenentul ce nu părea să ia în seamă pesimismul gradatului care deacum privea încruntat la răcanul care raportase cam peste rând şi fără nici-un rost.
Graţie păcatelor, din plutonul comandat de locotenentul Marghiloman, plecară la Dumnezeu, cinci soldaţi; Profitând de un scurt moment de respiro, brancardierii i-au adunat pe toţi militarii care muriseră şi cu respectul cuvenit, i-au aşezat pe un tăpşan din valea Cârcenei; Observând neliniştea comandantului care printr-un binoclu încerca să stabilească poziţia ruşilor care deacum ocupaseră dealul de-a dreapta văii, sergentul Stancu Virgil raportă cu îndârjirea învingătorului:
-Să vede ceva dom locotenent? După câte-mi dau sama, tovarăşii o cam cată cu lumânarea.
-Sunt destul de bine mascaţi sergent Stancu şi tocmai de aceea nu cred că se vor retrage prea uşor şi nici prea curând.
-Dom locotenent, să cred că ruşii din deal are niscaiva interese? Altfel dă ce dracu să proţăpiră şi taman în vârful dealului peste care românii trebuie să treacă?
-Ai ghicit sergent; Ei asigură doar retragerea întregii divizii.
-După câte înţeleg eu, raportă sergentul ştiind bine ce zice, ca să îi prindem pă tovarăşi taman când va trece peste Nistru, n-ar trebui să-i batem şi încă repede, p-ăi care să proţăpiră în deal?
-Ai dreptate sergent Stancu, dar fără întăriri, dorinţa noastră pripită s-ar putea transforma într-o himeră ucigaşă pentru întregul pluton; Acum ai înţeles?
-Nu ştiu dă ce dom locotenent, dar eu cred că dumneavoastră vorbiţi doar dă balauru cu şapte capete; Păi numa dobitocu ăla, nu să se sinucide sângur.
-Unde dai şi unde crapă sergent Stancu Virgil; În sfârşit, acţiunea la care ne gândim amândoi, este imposibilă cu efectivul pe care încă-l mai avem.
-Că bine zâsărăţ dom locotenent; Acilea doar o companie care să aibă oameni bine echipaţi şi bine hodiniţi, le-ar putea veni de hac tovarăşilor proţăpiţi în deal.
-Sergent Stancu Virgil, nu-i bine să ne supraestimăm, după cum nu trebuie să ne subevaluăm forţele de care astăzi, încă mai dispunem.
-Păi ce Dumnezeu să facem cu forţa dom locotenent, întrebă novice sergentul care încurajat de mentalitatea părinţilor, chiulise de la lecţiile de limba română, dar şi de la alte învăţături?
-Într-o asemenea situaţiune nu prea avem ce face domnule sergent, dar să nu irosim averea pe care din fericire, astăzi înc-o mai avem.
Timp de aproape două ceasuri, locotenent Mihai Marghiloman nu scăpă din vedere manevrele ruşilor; Atâţia câţi mai rămăseseră în viaţă, soldaţii din plutonul pe care-l comanda, tocmai aţipiseră în fânul aşternut pe tăpşanul moldav când, un curier trimis de comandant Arcadie Pavelescu, se opri în faţa celor doi militari şi c-o îndrăzneală tipic oltenească, întrebă:
-Dumneavoastră sunteţi locotenentu Mihai Marghiloman?
-Fruntaş, raportează mai repede şi nu mai pune întrebări.
-Dom locotenent, un plic şi vă rog să-mi semnaţ pentru el.
-Bine că cel puţin s-au gândit să ne trimită ordinul de luptă, raportă c-o voce abia murmurată locotenent Marghiloman, după care semnă în carneţelul curierului, doar pentru primirea plicului.
-Atacăm astăzi dom locotenent, întrebă sergent Stancu, în timp ce stăpânit de emoţia greu de controlat într-o asemenea situaţie, comandantul de pluton rupea plicul pe care abia dacă-l primise?
-Ia spune-mi domnule sergent, unde naiba-ţi fuge gândul?
-Acasă dom locotenent; Ce rău îmi pare că n-o să-i mai văd!
-Cunosc părerea de rău, dar nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi.
-Bine dom locotenent, dar acolo ce scrie? Doar nu-i dă rău.
-Scrie de bine sergent Stancu; Nu ştiu, dar mulţi s-ar bucura.
-Dacă-i dă bine, dumneavoastră de ce nu vă bucuraţi dom locotenent? Nu dalceva, dar scrisu ăsta vă cam năuci dântr-o dată şi nu ştiu dă ce dracu.
-Sergent Stancu Virgil, raportă mândru fiul boierului Marghiloman Alexandru, printr-un ordin emis de comandantul unităţii de infanterie, am fost avansat la gradul de căpitan.
-Să trăiţ domnule căpitan şi la mai mare în grad, ură sergentul care deacum se bucura sincer de avansarea comandantului său direct.
-Aceasta este partea frumoasă sergent, raportă mai puţin înflăcărat proaspătul căpitan, numai că din păcate, există şi reversul medaliei.
-Dom căpitan, raportă sergentul care nu odată dovedea totala înstrăinare de limba română, păi ce dracu mai păţi medalia lu matale?
-Sergent Stancu, ordonă căpitanul care fără prea mult succes încerca să înţeleagă fie şi parţial limbajul subalternului său, pe acest petec de hîrtie, este scris şi ordinul de atac; Pentru ca tacâmul să fie complet şi încredrea confirmată, va trebui să conduc personal această luptă.
-Păi dom căpitan, se lăudă sergentul în stil oltenesc, doar vă zâsăi mai adineaurea cum că tot băieţii noştri îi va da de-a berbeleacu pă bolşăvicii proţăpiţi în vârful dealului.
-Da sergent Stancu, ordonă căpitan Mihai Marghiloman ştiind bine ce spune, dar fără întăriri, o acţiuune pripită ar fi sinucidere curată.
-Mai bine i-am sinucide noi dom căpitan, dar nu prea ştiu cum dracu să ajungem pân acoloşa; Nu că vreau să zic, raportă sceptic sergent Stancu, dar un deal mai golaş ca ăsta, eu nu mai văzui.
Ca orice gradat, sergentul Stancu cam exagera; La doar câteva sute de paşi, porneau din valea Cârcenei câteva rânduri de pruni pitici; Deşi erau desfrunziţi, pomişorii puteau să asigure o minimă protecţie pentru soldaţii care din nechibzuinţă sau poate din disperarea care uneori îi copleşea, ar fi încercat să urce dealul care din când în când era măturat de rafale trase doar pentru intimidare.
-Sergent Stancu, întrebă căpitanul care deacum încerca să se amuze atâta cât îi permitea buna cuviinţă şi educaţia datorată obârşiei, tu ce crezi c-ar trebui să le facem ruşilor din dealul Cârcenei?
-Să-i mătrăşim dom căpitan; Dacă n-o facem cât mai repede cu putinţă, mâine tovarăşii ne va trimite la moarte, o grămadă de flăcăi nevinovaţi.
-Bravo sergent Stancu! Războiul te-a învăţat să ucizi cu sânge rece oameni care din păcate, sunt obligaţi să lupte pentru o cauză străină de interesul şi de mentalitatea neamului.
-Da dom căpitan, dar acuşa ce dracu să le fac? Nu vedeţ că bolşăvicii este nişte lacomi şi nu mai vrea să plece dacileaşa nici dacă-i ameninţăm cu moartea?
-Bine sergent Stancu, dar nu încerca să te refugiezi în spatele argumentelor de tarabă; În fond şi la urma urmei, indiferent de gradu pe care-l are, orice luptător devine un criminal în serie.
-Ăsta-i păcatu nostru dom căpitan, dar fără să-i ucidem pă ruşi cum dracu să refacem România Mare? Poate taman daia vă zâceam mai adineauri; Până când nu să dezmeticeşte tovarăşii, hai să ne facem cruce şi cu ajutorul Domnului, să le mai tragem o bătută soră cu moartea.
-Da sergent Stancu, dar câtă vreme Dumnezeu a poruncit să nu-ţi omori aproapele, eu nu cred că putem conta pe ajutorul divinităţii.
-Păi dom căpitan, fără ajutorul Domnului, fără muniţie şi fără niscaiva întăriri, lupta în care ne vom angaja, este dinainte pierdută.
-Ştiu sergent Stancu, dar momentan ce altă soluţie găseşti?
-Dă unde să găsesc dom căpitan? Ştiu doar că românii nu se procopsiră cu nimic, fără ca mulţi dintre ei să moară ca nişte proşti pă câmpu dă luptă.
-Bine sergent Stancu, admonestă căpitanul care în acele clipe era stăpânit de alte gânduri, dar astăzi nici măcar copiii de ţâţă n-au dreptu să ceară căldura care niciodată nu va veni de la sânul defunctelor mame; Acum ai înţeles adevăratul rost şi adevărata noastră menire?
-Am înţăles dom căpitan, minţea şi nu fără motiv sergentul Stancu; Permiteţ să mă retrag?
La puţin timp de la plecarea sergentului care în cele câteva luni de război învăţase că pentru a supravieţui trebuia să ucidă, căpitanul care de doar câteva ore fusese numit la comanda companiei cinci, împreună cu comandanţii companilor şapte şi patru, întocmiră în cea mai mare grabă, dar nu fără ştiinţă militară, planul de atac şi-şi asumară riscul la care-i expunea pe soldaţi.
-Permiteţi-mi să mă retag căpitane Mihai Marghiloman, dar nu înainte de a vă felicita pentru avansarea pe care cu siguranţă o meritaţi cu prisosinţă.
-Eu vă mulţumesc domnule locotenent, numai că într-o bună măsură, meritul este al soldaţilor care şi-au dat viaţa pe câmpu de luptă.
-Da domnule căpitan, dar c-o moarte suntem datori cu toţii; Diferenţa este că unii pleacă mai repede, iar alţii puţin mai târziu.
-Întradevăr domnule locotenent, dar pentru acel puţin la care faceţi trimitere, norocoşii trebuie să ucidă cât mai mulţi răcani sovietici.
-Părintele spune că pentru un asemenea păcat, Dumnezeu ne va ierta; Poate nu gândeşte chiar aşa, dar într-un fel este obligat să ne amăgească.
-Făcând o mică excepţie, până la urmă Dumnezeu ar putea să ne ierte, dar vă întreb domnule locotenent: Prin haosul care-L înconjoară de atâta vreme, cum să ajungem nevătămaţi până la El?
-Nu ştiu cum domnule căpitan, dar ca să ajungem la Dumnezeu, nu suntem obligaţi să trecem de bolşevicii care deacum ne stau în coastă?
-Da domnule locotenent, dar ce mutre vor face ruşii când, pe panta dealului vor vedea căruţa în care moş Vornic a pus un butoiaş plin cu băutura care din străbuni, place ruşilor cel mai mult?
-Şi credeţi că ruşii vor înghiţi momeala bătrânului Vornic?
-Merită să încercăm, dar să discutăm puţin şi cu căruţaşul.
-Da domnule căpitan, dar eu cred că mai bine murea-n casa lui.
-Bade Vornic, ordonă şi nu fără motiv căpitanul Marghiloman.
-Ordonaţ dom ofiţăr; Ce-ar mai trebui să fac, înainte d-a pleca?
-Ştiu că eşti pregătit cu toate cele, dar ce-ai pus în acel butoi?
-Basamac dom ofiţăr; Păi şe alşeva le puteam duşe bolşăvicilor care nişiodată nu se mai satură de atâta băutură tare ca focu şi dă furtişaguri grase?
-Am înţeles bade Vornic, mai întrebă căpitanul care deliberat încerca să facă pe neştiutorul, dar din ce Dumnezeu făcuşi celebrul basamac?
-Păi dom ofiţăr, în butoi am pus şeva vodcă da lor, câteva kile dă ţuică moldivinască, nişte vin stricat, iar pă fund aruncai nişte fiare înroşite-n focul care pân la urmă poa să arză gâtleju tovarăşilor şei hoţomani şi mai mereu puşi pi gălşeavă.
-Eşti un om de toată isprava bade Vornic, dar eu nu te pot obliga să urci dealul dincolo de care moartea te pândeşte la tot pasul.
-Apăi matale nu mă poţi obliga dom ofiţăr, dar Moldova nu m-ar ierta nişodată, dacă la năcaz, eu nici n-aş înşerca măcar.
-Da bade, dar înainte de-a te judeca Moldova, s-ar putea să te judece tovarăşii, doar în cazul în care basamacul n-o să le fie pe plac.
-Aveţi dreptate dom ofiţăr! Şi eu mă gândii la aşa păţanie, dar pentru a mai da înapoi ca raşii din parlamentul în care mai mult să doarme, acuşa nu-i prea târziu?
În mai puţin de-o jumătate de ceas, căluţii îndemnaţi de biciul bătrânului Vornic, luară pieptiş drumeagul care făcând câteva ocolişuri, deacum urca dealul ce părea mai înalt decât orice munte pe care bietul căruţaş, îl văzuse în viaţa lui; Comandantul care deacum ţinea sub observaţie drumeagul care ducea spre poziţia ocupată de soldaţii sovietici, văzând cum o căruţă urca panta dealului, părea cuprins de îngrijorare; Iniţial a crezut că este o glumă prin care comandantul român încerca să le distragă atenţia, dar când a văzut cam ce ducea bătrânul în căruţa trasă de doi cai, deveni mai puţin suspicios; Încercând să nu-i ia în seamă pe tovarăşii care deacum ocupaseră abuziv creasta dealului, bătrânul Vornic îşi îndemna bidivii care încercând să respecte angajamentul la care se înhămaseră, dădeau semne de o vădită oboseală.
-Ştoi; Ştoi, ordonă unul dintre ruşii cu putere de megafon.
Cum bătrânul Vornic se dovedea cam fudul de urechi, o rafală de armă automată scormoni pământul la doar câţiva paşi în faţa cailor care sfidând gloanţele ucuigaşe, deacum ascultau doar de comenzile în limba română.
-Ştoi pă loc! Tu eşti surd bă mojneagu dracu, se auzi din nou vocea bolşevicului care de bine de rău, o rupea binişor în româneşte.
Să ştii că dacă nu opresc, tovarăşii mă poate împuşca, gândi bătrânul după care trase puternic de frâele căluţilor; Înţelegând ordinul adevăratului stăpân, căluţii se opriră locului, în timp ce cu ochii lor blânzi şi umezi, priveau la tovarăşii care mai lacomi ca niciodată, se apropiau ameninţători de căruţa frumos parfumată.
Obişnuit cu barbaria, bătrânului părea să-i pese mai mult de căluţii ce abia dacă mai puteau ţine căruţa să n-o ia la vale, decât de tovarăşii care-l ameninţau cu armele pregătite pentru tragere.
-Mă facistule, întrebă într-o limbă română destul de aproximativă unul dintre tovarăşii care se opriseră în faţa lui, ce măta în cur duci în căruţă? Răspunde moş bătrân, doar n-ai dinamită.
-Dar eu nu-s neamţ tovarăşu ofiţăr, raportă ţăranul care deacum încerca să pară cât mai mirat cu putinţă; Eu mi-s un moldovan dacilea.
-Bă moşnege, insistă tovarăşul care deacum se supărase ca văcaru pe sat, ne spui ce rahat duci în căruţă, sau te trimitem la dracu să te mănânce?
-Dar şe să caut eu la încornorat tovarăşu ofiţăr? Iaca, fusăi la noră-mea şi luai în ăl butoi, şe bruma ţuică mai rămasă dă la beţâvanii dă români; Acuşa dă mo-ţi lăsa în paşe, m-oi duşe acasă.
Crezând că bătrânul moldovean putea să spună adevăru, bolşevicul care nu fără motiv o rupea binişor în româneşte, ordonă cu celebrul glas răstit:
-Bine bă moş bătrân şi idiot, dar acuma dă bice cailor; Ce bă moşnege, doar nu eşti surd.
-Nu mi-s surd tovarăşu ofiţăr, raportă bătrânul care deacum gândea: Taşi că-i bini mă fraţilor; Dacă apucă să înşerşe gustu basamacului meu, dupaia să te ţâi la somnul ce-o să-i pască.
După ce cu mare greutate, căluţii reuşiră să urce căruţa pe creasta dealului, un ofiţer ce părea să fie comandant peste gloata adunată în mare grabă, ordonă sever:
-Ştoi moşnege; Dacuşa unde măta în cur vrei să te mai duci?
-Să trăiţ, încercă să raporteze bătrânul care prin vorbe şi prin puterea basamacului, vroia să-i ameţească pe tovarăşii cei mai lacomi!
-Ce ascunzi în butoi moşnege? Ceva dinamită, sau poate…?
-Ţuică toavrăşe ofiţăr, e ţuică moldovinască; Samănă cu vodca voastră, raportă calm bătrânul Vornic, dar nu chiar atât dă tare.
-Bă moşneag nenorocit şi idiot, ordonă bolşevicul ce-o rupea binişor în româneşte, ca să nu ne otrăveşti cu ţuica voastră împuţâtă, bea tu o stacană plină.
-Cum să vă otrăvesc tovarăşe ofiţer, raportă bătrânul care scufundând un ţoi în butoiul plin cu basamac, bău dintr-o singură înghiţitură, licoarea pregătită special pentru soldaţii şei mai beţivani?
Convinşi că-n butoi se găsea ţuică bună, tovarăşii unde nu-ncepură să-şi umple căştile slinoase şi să bea pe săturate; Nu după mult timp, cei mai lacomi căzură pradă somnului izbăvitor; Văzându-se îndemnat de câţiva beţivani nesătui, bătrânul Vornic tocmai întorcea căruţa, cu gând de-a le mai duce un butoi cu basamac special pregătit când, o parte dintre tovarăşii cei mai împătimiţi, începură să urle şi să acuze dureri insuportabile de burtă.
-Bă facistu dracului, începu să strige tovarăşul cu ceva ştiinţă de limba română, ce pizda măti avusăşi în butoiul care ne otrăvi pă toţi?
-Ţuică tovarăşu ofiţăr, încercă să raporteze precipitat, bătrânul care deacum cădea secerat de gloanţele vecinului de la Răsărit.
Rostogolindu-se ca un bolovan lipsit de viaţă şi de rost, bătrânul care deacum se oprise la doar câţiva paşi de firul apei, nu auzea strigătele care veneau din trei direcţii diferite; Aflate sub comanda căpitanului Marghiloman Mihai, cele trei companii atacară simultan poziţia ruşilor care neluând în calcul un atac al românilor, trecuseră la program de voie; Când lupta părea să se sfârşească şi încă destul de repede, pe creasta dealului se aprinseră câteva reflectoare; Bine protejaţi, trăgătorii ruşi profitau de lumina care deamu inundase dealul şi c-o satisfacţie diabolică făceau numeroase victime în rândul românilor care ne având altă şansă, încercau să urce cât mai repede cu putinţă; Foc asupra reflectoarelor, ordonă comandantul care în momente de maximă încordare, era pe cât de trist pe atât de îngrijorat, într-o luptă ce deacum părea deasurda; Nu după multă vreme, românii reuşiră să stingă sursa de lumină şi cufundară dealul, într-o beznă care-i avantaja; Disperaţi peste măsură, soldaţii ruşi trăgeau mai mult la întâmplare; Împrăştiaţi pe panta dealului, soldaţii români executau salturi în zig-zag şi trăgeau numai din poziţie culcat; În timp ce ruşii erau bine protejaţi de parapetul ridicat la repezeală pe coama dealului, pentru românii care deacum urcau tot mai greu şi cu pierderi tot mai însemnate, devenea inevitabilă lupta la baionetă; Soldaţii din plutonul care de numai câteva ceasuri era comandat de sergent Stancu Virgil, urcau dealul printre rândurile de pruni şi încercau să profite cât mai mult, de întunericul specific timpului care din păcate părea tot mai greu de vindecat; Din locul unde prunii se terminau, sergentul care deacum se găsea în fruntea soldaţilor săi, începu să se târască pe o viroagă săpată de ape, dar nu suficient de adâncă pentru ca soldaţii români să nu poată fi reperaţi de soldaţii ruşi; Când mai erau doar câţiva paşi până pe creasta dealului, ruşii reuşiră prin cine ştie ce minune, să aprindă un reflector; La lumina care deacum inundă viroaga, tovarăşii ţintiră în soldaţii comandaţi de sergentul Stancu Virgil; Avansat în urmă cu puţină vreme, căpitanul Mihai Marghiloman înainta pe aceeaşi viroagă izbăvitoare; Profitând de un moment de respiro, proaspătul căpitan ordonă continuarea focului ucigaş; Ridicându-se în genunchi, doar pentru a ţinti mai bine în reflectorul sovietic, soldatul Crivăţaş Gheorghe plăti cu viaţa imprudenţa de-o clipă; Când în cele din urmă reflectorul orbi definitv, căpitanul Marghiloman încercă să profite de bezna care deacum învăluia ca o mantie protectoare mulţimea soldaţilor pe care-i comanda şi în vacarmul generalizat, ordonă militarilor care abia dacă-l mai auzeau: La atac înainteee; Înainteee; Distanţa până în creasta dealului nu însemna mare lucru în nişte condiţii de o relativă normalitate, dar pentru nişte militari extenuaţi şi pe deasupra înspăimântaţi de baioneta care-i va spinteca fără milă, devenise o încercare pe cât de nebunească pe atât de sinucigaşă; Cum în armată ordinul se execută nu se discută, soldaţii continuau să înainteze; Ajungând cu greu în spatele parapetului care încă mai sprijinea malul de pământ, militarii comandaţi de căpitan Mihai Marghiloman se opriră doar cât să-şi tragă răsuflarea; Peste capetele plecate doar în anumite situaţii, şuerau gloanţele care dintotdeauna erau aducătoare de moarte; Din fericire însă, dacă într-o asemenea situaţie mai putem vorbi de aşa ceva, subalternii căpitanului Mihai Marghiloman ştiau foarte bine ce aveau de făcut; Ei pregătiră în grabă grenadele pe care la ordinul comandantului le aruncară cu puterea disperării peste valul de pământ; Astfel, soldaţii români provocară un zgomot asurzitor, dar şi o breşă în dispozitivul inamicului; Doamne, ce spectacol înfiorător ofereau exploziile care împrăştiau în aer bulgări de pământ, mâini încleştate pe arme, capete şi bucăţi mari de carne însângerată! La ordinul comandantului de companie, răcanii comandaţi de sergentul Stancu Virgil, luară cu asalt creasta dealului; Ştiau că dincolo de parapet, se vor afla în faţa unor oameni îngroziţi de odioasa moarte; Surprinşi într-un flagrant evident, soldaţii sovietici erau în situaţia de a se apăra cu disperare; Deşi erau obosiţi peste măsură, militarii români profitară de haosul pe care inamicul încerca să-l depăşească şi disperaţi atacară la baionetă; Peste tot numai sânge cald, trupuri sfârtecate, maţe împrăştiate; Deacum toate completau calvarul aflat doar la început; Bine antrenaţi în lupta la baionetă şi conştienţi că doar bătându-se pe viaţă şi pe moarte puteau supravieţui, românii decimară o mulţime de tovarăşi; În oarba lor furie, românii călcau totul în picioare şi din cauza întunericului, nu de puţine ori se băteau între ei, doar până când unul sau altul striga disperat şi cerea îndurare: Nu mă omorî bă rusule, mai bine taie-mi o mână; Tu n-auzi? Dacă soldatul român mai înţelegea o asemenea rugă, tovarşul care nu ştia de fel limba română, urma instinctul vichingilor de odinioară şi furios peste măsură, le tăia capu şi urla satisfăcut; Aproape de nestăvilit la început, iureşul românilor părea să scadă pe măsură ce spaima bolşevicilor tindea să fie înlocuită cu nebunia pe care numai disperarea împinsă la extrem, ţi-o poate da pe gratis; Deşi nu avea prea multă experienţă, căpitanul Mihai Marghiloman observă la timp haosul şi disperarea ce părea să pună stăpânire pe românii care deacum erau angajaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu inamicul roşu; Hotărât să nu dea nici măcar un pas înapoi, căpitan Mihai Marghiloman îşi reâncărcă pistolul cu o îndemânare demnă de invidiat, evită în mare grabă baioneta unui soldat bolşevic, după care nesocotind porunca Domnului care cerea oamenilor să nu-şi omoare fraţii de tată ceresc, unde nu începu să semene moartea, printre tovarăşii care obosiţi peste măsură, nu mai apucau să încarce nişte carabine vechi şi atât de greoaie; Din nefericire, căpitan Mihai Marghiloman primi o puternică lovitură în umărul stâng; Se dezechilibră şi căzu într-un morman construit din cadavre şi muribunzi care zadarnic încercau să se ridice la o verticală iluzorie; Prins între două cadavre, căpitanul nu reuşi să pareze lovitura tovarăşului care împins de dorinţa de-a ucide, izbuti să-i înfigă baioneta în piciorul stâng; Stăpânindu-şi cu greu durerea ce părea să-l ţintuiască, căpitanul trase în umbra care tocmai îşi îndrepta baioneta vopsită în sânge românesc, spre abdomenul său; De vreme ce în clipa următoare, rusul căzu ca secerat de trăznet peste piciorul înjunghiat şi-i provocă o durere ce deacum era tot mai greu de suportat, căpitanul ţintise şi încă foarte bine; Din cauza sângelui care se surgea din piciorul rănit, puterile începură să-l părăsească; Ştia că va muri în curând, dar auzind strigătele rostite cu tărie şi hotărâre de soldaţii români, căpitanul Mihai se bucură nespus; În scurt timp nu mai auzi nimic şi rămase nemişcat în mormanul făcut din cadavre şi muribunzi; Mult mai târziu îşi va da seama că tocmai nemişcarea totală îl salvase de la moartea care-l pândea la colţ de istorie; Copleşiţi nu atât de numărul românilor, cât mai mult de dăruirea impresionantă cu care luptau aceşti soldaţi, tovarăşii care deacum erau preocupaţi mai mult de modul în care să-şi salveze pielea şi viaţa, nu mai omorau răniţii; Văzîndu-se atacaţi din mai multe direcţii, mulţi dintre tovarăşi aruncau armele şi cu mâinile ridicate se predau românilor; Doar ici, colo, cei mai fanatici dintre comunişti angajaţi în luptă, continuau să se bată cu înverşunarea nebunilor care vroiau să moară cu orice preţ; În cele din urmă românii se puteau socoti victorioşi, dar din nefericire, ca mai toate luptele în care armata română a fost angajată pe frontul rusesc, nici această bătălie n-a fost hotărâtoare pentru soarta unui neam atât de greu încercat; Atunci însă, bucuria românilor care supravieţuiseră în condiţii de infern, nu mai cunoştea margini; Am învins, am învins bă fraţi români, strigau fericiţi supravieţuitorii unui măcel de groază, dar cine să-i mai audă într-o noapte mai rece şi poate mai neagră decât infernul în care s-a scris zbuciumata noastră istorie? Soldaţii majestăţii sale, deacum încercau să se bucure de victoria prin care inamicul sovietic putea fi definitiv aruncat peste apa Nistrului; Pe fondul bucuriei care într-un război de reântregire doar victoria o poate oferi cu atâta convingere, unul dintre soldaţii care supravieţuiseră îngrozitorului măcel, unde nu începu să urle c-o imensă şi justificată disperare, din spatele unui morman de cadavre ruso-român:
-Dom căpitan, dom căpitan, unde naiba sunteţi dom căpitan?
-Acuma dă ce dracu urlaţi dom sărgent? Pă cine cătaţi, întrebă soldatul Tudor, în timp ce cu mare greutate încerca să se apropie de comandantul său direct?
-Soldat Tudor, ordonă în timp ce se prăvălea peste trupul cine ştie cărui mort sergent Stancu Virgil, unde mama dracu eşti mă ciobane?
-Sunt acilea dom sărgent, raportă soldatul care tremura de spaimă şi furie, numai că plăvanul ăsta zice că moare, iar eu nu ştiu cum dracu să-i spun că dacuşa murmură doar nişte prostii mari şi gogonate; Ce faceţ dom sărgent, nici acuşica nu mă reperarăţ unde mă aflu?
În cele din urmă sergentul Stancu reuşi să ajungă lăngă soldat Tudor, dar fără folos; Plăvanul care deacum zăcea pe pământ moldav, avea maţele scoase şi abia dacă mai putea să respire.
-Vedeţi că trăeşte dom sărgent, întrebă bucuros fiul de cioban?
-Ai dreptate soldat Tudor; Văd doar cum cere ajutorul pă care nici măcar bunul Dumnezeu nu i-l mai poate acorda gratuit.
-Bine dom sărgent, dar noi ce dracu facem? Să-l lăsăm aşa…?
-Soldat Tudor, întrebă hotărât sergentul, tu n-ai glonţ pă ţeavă?
-Nu pot, se lamentă fiul de cioban, după care începu să plângă.
-Soldat Tudor, dacă n-ai înţeles că într-un război trebuie să omori la ordin, să ştii că eşti ăl mai mare dobitoc; Acum ai înţeles?
-Mulţumesc dom sărgent, dar mai bine dobitoc dăcât criminal.
-Mă soldat, ordonă cu aceeaşi criminală hotărâre sergentul Stancu Virgil, dacă nu eşti în stare să-ţi ajuţi un camarad care dacuşa-i condamnat dăfinitiv, dă-mi arma şi taci dân gură.
-Dom sărgent, nu trageţi dom sărgent; Cine ştie, poate că…,
-Când maţele-i sunt scoase din burtă, răcanul nu mai are nici-o şansă, ordonă sergent Stancu, după care fără să ezite, trase în camaradul care eliberat de balastul carnal, plecă la Dumnezeu.
-Ce dracu făcurăţ dom sărgent? Acuşa cine-l mai salvează?
-Nimeni soldat, dar nu mai sta ca prostu-n târg şi urmează-mă.
-Ordonaţi dom sărgent; Acuşa pă cine trebuie să mai omorâm?
-Ştiu cât eşti de obosit, dar trebuie să-l găsim cât mai repede cu putinţă, pă dom căpitan Mihai Marghiloman; Mă Tudore, nici acum n-ai înţeles cum şi ce trebuie să facem?
-La ce vă gândirăţ dom sărgent, întrebă şi nu fără motiv ciobanul Tudor?
Gândul care deacum bântuia mintea bietului om, încerca să ajungă dincolo de crudul adevăr; Era trecut de miezul nopţii, iar printre cadavrele care deacum deveniseră hrană pentru gângăniile pământului, se zbătea între viaţă şi moarte, căpitanul Mihai Marghiloman.
* * *
* * *
Se lumina de ziuă şi o linişte de mormânt cuprindea valea Cârcenei; Soarele, la fel de generos cu toţi oamenii buni sau criminali notorii, inundă cu lumina-i dătătoare de viaţă şi speranţă, o natură care deacum se numeşte Valea Morţii; Că moartea făcuse ravagii printre oamenii care se făceau vinovaţi doar pentru că în momente diferite, se născuseră români într-o ţară care prin voia bunului Dumnezeu, fusese aşezată la răscruce de drumuri europene, era o chestiune de netăgăduit; Ar putea să pară macabru, dar conul Mihalache decreta: Ar fi inutil dragilor să ne mai punem întrebări, în timp ce privirea noastră cată prin mormanele de cadavre, nişte muribunzi care prin mila Domnului, încă mai pot scăpa cu viaţă; Dragilor, ar mai putea spune înaltul demnitar, poate tocmai de aceea cred c-ar fi bine să-i lăsăm pe cei care mulţumită bunului Dumnezeu încă se mai pot mişca, să-i salveze din carnagiul româno-rus, pe norocoşii care încă mai au oarece zile de trăit, într-o ţară poate mai puţin zdrenţuită; Privită de sus, valea părea un abator unde în loc de animale sacrificate pentru hrana oamenilor, au fost sacrificaţi nişte răcani amărâţi, pentru hrana criminalilor care fiind bolnavi şi fără pic de creer, cereau mereu numai jertfe omeneşti; Mă întreb, aşa cum la vremea de cea mai tristă amintire, se întrebau cei câţiva supravieţuitori: Abatorul Valea Morţii potolise setea diabolică de sânge şi mai cu seamă pentru câtă vreme? Cu siguranţă, astfel de abatoare vor mai exista şi cu aceeaşi siguranţă putem spune că niciunul nu-i va sătura pe vampirii cu care din nefericire, Satana blagoslovise superba noastră planetă; În zori, supravieţuitorii îngrozitorului măcel credeau că pentru ei războiul se va termina curând şi n-aveau nici cea mai vagă idee despre sângele pe care aceeaşi vampiri, îl cereau c-o poftă demonică; Printre români care începuseră a se bucura poate mult prea devreme, se mai găsea câte un veteran; Cu răbdarea soldatului trecut prin ciur şi prin proverbialul dârmon, veteranul încerca să se facă ascultat de răcanii care încă-şi mai făceau iluzii: Mă băieţi mă, fiara zgândărită şi flămândă, e de-o mie dă ori mai periculoasă, dăcât dacă ar fi lăsată în pace; Daia vă zâc mă fraţilor: Până la urmă tot noi va trebui să aruncăm harponu-n inima ei asiatică; Să fi servit profeţia însinguratului veteran, drept justificare mareşalului Ion Antonescu, atunci când forţat de împrejurări a ordonat trecerea Nistrului doar pentru a continua să lupte pe pământul Ucrainei? Iată o întrebare pe care istoricii cu oarece conştiinţă naţională şi-o vor pune cu siguranţă; Până atunci însă, pentru înţelegerea evenimentelor imediat următoare, trebuie să spunem că în acele zile de toamnă târzie, chiar dacă ar fi vrut, mareşalul Ion Antonescu nu putea să se oprească la Nistru; De-ar fi să ne gândim fie şi numai la românii care locuiau de-a stânga Nistrului şi tot se putea găsi un motiv pentru continuarea luptelor prin care şi acei compatrioţi să fie eliberaţi de sub dominaţia sovietică; Formulând fie şi-o sumară concluzie, putem spune că-n acele condiţii, dorinţa românilor de-a fi liberi într-o ţară liberă, declanşase avalanşa care deacum nu mai putea fi oprită la apa Nistrului; Conducătorii României care în urmă cu mai multă vreme fusese zdrenţuită prin aplicarea pactului Molotov-Ribentrop, ştiau şi încă foarte bine, din ce pricină luptau naziştii cu comuniştii, dar la fel de bine erau convinşi de inoportunitatea de-a rămâne neutri într-o zonă bântuită de furtuna unui război devastator; Toate considerentele bune doar pentru istoricii calificaţi şi total nepărtinitori, nu mai contau pentu morţii împrăştiaţi pe panta dealului; Într-o nemişcare totală, cadavrele îşi dormeau cu nepăsare, somnul de veci; Feţele schimonosite de atâta durere sau desfigurate bestial de gloanţe sau de bombe incendiare, erau pentru ultima dată mângâiate de razele soarelui; Aşteptându-şi rându, ce bruma mai rămăsese din bietul Vasile, din Ion, din Ilie, din Gheorghe sau din atâţia alţi flăcăi care până mai ieri se bucurau de dragoste şi viaţă tihnită, deacum alunecau discret în gropile săpate la repezeală; Se înserase binişor; Având câteva clipe de răgaz, sergentul Stancu se aşeză lângă una dintre sălciile care plângeau deasupra pârâiaşului care molcom, şerpuia pe valea Cârcenei; Ferit de privirile soldaţilor care puteau să-l acuze de cine ştie ce tăinuire, sergentul se pomeni gândind cu voce tare: Dom căpitan, că muriră atâţa în măcelu care abia dacă se termenă, nu sunt vinovat; Doar mersăi în fruntea soldaţilor care orbi să fi fost şi tot mă vedea pântre ei; Gânduri din cele mai negre bântuiau mintea gradatului care tocmai încerca să scape de halucinaţii şi de păcatul de-a ucide când, pe sub sălciile frumos plângătoare, zări un soldat care din cine ştie ce pricină venea-n pas alergător; Abia trăgându-şi răsuflarea, soldatul se opri locului.
-Cum dă vă pitirăţ taman acilea dom sărgent, raportă bucuros soldat Tudor, doar pentru că îşi găsise la timp comandantul direct?
-Ce dracu s-a întâmplat soldat Tudor, întrebă sergentul care îngândurat continua să privească la râul care scăldându-i pe morţi, părea de un roşu aprins?
-Dom sărgent, nu se dădu bătut soldatul, permiteţ să raportez şi dacă se poate cât mai urgent?
-Nu mai bate câmpii şi raportează mai repede, strigă nervos sergentul care abia stăpânindu-şi furia şi teama, se ridică în picioare.
-Dom sergent, raportă soldat Tudor fără a se lăsa intimidat, dacă doamna Maria nu-mi ordona să vă găsesc cât mai repede şi cât mai urgent, eu nici că vă cătam.
-Mă cioban nărod, dar cine zici că ţi-a dat un asemenea ordin?
-Bună ziua dom sergent şi mă bucur că te-am găsit sănătos, salută sora care deacum încerca să zâmbească în stilul care uneori era vădit provocator.
-Eu mă bucur şi mai mult soră Maria, dar pentru ce venirăţ?
-Sergent Stancu, câtă vreme dragostea mea pentru locotenentul Marghiloman este cunoscută de toţi soldaţii din plutonul pe care-l comandă, eu nu mai văd rostul unei asemenea întrebări.
-Am înţeles soră Maria, dar eu nu te-am învinovăţit cu nimic.
-Doar asta-mi mai lipsea domnule sergent, iar faptul că te văd întreg, după atâtea lupte în care ţi-ai făcut doar datoria de oştean, mă bucură nespus.
-Doamnă Maria, întrebă sergentul care deacum privea-n pământul care c-o lăcomie demonică înghiţise atâţia soldaţi, crezi că datoria ce-a pricinuit moartea bolşevicilor, este o cinste pentru mine şi pentru cei care au murit, după ce mai înainte omorâseră alţi tovarăşi? Să fie crima o cinste chiar şi pentru nişte ţărani ca noi? Iartă-mă soră Maria, dar ce crezi despre isprăvile de care doar Satana din iadul care nu se mai termină, se face vinovat?
-Nu ştiu ce să răspund sergent, raportă îmbufnată sora Maria, dar fii bun şi nu te mai ascunde în spatele unor acuzaţii nefondate.
-Da soră Maria, dar eu niciodată nu te-am socotit dezertoare.
-Am înţeles sergent Stancu, dar unde-i locotenentul Mihai Marghiloman?
-Deocamdată este soră Maria, numai că nici nu ştiu cum să-ţi raportez.
-Ascultă sergent Stancu, nu cumva locotenentul Mihai…?
-Nu te mai înfricoşa soră Maria; Căpitanul Mihai Marghiloman încă mai trăieşte, dar cum este rănit la un picior, a fost internat la un spital dă companie.
-Sergent Stancu, locotenentul Mihai Marghiloman trăieşte?
-Păi cum dracu să nu trăiască soră Maria, raportă ştiind bine ce zice sergentul Stancu? Doar eu l-am dus la spitalul dă companie.
-Atunci să mergem şi cât mai repede domnule sergent, ordonă şi nu fără motiv femeia care în acele clipe era stăpânită de emoţie, dar şi de o furie greu de controlat.
-Soldat Tudor, ia nu mai beli ochii, taman când nu trebueşte.
-Am înţeles dom sărgent, dar în afar de ochi, n-am ce să belesc.
-Atunci rămâi de planton soldat Tudor şi de-o fi ceva cu mare urgenţă, ştii unde să mă cauţi; Executarea soldat şi nu mai căsca gura dă pomană.
-Înţăles dom sărgent, raportă soldatul care nu prea înţelegea motivul pentru care trebuia să facă de planton în locul în care până şi sălciile plângeau de mila românilor dispăruţi poate mult prea devreme şi pentru te miri ce.
Îndemnată de sentimentele care deacum păreau fireşti, sora Maria porni într-un marş forţat pe potecuţa care încă de pe vremea sfântului care în cea mai mare taină era iubit de femeile frumoase, urmărea acelaşi pârâiaş.
-Sergent Stancu, locotenentul Marghiloman este rănit grav?
-Pierdu o grăma dă sânge, dar pân la urmă va scăpa cu viaţă.
-Bine, dar doctorii ce spun domnule sergent? Nu l-au operat?
-Care doctori soră Maria? Acilea nu-i dăcât un singur doctor şi la câţi răniţi boleşte în corturi, nici nu-şi mai vede capu dă câtă treabă are.
-Şi când a fost rănit sergent? A stat mult fără bandaj, întrebă şi nu fără motiv sora Maria?
-Nu ştiu precis la ce oră fu rănit, dar după ce tovarăşii fuse făcuţi chisăliţă, eu îl găsâi pă într-o baltă dă sânge şi fără pic dă sâmţâre; Când taman se pregătea pentru ultimu drum, i-am scos centura dă la pantaloni şi apoi i-am strâns cât am putut de tare piciorul junghiat dă baioneta cine ştie cărui bolşevic nenorocit; Soră Maria, doar atât am putut să fac pentru dom căpitan.
-Şi piciorul în ce stare se afla sergent Stancu? După atâta timp nu se învineţise, întrebă sora care deacum gândea la ce putea fi mai rău?
-Dimineaţă când fusăi la spital, dom căpitan Marghiloman avea picioru bandajat; Nu ştiu, dar crez că dormea ca bebeluşul care supsăsă cel mai bun lăptic.
-Am înţeles sergent Stancu, dar tu ce crezi: Are ceva şanse?
-Ce să aibă soră Maria, întrebă novice sergent Stancu Virgil?
-Dacă tu crezi c-a cerut prea mult de la viaţă, nu-i acorda nici-o şansă domnule sergent; Acum să ne grăbim, iarna zilele sunt scurte şi reci.
Să-i spui lu mutu că nu-i ceruşi nimic, gândea sergentul care deacum încerca să ţină pasul cu amanta care nu fără motiv, alerga să-şi vadă iubitul rănit; În primele luni de război, doamna Basarab Maria se îndrăgostise de locotenentul care nu cu mulă vreme în urmă se căsătorise c-o fată din satul Domneasca; Sora Maria ştia situaţia în care se scălda locotenentul Mihai Marghiloman, dar ce putea să mai facă? Cu chipeşul ofiţer vorbise despre război, despre lupte, despre dreptul de-a ucide primu pentru ca la rându-ţi să nu fii ucis; Ştia că locotenentul Mihai nu era un criminal care ucide de dragu de-a ucide, ci doar un militar care disciplinat încerca să execute corect şi cât mai urgent cu putinţă ordinul primit de la superiorii săi; Stăpânită de iubirea pentru care se dăruise bărbatului ce părea mai chipeş decât alţi ofiţeri şi conştientizând lipsa de speranţă în relaţia cu un bărbat căsătorit, sora Maria încerca din răsputeri să-şi trăiască viaţa în prezent, fără să-şi facă cine ştie ce iluzii deşarte; În doar câteva luni de război, se maturizase mai mult decât în anii de studenţie, iar dragostea pe care-o purta tânărului ofiţer, deşi părea lipsită de speranţă, îi procura un rost anume şi bruma de încredere în posibilităţile ei; Era fericită când după fiecare şedinţă sexuală, iubitul părea un îndrăgostit epuizat şi mulţumit; Privite din afară, gândurile doamnei Maria puteau trece drept nişte sulemeneli erotice, deliberat practicate pe frontul unde doar pentru amatoare se găsea din belşug materialul amoros şi de bună calitate masculină; Toate considerentele răutăcios contaminate, erau false şi mărturia prin care locotenentul Mihai Marghiloman încerca să dovedească virginitatea domnişoarei Maria, nu mai servea nimănui; Fidelitatea faţă de ofiţerul Mihai Marghiloman, datorată într-o măsură apreciabilă sentimentelor împărtăşite în scurtul răgaz dintre două bătălii, devenise rost şi speranţă doar pentru sora care venind pe front, învăţase taina care te condamnă: Soră Maria, aici nu-i suficient să-ţi urăşti inamicu doar ca să-l ucizi cu sânge rece; Deacum timpul curgea leneş pe albia poate mai veche de când lumea de factură materială şi cu fiecare zi care trecea cu aceeaşi incredibilă nepăsare, toamna se colora în galben ruginiu; Era o zi frumoasă de Octombrie; Venită de cine ştie unde, o moaşă cam durdulie şi cam slobodă la gură, întrebă şi nu fără motiv:
-Ia spune-mi tu aşilea Mărie fată, dom locotinent Mihail nu ştie tot adăvăru, sau ca mai toţi ofiţăraşii ăştea tinerei, nici n-are habar?
-Nu ştie nimic tanti Marişica; Docamdată nici nu-i necesar, dar ca să nu mă supăr foc pi mata, nu care cumva să-i aruci şine ştie şe vorbă mai nesocotită; Ai înţeles?
-Bine Marie, întrebă moaşa care deacum încerca să înţeleagă rezerva colegei sale, dar di şe Doamne iartă-mă să nu ştie? Păi nu el îi tatăl micuţului care unde nu înşepu să se mişte în burtă?
-Da tanti Marişica, dar pentru liniştea necesară în timpu luptelor, cât şi pentru pacea doamnei care după câte ştiu îi este nevastă cu acte în regulă, ofiţerul meu drag nu ntrebuie să ştie nimic.
-Deci e însurat ofiţăraşu matali! Bărbaţii e la fel, raportă şi nu fără motiv moaşa durdulie; Ştiu eu ghini, cam şe li poati chelea ofiţăraşilor care sătui di neveste cată păsărică străină.
-Şi eu ştiu cam şi le poati chelea ofiţerilor, dar am făcut-o de bună voie; Nu ştiu dacă înţelegi, dar conştientă de nevoia lui pentru puţină tandreţe feminină cât şi dintr-un interes pe care în curând n-am să-l mai pot ascunde, m-am dăruit cu multă plăşere.
Deacum sora Basarab Maria mai că alerga pe potecuţa care şerpuia pe valea Cârcenei; Obosit peste măsură, sergentul abia dacă mai putea să ţină pasul cu sora despre care ciobanul fermecat de frumoasa domnişoară, spunea în urmă cu mai multă vreme: Dom sărgent, să ştiţi că muerea cu care să cam ţâne domnu locotenent Mihai Marghiloman, este al dracu de focoasă! Amintindu-şi vorbele ciobanului, sergent Stancu Virgil raportă cu glas abia murmurat: Ai dreptate Tudore; Moldoveanca îi tare focoasă, iar de-o fi tot aşa dă iute şi în patu dă scândură, este vai dă capu bietului căpitan; În cele câteva zile de linişte aparentă, nu din cauza patimei cu care frumoasa şi focoasa moldoveancă făcuse dragoste era vai de capul căpitanului care zăcea în patul spitalului de campanie; În măsura în care timpul se scurgea nepăsător, sora Maria găsi puterea de-a trece peste pragul dintre azi şi mâine, limită dincolo de care, fără să dea nici-un pas înapoi, acceptă tacit supliciul zilei de poimâine; Era trecut de miezul nopţii când, la lumina lămpii de vânt, observă o vagă tresărire pe faţa căpitanului Mihai Marghiloman; Deşi nu avea prea multă experienţă, sora Maria nu dădu înapoi nici măcar un pas din faţa febrei care fără milă, îl cuprinsese pe căpitanul Marghiloman şi c-o îndârjire demnă de toată lauda, începu să-i tamponeze fruntea îmbrobonată c-o cârpă înmuiată-n apă rece; Pe măsură ce timpul trecea chiar şi fără orinul comandantului Ion Antonescu, febra crescu îngrijorător de mult; Zvârcolindu-se neputincios, căpitan Mihai Marghiloman încerca să spună oarece lucru, dar în ciuda efortului, tânărul pacient nu reuşi să articuleze nici măcar un singur cuvânt.
-Stai cuminte Mihai şi nu te mai zvârcoli; Tu n-auzi mă băiete sau îmi răcesc gura dă pomană, întrebă şi nu fără motiv sora Maria?
-Nu te supăra soră, interveni doctorul care tocmai intrase în improvizatul salon, din nefericire, pacientul încă nu te poate auzi.
-Da domnule doctor, dar la febra lui ce Dumnezeu să facem? Este îngrozitor ce spun domnule doctor, dar eu mă tem să nu-l pierdem pentru totdeauna.
-În ceeace mă priveşte, eu am făcut tot ce se putea face în aceste condiţii precare; Acum doar Dumnezeu cu mila-i discreţionar distribuită, mai poate să-l salveze de la odioasa moarte.
-Cum dom doctor, întrebă cu aceeaşi nedisimulată îngrijorare sora Basarab Maria, aici viaţa stă pe o relativă şi ascuţită muchie de cuţit?
-Ai dreptate soră, răspunse optimist doctor Juvara, numai că atâtea gânduri negre, vă sunt pe cât de inutile pe atât de contagioase; Nu dalceva, dar nici dracu nu-i chiar atât de negru.
-Domnule doctor, insistă sora Maria poate mai temătore ca niciodată, pentru a-l lăsa infirm pe căpitanul Mihai Marghiloman, dracul despre care vorbiţi cu oarece îngăduinţă profesională, nu este suficient de negru?
-Iartă-mă doamnă Maria, dar din păcate, eu încă nu mă pot pronunţa cu prea multă certitudine, raportă rezervat doctorul Juvara, după care îngândurat ieşi din salonul improvizat.
Rămânând de planton la căpătâiul căpitanului Mihai Marghiloman, sora Maria aştepta zorii zilei următoare, animată de cea mai firavă speranţă din câte omul la mare nevoie, poate încerca; Secundele lungi cât veacul fanariot, treceau greu pentru sora care stând alături de iubitul căpitan, trăia noaptea cea mai lungă; Spre dimineaţă, pacientul părea să mişte mâna stângă, dar se înşela; La noianul de întrebări, căpitanul continua să rămână prizonierul imobilităţii în care se cufundase c-o zi în urmă; După ce-i controlă pulsu şi o vreme îi tamponă fruntea plină de sudoare, doamna Maria se lungi pe mantaua plină de sânge uscat şi încercă să aţipească fie şi câteva minute; Câtă vreme ceasul dăruit de unchiul dinspre tată, ca mai toate ceasurile din teritoriile ocupate, încăpuse pe lunga mână sovietică, doamna Maria nici măcar n-avea cum să ştie, cum şi cât dormise pe mantaua însângerată; Oare pentru a câta oară, se confirma autenticitatea cântecului prin care nu cu multă vreme în urmă, marele nostru poet, avertiza întreg neamul românesc:
De la Nistru pân la Tisa,
Davai ceas, davai valiza.
La început ca prin vis apoi tot mai clar, sora Maria Basarab auzea comenzile cine ştie cărui comandant; Se sculă repede şi profitând de lumina pe care lampa de vânt încă o mai făcea cadou celor care scăpaseră de glonţ, privi faţa căpitanului Mihai Marghiloman; Controlă pulsul, după care ieşi afară; În faţa cortului care cu îngăduinţă putea fi numit salon, văzu un căruţaş cu părul cărunt; Neobişnuiţi cu mirosul de sânge omenesc, boulenii bătrânului păreau tot mai greu de potolit.
-Ce dracu s-a întâmplat, întrebă şi nu fără motiv sora Maria, fără să bănuiască pricina pentru care bătrânul căruţaş se afla în faţa cortului?
-Fătuţă, s-a întâmplat că iar muriră nişte oameni nevinovaţi.
-Cum dracu tatae, întrebă nedându-se bătută doamna Maria? Păi tovarăşii n-au fost aruncaţi peste apa Nistrului? Atunci cine Dumnezeu se mai ţine de crime şi furtişaguri?
-Aruncaţi şi nu prea mă fata moşului, dar mai bine v-ar raporta majurul care veni doar ca să-i vază pă răniţii care încă mai trăieşte; Eu cum bini vezi, sunt un bătrân care ştie doar vechituri.
-Atenţie, comanda la mine.
-Trăiţ dom majur! Ordonaţi.
-Când am plecat, cei care erau puşi dasupra, încă mai trăiau.
-Atunşea poate mai trăia dom majur, raportă unul dintre răcanii care deacum începuseră să descarce morţii din căruţa bătrânului ce-i privea încruntat, numa că pân aşilea muriră cu toţii.
-Aşezaţâ-i pă iarbă şi tăceţ dân gură, ordonă cu aceeaşi voce hodorogită majurul Ion Procopăţ; Numai dom doctor dacilea, poa să spună cine-i mort şi cine nu.
-Da domnule plutonier, dar o asemenea trebuşoară pot face şi eu, raportă sora Maria, după care fără ordinul tablagiului, începu să verifice pulsul răniţilor descărcaţi în faţa cortului spital.
Văzând căruţa goală şi boulenii tot mai nerăbdători, bătrânul tocmai se pregătea să plece când, apropiindu-se cu oarece teamă, sora Maria întrebă:
-Bine tatae, dar cum de s-a întâmplat o asemenea nenorocire?
-De mă fată, aşilea-i numa şi numa belea bolşăvică; Păi şe alşeva putea să-i pască pă oamenii care să văzuză liberi şi fără neam dă comunist pă cap?
-Şi dacă taman se văzură liberi, dă unde veni beleaua?
-Mă fata moşului, eu mi-s Pătru dân Cutiloi, iar dacă nu să întâmpla nenorocirea dă cu sară, acuşa mătăluţă nici că mă cunoşteai.
-Am înţeles nene Pătru şi mă bucur că te-am cunoscut, chiar dacă ocazia nu pare prea fericită; Ştiu că te grăbeşti ca orice om cu multă treabă în gospodărie, dar cum de-au murit soldaţii pe care i-aţi descărcat, ca pe nişte buşteni fără pic de viaţă?
-Păi muriră cum să moare în toată Basarabia; Nu ştiu mă fată, dar în miez dă noapte, mă trezâi c-un nepot care tremurând dă frică, îmi zâse niţăl cam repezit: Bunicule, hai mai repede; Bolşăvicii dădură iama în spital.
-Apăi şe dracu zâsăşi mă nepoate, am răspuns eu, în timp ce speriat de vorba băietului, numa ce înjugam boulenii doar pentru a pleca cât mai dă grabă la împricinatul spital?
-Nu te supăra tatae, întrebă sora care deacum nu înţelegea nimic din povestirea pe care moş Pătru abia dacă începuse s-o istorisească cu năduf, dar cum şi de ce să dea iama într-un spital?
-Chiar aşe mă fată, dar uite că nici nu ştiu cum să-ţi mai spun.
-Linişteşte-te moş Pătru; Poate c-au fost câţiva tovarăşi rătăciţi.
-Şi dă unde dracu să vie tovarăşii rătăciţi? Văzându-să singuri, blestemaţii să dădea prizoneri, doar ca să scape cu viaţă; Acuşa înţelegi mătăluţă?
-Bine moş Pătru, dar de unde Dumnezeu veniră blestemaţii?
-Mă fată, acu doar Dumnezeu ştie dă unde răsăriră tovarăşii care văzând că n-au altă scăpare, ocupară spitalu dă la marginea satului.
-Asta-i de înţeles nene Pătru, dar cum de s-a putut aşa ceva?
-Mă fată, când ai de-a faşe cu comuniştii, te paşte orişe rău.
-Moş Pătrule, dar cum dă ţi-ai găsit cel mai frumos ascultător?
-Să trăieşti majurule! Ce zici, mai trebuie să fac un transport?
-Ai niţică răbdare moşule, măcar pân ce-i număr; Nu daltceva, ordonă ritos tablagiul, dar mie-mi pare că acilea este cam puţâni.
-Da nene Pătru, întrebă sora care deacum fremăta de aceeaşi furie neputincioasă, dar până la urmă ce Dumnezeu s-a întâmplat?
-Păi cum îţ mai zâsăi mă fată frumoasă; După ce băgă groaza în doftoru dacoloşa, nemernicii dracu şerură o maşină, iar în caz că nu le dă, îi va omorî pă toţi răniţii şi pă şine mai bolea în spitalul şela; Cum maşină nu era, iar o altă cale de fugă nu mai aveau în condiţiile în care bolşăvicii fusăsără înşercuiţi d-ai noştri, cremenalii să pusără cu mare prăpăd; Atunşi îi puşcară chiar şi pă soldaţii care din prişina rănilor, foarti mulţi dintre ei, nici măcar nu să mai putea mişca; Cam asta fuse mă fată, iar măşelul să termenă doar când ai noştri intrară în spital şi-i căsăpiră pă nenorociţii dă tovarăşi.
-Din păcate soldaţii sovietici sunt nişte asasini în serie, exclamă sora care deacum îşi amintea de crimele comise în satul Damieneşti!
-Da soră Maria, dar să nu generalizăm; Nu toţi ruşii sunt răi şi puşi pă furtişaguri.
-Aveţi dreptate dom doctor, dar numai o dezertoare ca mine, poate să comită greşeli permise doar de propaganda anti sovietică.
-Bine soră, dar cum se simte ofiţerul pentru care-ai dezertat?
-S-a mai liniştit dom doctor, dar încă este în comă profundă.
-Păi după atâta sânge pierdut, mă mir cum de mai trăieşte.
-Şi eu m-am întrebat dom doctor, dar cu ce vă pot fi de ajutor?
-Deşi nu cred că mai trăiesc, verifică totuşi răniţii descărcaţi în faţa cortului, ordonă doctorul care deacum o privea cu oarece înţelegere.
-Am făcut-o fără ordin domnule doctor, raportă sora cu ceva mândrie în glasu-i care vibra de indignare şi de furie neputincioasă.
-Nu vă supăraţ dom doctor, dar nu vreţi să veniţi pân acilea?
-Pentru ce să vin soldat? Ia spune-mi, a supravieţuit careva?
-Păi cum dracu să mai trăiască dom doctor, raportă în timp bietul răcan ce se retrăgea îngrozit de imaginea mai mult decât şocantă? Capu i să mai ţâne într-o buca dă piele.
-Mama lor a dracu dă criminali, înjură doctorul, mai ceva decât un birjar calificat! O Doamne, după ce-i făcură ciur, le tăiară şi capetele; Nişte barbari soră Maria, nişte barbari incurabili!
-Domnule doctor, ce poate fi mai odios decât să mutilezi un cadavru?
-Să-i ia dracu pe toţi soră Maria, înjură cu acelaşi năduf doctorul Juvara, după care furios, se făcu nevăzut într-unul din corturile inprovizatului spital.
După plecarea doctorului Juvara, sora care deacum încerca să ajungă cât mai repede la iubitul căpitan, mai că se împiedică de un soldat cu picioarele amputate; Cu toată graba care o stăpânea în acel moment critic, sora Maria se opri; Privindu-l cu atenţia cuvenită, observă cu stupoare: Invalidul avea ochii scoşi din orbite; Un băiat cu mâna dreaptă amputată, era spintecat pe tot pieptul, de parcă cine ştie ce demon ar fi vrut să-i fure inima; Cum maţele îi ieşiseră afară, sora care deacum fremăta de aceeaşi furie neputincioasă, le prinse în căuşul palmelor şi le puse la loc; Mai însângerată decât un măcelar, în cele din urmă se ridică din mocirla timpului care obligat de sovietici, călca totul în picioare; Cu obişnuinţa pe care şi cei mai odioşi dintre criminali o pot crea, sora se şterse pe mâini de sânge şi mizerie bolşevică, după care hotărâtă plecă la căpitanul Mihai Marghiloman; Continua să-i tamponeze fruntea plină de cea mai rece sudoare când, doctorul care tocmai intrase în salonul improvizat, ordonă:
-Eu te înţeleg soră Maria, dar din păcate mai sunt şi alţi răniţi care necesită îngrijiri.
-Ordonaţi domnule doctor! În ce fel aş putea să vă ajut?
-Păi dacă tot dezertat, poate n-ar fi rău să mă ajuţi.
-Da dom doctor, dar pe căpitan cine îl ajută? După câte văd, şanse de-a se trezi nu prea sunt.
-Soră Maria, acum doar bunul Dumnezeu îl mai poate ajuta pe căpitanul Marghiloman.
-Da dom doctor, dar mult mai bine ar fi dacă l-am duce la spitalul în care să poată fi operat în condiţii care să-i ofere oarece speranţe.
-Şi cu ce dracu vrei să-l ducem soră Maria? Dacă-l urcăm în căruţa bătrânului Pătru, ajunge mai repede în Rai, decât la cine ştie care spital; Acum îţi ordon să mă ajuţi; Aşa cum bine vezi, am multă treabă de făcut şi din păcate, anii mulţi la număr, mă împovăreză nepermis de mult.
-Am înţeles domnule doctor! Aveţi dreptate, raportă în timp ce cu gândul la iubitul ei căpitan, sora de front îl urma pe doctorul Juvara, într-unul din corturi.
-Soră, chiar dacă sunt bătrân, fii bună şi apropie-te doar puţin.
-Da domnule doctor, dar ce dracu s-a întâmplat? Vă simţiţi rău?
-Nu Maria, dar nici prea bine nu mă simt; Uite, au fost readuşi la viaţă patru soldaţi şi-o soră de la spitalul atacat bestial de bolşevici; Nu ştiu ce şanse au, dar fii bună şi poartă-le de grijă.
-Am înţeles dom doctor, raportă furioasă sora Maria Basarab, dar nici acolo nu-i putem lăsa; Ce Dumnezeu, doar sunt oameni nu animale!
-Ai dreptate soră Maria, dar unde vrei să-i ducem? În rai?
-Domnule doctor, dacă nu suntem în stare să găsim un cort pentru nişte oameni care deacum încearcă să moară, cui credeţi că serveşte dreptatea pe care mi-o atribuiţi?
-Ne-ar mai trebui un cort, dar de unde Dumnezeu să-l luăm?
-Dom doctor, raportă sora Maria pe un ton mai mult decât acuzator, dacă ne ştiam nepregătiţi, de ce Dumnezeu intrarăm în războiul ăsta sângeros? Decât atâţia morţi pe altarul libertăţii care din păcate este parfumată c-un pronostic iluzoriu, nu era mai de acceptat jugul bolşevic?
-Da soră Maria, dar această întrebare va trebui s-o adresezi domnului mareşal Antonescu.
-Bine dom doctor, dar cum să ajungă o dezertoare la comandantul care deacum este ocupat cu trecerea armatei peste apa Nistrului?
-Nu ştiu soră Maria, dar acum hai să salvăm ce se mai poate salva; Asemenea întrebări lasă-le pe seama neprihăniţilor istorici, ordonă hotărât doctorul Juvara.
-Am înţeles dom doctor, raportă nemulţumită sora Maria, după care urmând pilda românilor care deacum se făceau vinovaţi doar pentru că se născuseră în ţara dintre Prut şi Nistru, se angajă în lupta care din păcate, nu va hotărî viitorul neamului românesc.
Câteva ceasuri mai târziu, în faţa cortului în care erau internate victimele odiosului măcel, bătrânul care deacum era ajutat de câţiva soldaţi, ciopleau de zor pe buşteanul adus de cine ştie cine, crucile care urmau să facă de planton, la căpătâiul celor mai proaspete morminte.
-Mă băieţi, întrebă moşul care pentru o clipă rămăsese cu toporişca suspendată în aer moldav, apăi câte se făcură pân acuşa?
-Nu le numărai tatae, raportă un soldat de pe faţa căruia dispăruse orice urmă de zâmbet, dar cred că pân acuşa făcurăm vro cinşpe cruci numa bune dă înfipt în pământul reavăn.
-Da moş Pătru, întrebă soldatul care nici măcar nu se gândea la temeinicia prevederii pe care doar înţelepciunea bătrâneţii ţi-o dă cu adevărat, dar la câţi muriră, nu făcurăm prea multe cruci?
-Şi ce mă taică, este rău dacă mai rămâne câteva dă rezervă?
-Tatae, întrebă nedumerit bietul răcan, acuşa dă ce vrei să facem cruci şi pentru românii dă nu muriră? Cred că matale te gândeşti numai la morţi.
-Mă taică, tu crezi că un război ca ăsta să termenă chiar aşa di repede? Tu nu ştii băietule, dar de la majurul cu care am venit, auzâi că mărişalul n-are dă gând să se oprească la Nistru.
-Moş Pătrule, raportă şi nu fără motiv primul soldat, asta însamnă că dacuşa nainte, tot într-un război ne vom bate cu tovarăşii bolşăvici.
-Ia mai muşcăţ limba nărodule, admonestă răcanul care ţinînd morţiş să-şi arate indignarea de care părea stăpânit, scuipă mai abitir decât fotbaliştii care sfidând bunul simţ cer un salariu care întrece cu mult retribuţia celui mai eminent profesor şi savant de renume mondial; Dacă nici măcar mărişalul n-are habar, argumentă soldatul, în timp ce mânios numai la fotbaliştii care abia dacă ştiu tabla înmulţirii, nu se gândea, atunci ce să mai vorbim dă un biet tablagiu?
-Mă oltene, tu vorbeşti dă limbă muşcată? Mâncător dă praz verde, însamnă că habar n-ai cam cât dă criminali este bolşăvicii care stăpâneşte dă la Nistru românesc, până la dracu în praznic.
-Mă băieţi, ordonă hotărât bătrânul, deacu ştie toţi românii cum că Uniunea bolşăvică e întinsă ca o plăcintă şi ocupă juma dă lume.
-Cum moşule, chiar atât dă mult se întinsă plăcinta sovietică, întrebă şi nu fără motiv olteanul care fusese bruscat cam fără rost?
-Da mă taică, numai că de astă dată şi cu ajutor de la Dumezeul care nu cred că ne-a uitat sub cizma bolşăvică, românii o să-i înveţe minte pe tovarăşi; Eu doar asta cred şi pentru asta mă rog.
-Da moşule, se arătă sceptic unul dintre răcanii care ciopleau de zor, numai că Dumnezeu n-o să-i ajute pe soldaţii care pentru a supravieţui, i-a nesocotit porunca de-a nu ucide oameni vii.
-Voi sunteţ mici mă băieţi şi nu ştiţi că războiul s-o făcut cu aprobarea popilor care în urmă c-un an se şi vedeau deportaţi în gheţăria dă unde nimini nu s-a mai întors; Nici viu, dar nici mort.
-Păi moşule, dacă-i aşa cum spui matali, înseamnă că nici pă popii care aprobară războiu, nu-i mai are Dumnezeu la inima Lui cerească.
-Mă soldaţilor, raportă bătrânul ridicându-se în picioare, hai să-l lăsăm în paşe pă Dumnezău; Nu dalşeva, dar Domnul ştie mai bini pă şini să ajute şi pă şini nu; Acuşa, pentru a înfije ăste cruşi la căpătâiul bieţilor creştini, eu cred c-ar fi bini să mergem cât mai digrabă la şimitir.
-Da nea Pătru, întrebă şi nu fără motiv unul dintre soldaţi, dar matali de ce crezi că Dumnezeu îi va ierta vreodată pe amărâţii care fusă puşcaţi dă bolşăvicii care-s răi şi atât de habotnici?
-Eu nu ştiu dacă-i va ierta mâine sau peste şine ştie câtă vreme, se arătă sceptic moş Pătru din Cutiloi, dar cred că fără cazma, n-o să putem pune cruşile în pământ.
Seara târziu, doctorul Juvara intra-n cortul în care o mulţime de răniţi cereau îndurare şi ajutor medical; Fără discriminarea care astăzi face casă bună cu zgârcenia pacienţilor care dintr-o pensie de mizerie nu pot să dea ciubuc, doctorul se opri la căpătâiul primului rănit; Într-o totală nemişcare, sărmanul încerca să privească dincolo de întunericul care-l înconjura ca o mantie sufocantă şi tot mai greu de suportat; Simţind răceala foarfecii care mai degrabă era bună pentru tunsul oilor, bietul răcan tresări puţin, pentru ca mai apoi să bolborosească câteva cuvinte ciudate; Neluând în seamă nişte manifestări care deacum păreau fără nici-o noimă, doctorul încercă să-l încurajeze pe soldatul care pentru scurtă vreme, se afla la graniţa dintre cele două lumi paralele şi totuşi mult prea diferite în esenţa lor materială:
-Fii cuminte mă băiatule şi lasă-mă să-ţi scot tot răul pe care nemernicii dracu ţi-l făcură parcă întradins; Doar puţină răbdare şi gata toată răutatea.
-Da domnule doctor, dar cum bietul soldat agonizează de-o bună bucată de vreme, eu nu cred că înţelege ceeace-i spuneţi drept mângâere.
-Da soră Maria, numai că din păcate astăzi agonizează toată lumea; Acum, cu voia Domnului poate că ar fi mai bine să-i lăsăm în pace pe călăii mijlocului de veac şi noi să vedem ce mai putem salva dintre nişte victime care la ordin, au făcut alte crime, poate şi mai odioase.
-Dom doctor, pacienţii români au o scuză; Ştiu că nu este suficientă motivaţia de care foarte mulţi se prevalează, dar ce aveţi de gând să faceţi cu acest soldat?
-Eu nu pot să-l judec soră Maria; Încerc doar imposibilul.
-Încercaţi dom doctor, dar nu este prea aproape de inimă?
-Ai dreptate, dar speranţe mai sunt doar când inima nu-i atinsă.
-Da dom doctor, dar astăzi puţini încearcă să frizeze absurdul.
-Soră Maria Basarab, prin jurământul depus şi indiferent de riscul pe care mi-l asum deliberat, am obligaţia să-i salvez pe toţi făptuitorii.
-Chiar dacă prevalându-se de ordinul primit, au comis nişte crime din cele mai abominabile?
-Ascultă soră Maria, nu încerca să te erijezi în judecătorul suprem; În afară de Dumnezeu, eu nu cred că muritorii de rând au un asemenea drept.
-Poate greşesc dom doctor, dar cred că dezertoarea care n-a depus decât jurământul răzbunării nesăbuite, nu poate şi nici nu vrea să se substitue destinului pentru care cândva s-a născut.
-Îmi place cum gândeşti soră Maria, dar cred c-ar fi mai bine să lăsăm pe mai târziu filozofia care chiar dacă ne ţine treaz spiritul combativ, nu-i ajută în nici-un fel pe răniţi.
-Filozofia n-are cum domnule doctor, dar eu v-ajut aşa cum pot şi cum mă pricep; Dacă mâine voi fi arestată, v-aş ruga să-i spuneţi judecătorului, motivul pentru care am dezertat.
-La treabă soră Maria; Măcar de-am apuca ziua de mâine, ordonă motivat doctor Juvara.
-Da dom doctor, numai că deacum sunt obligată să-i dau dreptate unei cochete care pe aripi de vânt spunea şi nu fără motiv: Nu te îngrijora iubitule; Din fericire, şi mâine este o zi!
Abia noaptea târziu, gloanţele erau scoase şi rănile pansate; Obosită peste măsură, sora Maria intră-n cortul în care căpitanul Mihai Marghiloman îşi revenise puţin, dar acuza dureri groaznice în tot corpu; Stoicizmul cu care suporta răutatea care deacum îl cotropise pentru cine ştie câtă vreme, era specific ofiţerilor din armata regală; Astăzi, o istorie mai puţin măsluită recunoaşte educaţia ofiţerilor care provenind din păturile mai elevate, primeau în familie, în şcoală şi în toată pregătirea militară, pe lângă multă învăţătură şi sentimentul care de regulă-ţi dă curaj în faţa morţii; Căpitanul Mihai Marghiloman, omul croit doar pentru a îmbrăca uniforma militară şi odată cu ea sentimentele care înnobilau oştirea română încă de pe vremea sfântului Ştefan voievod, era unul dintre ofiţerii reprezentativi; Educaţia fiului de boier, armonios combinată c-o bună pregătirea militară, era pentru căpitanul Mihai Marghiloman, ca de altfel pentru mai toţi ofiţerii armatei regale, fundamentul de pe eşafodajul căruia se aruncau în luptă precum nebunii care frizau absurdul; Dar nimic nu era absurd, după cum nimic nu arăta starea demenţială din armata care neavând încotro, ataca cu forţe puţine şi prost echipate, inamici puternici, dar incapabili să înţeleagă vorba poietului care spunea atât de bine şi de frumos: Noi românii mai mereu ne-am apărat sărăcia şi nevoile şi neamul românesc; O vreme căpitanul care prin voia bunului Dumnezeu revenise la viaţă, începu a rătăci cu gândul prin tainiţa infernului pe care zadarnic încercase să-l biruiască prin tenacitate şi iubire de ţară; Tocmai încerca să se ridice din băltoaca în care o mulţime de şerpi veninoşi se încolăciseră în jurul trupului cuprins de atâtea convulsii năucitoare când, aplecându-se c-o delicateţe care deacum atesta făţiş dragostea neţărmurită, sora Maria întrebă cu aceeaşi nedisimulată îngrijorare:
-Mihai, tu nu auzi ce spun? Răspunde odată şi nu mai sta ca mutu, insistă şi nu fără motiv sora care deacum oscila între bucurie şi disperare.
În timp ce căpitanul Mihai Marghiloman încerca să lupte cu şerpii care fără milă continuau nestingheriţi să-i sugă sângele dătător de vlagă şi speranţă, sora Maria insistă cu dragostea care din motive lesne de înţeles era ne împărtăşită:
-Mă băiete, dacă te-ai trezit din coma ce părea să te răpună, de ce dracu nu răspunzi? Spune barem câteva cuvinte şi nu mă mai face să vorbesc de una singură.
-Soră, poate c-ar fi mai bine să nu forţezi mâna Domnului.
-Aveţi dreptate domnule doctor, dar de ce Dumnezeu nu v-aţi culcat? Vă rog să mă iertaţi, dar pentru vârsta dumneavoastră, este mult prea mult.
-Când e vorba despre viaţa oamenilor, vârsta nici măcar nu mai contează soră Maria.
-Întradevăr dom doctor, nimic nu este mai preţios decât viaţa omului; Păcat că doctorii care vor s-o salveze, au limite altfel fireşti şi de înţeles pentru orice creştin.
-Nişte limite dincolo de care, salvatorii nu mai pot face nimic; Aşa să ştii doamnă dragă.
-Ştiu domnule doctor, dar forţând limita omenească şi cu toată oboseala care de la o vreme vă încearcă, aş vrea să-l consultaţi cu mai multă atenţie, pe căpitanul Mihai Marghiloman.
-Pentru căpitanul de care cred că eşti îndrăgostită lulea, am făcut tot ceeace omeneşte a fost posibil; Mâine, când nădăjduiesc să-şi revină ceva mai bine, poate voi reuşi să-ţi spun mai multe; Până atunci pune cât mai multe comprese reci, puţină tandreţe şi mai multă rugăciune către Cel de Sus; Soră Maria, eu cred că minuni doar Dumnezeu poate să facă.
-Domnule doctor, dumneavoastră credeţi că bunul Dumnezeu îl va salva în condiţiile în care căpitanul Mihai Marghiloman a nesocotit porunca de-a nu ucide şi-a trimis în lumea cealaltă, soldaţi poate la fel de păcătoşi?
-Sunt prea obosit pentru această întrebare, răspunse evaziv doctorul Juvara, după care fără altă vorbă ieşi din cortul în care doar puterea dumnezeiască cântărea binele şi răul, pentru ca mai apoi să hotărască cine trebuie şi cine nu mai trebuie să trăiască în lumea materială.
Câteva zile la rând, sora Maria Basarab făcu de gardă la căpătâiul căpitanului care însingurat rătăcea prin labirintul Infernului Roşu; Consultându-l fie şi numai pentru a scăpa de o soră atât de insistentă, doctorul Juvara pierdu până şi ultima speranţă în ce priveşte salvarea piciorului bolnav; Încercând să-i ghicească gândurile care deacum erau tot mai confuze, sora Maria a înţeles că nu se mai putea face mare lucru; Frizând evidenţa, îndrăzni să raporteze c-o speranţă greu de întrezărit:
-Dom doctor, cred că doar la Chişinău, ar putea fi operat.
-Posibil soră Maria, şi-ţi înţeleg dorinţa de aţi salva iubitul.
-Vă mulţumesc dom doctor, numai că eu îl vreau întreg.
-Ştiu că-l vrei întreg la trup, dar mă tem că nu se poate.
-Şi pentru ai salva viaţa, va trebui să-i tăiaţi piciorul?
-Da soră Maria; Din păcate, aceasta este ultima soluţie.
-Fie cum vreţi dom doctor, dar pe mine mă mai ţineţi aici?
-Poate c-o să te miri soră Maria, dar te mai ţin până mâine.
-Cum aşa domnule doctor? Să plec şi el să rămână în agonie?
-Vei pleca împreună cu iubitul tău căpitan; Pentru ca mâine să puteţi pleca c-o maşină de la crucea roşie, îţi ordon să te pregăteşti încă de astăzi; Soră frumoasă, pentru voi doar atât pot să fac.
Cum nu mai era nimic de spus şi din păcate nici de făcut, doctorul Juvara ieşi din cort; A fi sau a nu fi, iată întrebarea care deacum făcea din viaţa viitoarei mame, un adevărat supliciu.
* * *
* * *
Ca mai toate localităţile care plătiseră cu vârf şi îndesat tributul cerut de mareşalul Antonescu, doar pentru a întreţine focul pe frontul rusesc, satul Domneasca trăia odată cu timpul care nepăsător aluneca pe mai vechiul său făgaş, groaza pe care stihia războiului o strecurase în sufletul românilor cu multă frică de Dumnezeu; Făcând cunoscute numele soldaţilor decedaţi, ştirile sosite de pe front răvăşeau de fiecare dată viaţa bieţilor ţărani; Femei de toate vârstele, dar şi bărbaţii care din diferite motive fentaseră frontul, mergeau zilnic la primăria în care autorităţile instalaseră un aparat făcut cadou de boierul Marghiloman; La început mai optimiste, comunicatele oficiale deveniră odată cu trecerea nemilosului timp, nişte surse de nelinişte şi durere pentru toţi gospodarii care trimiseseră pe front un fiu, un tată, un ginere sau poate un nepot; Odată cu ploile care începură a se cerne pe la sfârşitul lunii Octombrie, se abătu peste întregul ţinut, un geruleţ care-i avertiza pe ţăranii răvăşiţi de atrocităţile războiului, de iarna care va veni cât de curând; Cum la-nceput de infern, ţăranii aveau lemne din belşug, sobele începură să dea căldură în case şi fum alburiu pe coşurile curăţate în urmă cu mai multă vreme; Nemaiputând suporta tăcerea bietelor femei, bărbaţii care din diverse motive încă nu fuseseră concentraţi de mărişalul Ion Antonescu, motivau în fel şi chip dorinţa de evadare:
-Fă muere, vezi că adăpai vaca şi cum rămăsăi fără tutun, trag o fugă până la cârciumă; Poate aflu şi eu ce se mai petrece pă frontu rusăsc.
-Du-te mă omule, răspundea una sau alta dintre neveste, dar vină şi tu mai dăvreme; Nu ştiu dă ce boali, dar acuşa să întunecă şi-mi este al naibi dă urât să stau sângură în vatra unde bocesc ca o proastă în târgul fără negustori.
-Nu te grijora muere; Mă întorc numaidăcât, răspundeau invariabil bărbaţii, după care având bilet de voie şi câţiva gologani la chimir, ieşeau în uliţa satului, pentru ca mai apoi să se îndrepte spre cîrciuma unde încurtajaţi de câteva ţoiuri, legau şi dezlegau toate câte se întâmplau pe front.
Buna înţelegere se instalase cu mai multă vreme în urmă, iar supravieţuirea avea drept piatră de temelie bunul simţ, calitate cu care ţăranii se năşteau şi mureau împăcaţi doar cu Dumnezeu; Să ne mai mirăm că în ciuda greutăţilor, mulţi ţărani au ajuns până la noi cu demnitatea neştirbită? De la recrutarea băiatului, dar mai cu seamă de când Ilie fusese mobilizat, Maria Ursu se descurca tot mai greu în gospodărie, iar viaţa trăită după şablonul iluziilor pierdute, devenea un chin; Pentru a scăpa de singurătatea care pe măsură ce timpul se scurgea monoton şi fără neam de milă, devenea tot mai apăsătoare, într-una din zilele începutului de toamnă, Maria Ursu hotărî să-şi viziteze fata pe care Ilie o dăduse de suflet unui neam apropiat şi care locuia într-un sat vecin; Cum n-avea timp de pierdut, în dimineaţa zilei următoare, Maria plecă să îşi vadă fata; Auzindu-se strigată, fata ieşi din casă şi se opri pe prispa de unde o întrebă pe femeia care spre disperarea unui dulău care deacum trăgea să rupă lanţul, începuse să bată în poartă de ulucă bine finisată:
-Cine-i acolo? Nu te supăra tanti, dar ai mei nu sunt acasă.
-Eu mi-s Getuţă mamă; Ce naiba, nu mă mai cunoşti dăloc?
-Tu eşti mămico? Păi dă ce venişi pân acilea, întrebă fata care sărind de pe prispa de scândură, o şi zbughi spre poarta încuiată c-un ivăr ţărănesc?
-Mâncăte-ar mama! Ia spune-mi Getuţă, eşti sângură acasă?
-Sunt singură cuc, răspunse fetiţa, în timp ce-i sărea în braţe.
-Mă Getuţă, se miră şi nu fără motiv Maria Ursu, dar ce mare crescuşi!
-Mamă, raportă fata cu lacrimi în ochi, ce trăieşte creşte; Acuşa ce naiba faci, nu intri în curte? Aşa cum bine vezi, Lăbuş este în lanţ şi nu te poate muşca.
-N-am dă ce să intru Getuţă mamă, dar până una alta, tu cum o mai duci cu sănătatea? După câte ştiu, parcă erai mai pâlporă la boale.
-Mulţumesc lu Dumnezău mămică Maria, dar până acuşa n-avusăi nici-o boală de care să mă vait întruna şi fără rost; Uneori mă mai doare capu, da nu prea rău.
-Păi dă ce te doare Getuţă? Ia spune, ai tăi te mai bate şi acuşa?
-Ce să fac mămico, plâng şi rabd; Păi ce alceva poa să facă fata pă care părinţii ei adevăraţi, o dădură dă suflet unui neam fără inimă, doar ca să nu să piarză averea şi nu ştiu ce alte acareturi.
-Ia mai dă-o încolo dă avere; Nu-ţi mai face griji Getuţă mamă, am eu dăstulă.
-Mămico, răspunse fetiţa care deacum acuza fără intenţie, de vreme ce mă dădurăţ la dracu cu cărţi, doar pentru a nu împărţi averea între mine şi Costică, se pare că nici acuşica n-aveţi destulă.
-Acu iartă-mă, se scuză forţată de împrejurări biata mamă; Am greşit şi acuşa-mi pare rău.
-Bine mămico, dar pe mine nu prea mă încălzeşte toată părerea de rău; Acuşa tu pentru ce mai venişi, doar nu te prinsă doru dă părinţi vitregi?
-Dă-i dracu de calici, eu pentru tine am venit; N-o să crezi Getuţă, dar aş vrea să repar greşala; Hai fata mami, du şi te îmbracă mai repede.
-Păi de ce să mă îmbrac mămico; Vrei să mergem undeva?
-Vreau să mergem la Domneasca; Doar acolo este locul tău.
-Bine mămico, dar ca să mă întorc, tata Ilie n-o să mă bată?
-N-o să te mai bată Getuţă mamă;Tu nu ştii, dar tacto şi frati-tu este plecaţi pă frontul unde luptă-n contra rusului; Acu rămăsăi sângură cuc; Ei cine ştie când şi dacă s-or mai întoarce acasă.
-Păi mamă Maria, mai bine nu pleca şi mă bătea cu centura de la nădragi; Nu cred că ştii, dar şi dacilea plecară nişte ţărani concetraţi pentru armată şi nimeni nu mai ştie dacă trăiesc ori nu.
-Ştiu fata mea bună, dar tu ce faci? Nu vrei să mergem acasă?
-Mamă, dar până să plece tata şi Costică pă frontul care-i omoară pe soldaţi, tu de ce nu venişi să mă ei dacilea? Cum de-ai putut să trăieşti atâţia ani, cu frica în sân?
-Nu ştiu Getuţo, dar uite că azi n-are nici cine să mă înjure.
-Vorba bătrânilor mamă: Rău cu rău, dar mai rău fără rău!
Era pe la sfârşit de Octombrie, iar soarele încerca să-i revigoreze pe ţăranii îngrijoraţi, cu ce bruma lumină şi căldură mai avea; Într-una din zile, gospodina care deacum era însoţită de unica ei fiică, intrau în cârciuma domnului Beldie, altfel un negustor obscur sau poate un spion deghizat; Văzând cum îl cătau din priviri, cârciumarul care ocolise tejgheaua, începu să zâmbească ca orice negustor interesat să-şi vândă marfa cât mai repede şi cât mai scump cu putinţă; Oprindu-se locului, cârciumarul salută mieros:
-Bună zâua mă cumetrelor, dar cu ce-aţi vrea să vă servească un negustor cinstit ca mine? Aşa cum bine vedeţi, mărfuri este din belşug.
-Mă Beldie, întrebă un bătrânel care pe masa de stejar masiv tocmai aşezase cu zgomot ţoiul golit de ţuică şi viaţă, dacă nici măcar nu laşi omu să-şi tragă răsuflarea, ce fel dă negustor eşti tu?
-Lasă-l în pace nene Martin; Îşi face şi el meseria cum ştie sau cum crede că-i mai bine, dar uite că ne luaşi cu vorba şi nici nu dădurăm bineţe la toată lumea.
-Fă Marie, întrebă bătrânul care cu mâini tremurânde, încerca să-şi umple ţoiul, ţâe ce-ţi mai scrisă bărbată-tu? După câte s-aude pacilea, bolşăvicii dân Basarabia nu prea fuge dă bună voie.
-Docamdată n-am ce să zic nene Martin; Nu ştiu dă ce dracu, dar de-o lună şi ceva, nu-mi mai scrisă nici Ilie şi nici fi-miu Costică.
-Mărie, cred că săracii oameni n-or avea prea multă vreme şi daia nu-ţi mai scrisă! Acu dacă ar fi să credem în zvonuri, ai noştri să pregăteşte ca până în Crăciun, să-i dea în gât pă bolşevici.
-Nu ştiu nene; Aşa cum îţi spusăi, nu-mi scrisă niciunu şi asta mă grijorează cel mai mult.
-Ascultaţi-mă pă mine; Asta-i ultima luptă cu bolşăvicii care-s cei mai răi dântre comunişti.
-Mă Beldie, dă unde ştii tu care-i ultima bătălie cu tovarăşii? Acuşa nu c-aş vrea să te văd pă front, dar câtă vreme scăpaşi neconcetrat şi taman la început dă război, înseamnă c-ai dat parale.
-De moş Martin, răspunse negustorul care continua să zâmbească revoltător de mult, fieşcare să dăscurcă cum poate; Acuşa nu că m-aş văicări din te miri ce, dar cum fusăi cam bolnav…,
-Aşa bolnav ca tine, mai c-aş vrea să fiu şi eu mă Beldie, răspunse bătrânul, după care mirat, mai dădu peste cap, un ţoi plin cu ţuică bătrână.
-Lasă omu-n pace, interveni femeia care deacum încerca să aplaneze un conflct iminent; Nu trăeşte în locul soldaţilor de pe front.
-Tu poate nu zici rău, interveni bătrânul cârcotaş, numai că bărbată-tu Ilie, fi-tu Costică, dar şi alţii ca ei, moare în locul negustorilor cu parale la chimir.
-Auzi nene Martin, încercă Maria Ursu să schimbe discuţia care fără vrerea celor câţiva ţărani ducea nicăeri şi aiurea, ieri mă întâlnii nas în nas cu Filoftea; Muerea dă-l ţâne pă Miu Gherghină.
-Aha! Îl ştiu pă Miu dă mai multă vreme, dar ce zici c-a păţât bietul om?
-Păi în ultima vreme nici Filofteia nu mai primi scrisoare dă la Miu, dar nici dă la fi-su Marin; Ăl dă este leat cu băiatul meu; Cu Costică de!
-Nu te îngrijora Marie; Acuşa câtî-i ziulica de lungă face istrucţie la cataramă; Nu dalceva, dar trebuie să-i dea-n gât pă tovarăşii bolşevici.
-Eu nici nu ştiu ce să mai cred nene Martin, răspunse decepţionată biata femeie; Una spune la difuzoru dă la primărie şi alta-i treaba pă frontul unde ca nişte proşti, bieţii soldaţi moare pă capete.
-Ăsta-i război Marie, raportă bătrânul şi nu fără motiv! Nu-i chermeză cu ţuică şi lăutari.
-Ce mai vremuri apucarăm! Acuşa, continuă în timp ce-şi prindea fata pe după umeri, să spue Getuţa care ştie să cetească la fel dă bine ca dom învăţător, cam ce scrie comandanţii dăspre Mărin Covrig; Ăl d-o ţânu pă Mariţa dân capul satului.
-Da mămico, ripostă fetiţa şi nu fără motiv, dar cum vrei să spun la toată lumea, ce-a mai păţit bietul Covrig? Păi mâine n-o să ştie tot satu?
-Spune mă fată, spune; Măcar tu să spui adevăru; Nu dalceva, dar ăi care vorbeşte la defuzoru primarului, încearcă să ne ducă cu preşu; Asta în timp ce pă front, băieţii noştri moare pă capete.
-Păi în cartea poştală nu scrie că bietul om muri dă glonţ ori dalceva, raportă Georgeta Ursu, în timp ce tulburată privea în podeaua ornamentată cu mucuri de ţigară şi noroi românesc.
-Bine mă fata moşului, dar ce dracu scria în cartea poştală, întrebă bătrânul care neştiind ce să mai creadă, scuipă cu năduf ţărănesc, pe aceeaşi podea murdară?
-Scria că în lupta cu inamicu, nenea Marin şi-a dat viaţa pentru ţară şi pentru întreg neamul românesc; Atâta scria şi nimic mai mult.
-Cum mă fată, păi doar câteva cuvinte merită bietul Covrig, întrebă mirat bătrânul?
-Dar nu-i dăstul nene Martin, întrebă şi mai mirată biata femeie, sau matale crezi că domnii comandanţi trebuia să-i trimeaţă şi-o mică poezie?
-Păi numa dă poezie nu-i arde lu Mariţa, da măcar să-i fi scris cum de muri bietul om; Unde-i mormântat şi nişte chestii dăstea mai dureroase.
-Nene Martin, matale crezi că pentru biată Mariţa mai contează cum şi unde-l mormântară pe Marin? Săraca, deacuşa trebuie să se grijască dă fisa care-i mută din naştere.
-Mamă, să ştii că pe fată o chiamă Ilinca, iar de când măsa-i spuse despre moartea lu tacsu, fata plânge mai tot timpu şi se dă de ceasul morţii.
-Bine mă fată, dar ce să-i zică, întrebă motivat bătrânul, în timp ce-i făcea semn cârciumarului care absorbit de poveştile frontului, uitase să-i aducă o cinzeacă cu ţuică?
-Da mă nene Martin, dar fie şi mută, fata nu trebuia să ştie că-i muri tatăl?
-Nu ştiu dă ce dracu, dar eu cred că Getuţa mai are ceva pă suflet; Faci cum vrei mă fată, dar pân ce nu ne spui şi nouă toată tevatura, bine nici c-o să te simţi.
-Getuţă mamă, eu cred că nu-i bine să stai cu inima încărcată; Acu dacă tot începuşi o poveste care pân la urmă tot se va afla, poate n-ar fi rău s-o duci până la capăt.
-Fac cum zici mămico, dar în caz că va şti tot satu, dă ce crezi c-o să fie mai bine pentru biată Ilinca ori pentru ţaţa Mariţa?
-Pentru bietele femei nu cred c-o să fie prea plăcut, dar ţăranii dân sat trebuie să ştie cum şi de cine să să ferească; Acuşa pricepuşi Getuţă mamă?
-Chiar aşa mă fată mare; Dacă nu vrei să te înneci, nu ţâne în guşă adevăru pă care îl ştii doar tu, îndemnă şi nu fără motiv bătrânul care nervos, răsucea în mână ţoiul golit de ţuică şi viaţă.
-Ştiu mă nene şi daia nici nu vreau să mă înnec ca o proastă.
-Da mă fată bună, dar te poţi libera doar dacă-ţi goleşti guşa.
-În urmă cu doar câteva zile, începu fata să depene povestea familiei Covrig, cu puţin după prânz, Ilinca despre care taman vă spusăi c-ar fi mută din naştere, o apucă pe drumul care duce spre Nucşoara; Nu apucă a se depărta prea mult dă casă când, un bărbat o prinde în braţe şi-o trage în stufăriş; Atunci biata fată s-o zbătut cât s-o zbătut, dar ce putea să-i facă unui animal înfierbântat? Până la urmă bărbatul îi rupsă toate ţoalele cu care era îmbrăcată, după care-i făcu felu.
-Şi cum mă Getuţă, chiar aşa s-a întâmplat cu biata fată?
-Chiar aşa nene, dar cum asta nu-i tot, uite ce s-a întâmplat dupaia; După o vreme în care fata stătuse leşinată în balta-n care sângele se amesteca cu murdăria timpului, a fost găsită de un slujitor care pentru cine ştie ce nevoie, coborâse dă pă capra docarului şi grăbit intrase în stufărişul de pe malul râului; Cumsăcade, slujitorul boierului Marghiloman o luă pă fată în braţe şi cum docarul era gol, o duse la conac, doar ca să se bucure de îngrijire; Cam asta păţi biata mută.
-Da mă fată, întrebă moşul privind-o mirat, dar tu de unde ştii atâtea dandanale îmbârligate?
-Nene, răspunse domnişoara, dar cu ceva mai mult curaj, îndemnată dă mama care nădejduia că doar în felu ăsta vom afla şi noi câte ceva dăspre frate-miu care dă răcan fusăsă încorporat în plutonul locotenentului Mihai Marghiloman, ieri mă dusăi la conac.
-Bine mă fată, întrebă moşul care după atâtea ţoiuri era tot mai interesat de trista poveste, dar ce mai zicea boierul Marghiloman?
-Păi matale crezi că eu am stat dă vorbă cu boierul? O mucoasă nu are asemenea pretenţii.
-Dar tu de unde ştii ce păţi muta care umbla creanga pă drumul care duce spre Nucşoara?
-Păi nici nu mă dezmeticisem bine când un slujitor mă şi luă-n primire; El m-a dus în camera-n care biată Ilinca zăcea într-un pat dă scândură; Alături sta o bătrână care-i punea de zor, cârpe reci pă fruntea îmbrobonată şi atât de fierbinte.
-Bine mă fată, dar tu dă unde ştii, cum şi cine-i făcu felu, întrebă curios bătrânul?
-Păi taman mă pregăteam să plec când, numa ce veni coniţa Ioana; De cum mă văzu, coniţa se apropie de mine şi cu vorba-i blândă, mă luă la rost:
-Tu cine Dumnezeu eşti? Iartă-mă te rog frumos, dar nu te-am mai văzut la conac.
-Păi unde să mă vedeţi coniţă Ioana? Dumneavoastră nu ştiţi cum şi de ce naiba, dar eu până acuşa nici nu stătui în satul Domneasca.
-Şi acum eşti venită la neamuri, mai întrebă coniţa Ioana, în timp ce îi făcea o injecţie lu biată Ilinca? Hai spune mai repede şi nu te mai codi.
-Nu vă supăraţi coniţă Ioana, dar eu sunt fata lu Maria Ursu.
-Tu eşti soră cu Costel? Ciudat, dar spunea că este singur cuc.
-Coniţă Ioana, eu sunt sora lu Costică; Cum nu mai primisăm nici-un fel dă ştire, am îndrăznit să viu la conac; Nu dalceva, dar poate domnul locotenent o fi trimis scrisoare sau vreo carte poştală.
-În ultimul timp n-am mai primit nici-o scrisoare de la soţul meu, îmi spusă coniţa care după câte-mi dădui seama niţăl mai târziu, nu-i căzusă prea bine o întrebare ce putea să pară nesocotită.
-Atuncea plec coniţă Ioana şi mă iertaţi pentru îndrăzneală.
-Mai stai puţin; Ia spune-mi, pe tine cum zici că te chiamă?
-Coniţă Ioana, eu zic că pe mine mă chiamă Georgeta Ursu.
-Încântată Georgeta, dar nici de la nenea Ilie nu aveţi ştire?
-Nu coniţă Ioana; Poate taman daia, mămica stă ca pă jar.
-Georgeta, în ultima lui scrisoare, Mihai îmi spunea despre soldaţii din plutonul pe care încă-l mai comanda: Sunt bine şi sănătoşi, dar nu ştiu ce va fi mai târziu.
-Matale ce crezi coniţă, m-am pomenit eu întrebând cam fără rost, războiul ăsta nenorocit, ar putea să se termine până în sărbători?
-Nu trebui să ne pripim cu cine ştie ce răspuns, dar eu cred că dacă până în iarnă reuşesc să-i alunge pe bolşevici din Basarabia, războiul în care s-au angajat românii, ar trebui să se sfârşească.
-Şi până la Crăciun, tata şi frate-miu ar putea să vie acasă?
-Aşa mă fată frumoasă, dar până la urmă ce-ţi spusă nora boierului Marghiloman?
-Păi nene, coniţa Ioana taman să gândea ce să-mi răspunză la aşa întrebare când, în cămăruţă intră val-vârtej Mariţa lu Covrig.
-Bună zâua maică şi mă iartă pentru aşa îndrăzneală, salută biata femeie, după care începu să-şi şeargă ochii cu colţurile broboadei.
-Bună ziua tanti, dar matale cine Dumnezeu eşti, întrebă mirată coniţa care deacum o privea pe femeie, cu multă milă şi înţelegere?
-Eu sunt mama lu Ilinca şi nenorociţii uite ce-i făcură taman acuşa când rămăsăi fără neam dă bărbat; Nu vă supăraţi de-o aşa întrebare, dar biată Ilinca n-ar putea să scape cu viaţă? Dumnezeule, dacă-mi moare şi fata, eu nu ştiu maică ce-o să fac şi unde să mă duc.
-Nu-ţi mai face griji tanti Mariţa; Din fericire, fata n-o să moară, dar multă vreme biata copilă se va teme până şi de umbra ei.
-După tot prăpădu, răspunse văduva care abia dacă-şi mai putea stăpâni plânsul de care doar românii sărmani aveau parte, numai săracii o să stea cu frica în sân.
-Bine ar fi să n-ai dreptate, dar tanti Mariţa: Mata n-ai idee cine Dumnezeu putea să-i vă facă atâta rău? Doar suntem creştini, exclamă coniţa şi nu fără motiv.
-Nu ştiu maică; Ştiu doar că răul cade doar pe capu omului sărac şi fără neam de ajutor.
-Numai că deacum necazul cade pe capul tuturor; Păi matale crezi că într-un război ca ăsta, moartea stă să aleagă între bogaţi şi săraci?
-Aveţi dreptate coniţă Ioana, dar moartea cât-îi dă hoaţă, îi ocoleşte pă hoţomanii care dând ciubuc, să furişară dă front, dar şi dă multe alte rele, dintr-o lume plină de atâtea belele.
Văzând-o pă coniţa care se gândea doar la bărbată-su, ţaţa Mariţa-şi pupă fata, după care la fel de ne împăcată, plecă spre casa care deacum era goală şi rece.
Stam dăgeaba şi tocmai mă hotărâsem să plec când, grăjdarul care o găsâse pă Ilinca, intră val vârtej pă uşa care rămăsese deschisă.
-Ce s-a întâmplat mă omule şi de ce Dumnezeu dai năvală, întrebă mirată coniţa Ioana?
-Coniţă Ioana, răspunse grăjdarul abia trăgându-şi răsuflarea, să ştiţi c-am aflat cine-i ăl dă-şi bătu joc dă fata lu Mariţa Covrig.
-Şi de ce nu-l reclami? Răspunde odată şi nu mă mai perpeli.
-Nu ştiu cum să zic coniţă, da mare-i grădina lu Dumnezău!
-Mă omule, insistă coniţa Ioana, acum lasă-l în pace pe Dumnezeu şi mai bine spune-mi ce-ai aflat despre barbarul care a siluit-o pe biata fată.
-Păi coniţă Ioana, dimineaţă taman dăshămasem caii şi când să-i bag în grajd, Firică unde nu începu a se hlizi la mine; Cum mă cam enerva rânjetu lui tembel, l-am întrebat: Mă proştovane, acu dă ce dracu te holbezi ca un idiot şi nu-ţi vezi dă treabă?
-Hă, hă, hăăă…; Auzi nene, eu nu mă holbesc chiar dăgeaba.
-Spune mă; Altfel dacă mai rânjăşti ca un bou bălţat, te ia mama dracu; Băăă, n-ai priceput?
-Hăhăăă…, dar dă ce să mă baţi nene? Păi nu matale o adusăşi pă muerea cu care Plăvanu m-a pus să mă regulez pă malu râului?
-Bă Firică, tu nu mă minţi? Ia spune mă, dar cum te regulaşi?
-Hă, hăăă…, nu te minţ nene; Eu nu învăţai să minţ ca matale.
-Mă nărodule, eu am să-l întreb pe Plăvanu dăspre care zici şi dacă mă minţi, am să-ţ trag o bătaie soră cu moartea; Ai priceput mă bou dracu ce eşti?
-Întreabă-l nene, insistă nebunul în ciuda nebuniei; Doar el o ţânu dă mâini pă toanta care nici ştia să vorbească; Nu ştiu dă ce mă nene, dar a dracului muere nu prea stătea crăcită.
-Ca să nu mai pierz timpu, băgai caii în grajd, mă gândii, mă socotii, după care ieşând afară, îl găsăsc pă proştovan lângă loitra căruţii; Rânjea la fel ca mai nainte; Ca să mă lămuresc oleacă, îl duc pă idiot în grajd; L-am luat cu binişoru doar cât să nu-l sperii şi apăi l-am întrebat: Ia spune-mi bă Firicuţă, ce dracu făcuşi cu fata lu Mariţa şi taman în zăvoiul dă lângă râu? Haide mă povesteşte, doar suntem prieteni buni.
-Păi nu-ţ mai spusăi ce-am făcut cu muerea care sta ca muta şi zâcea nimic?
-Mă cretinu dracu, l-am povăţuit eu abia stăpânindu-mi nervii, tu să te duci la preot şi să te spovedeşti; Nu dalceva mă dobitocu dracului, dar cu păcatul pă care-l făcuşi, o să ajungi în iad.
-Hăăă, păi atunci să meargă la popă şi Plăvanu care să culcă primu cu muerea şi-mi spunea să mă uit la el cum îi bagă daravela.
-Dobitocul poate c-ar mai fi zis ceva, dar cum mă enervasem peste măsură, l-am pocnit peste gură; Văzând cum să uită ca un bou bălţat, l-am mai pocnit odată şi l-am prăvălit lângă iezle.
Bietul idiot, abia dacă mai putea să-şi tragă răsuflarea într-o viaţă care nu era altceva decât un blestem ce părea să fie pedeapsa pentru păcatele săvârşite cine ştie când, de cine ştie care neam.
-Bine mă grăjdar, dar acel băiat nu este în toate minţile?
-Păi coniţă Ioana, băiatul nu prea este zdravăn la cap, dar Plăvanul care se culcă cu biata fată şi-i făcu felu, a ştiut ce rău îi face.
-Ascultă grăjdar, întrebă coniţa care deacum încerca să-şi ascundă îngrijorarea, tu-l cunoşti bine pe Plăvanul despre care vorbeşti cu atâta convingere?
-Apăi coniţă Ioana, răspunse slujitorul mândru de ştiinţa lui, ştiu doar că Plăvanul este preten la cataramă cu prostănacul dă Beria.
-Bine mă grăjdar, dar Beria cine dracu este? Tot un imbecil incurabil?
-Coniţă Ioana, Beria este rusul care să pripăşi cam dă multă vreme în satul nostru; Unii zice cum că el i-ar conduce pă comunişti, doar până când tovarăşii va pune măna pă putere şi hăţuri.
-Getuţa mamă, ce zici tu este numa lucruri pentru care poţi da jandarilor cine ştie ce declaraţie în contra noastră; Acuşa cred c-ar fi mai bine să mergem acasă; Doar ştii câte-avem de făcut, ordonă dând să plece Maria Ursu.
-Mă femeie, interveni rugător bătrânul care deacum părea tulburat de grozăvia faptei, dar şi de ţuica băută fără noimă, de ce dracu nu laşi fata să spună tot ce s-a întâmplat la conacul boierului?
-Da mă nene, dar prea multe nici eu nu mai ştiu ce să vă spun.
-Mă fată, ştiu doar că nu ne-ai povestit chiar tot ce ştii; Nu dalceva, dar mai mult dăcât vorbim în prăvălie, noi alte bucurii nu mai avem.
-Ce să fac mamă? Nici la jandari nu-i bine să dai declaraţie.
-Hai mă fată, spune tot ce ştii; Doar în felu ăsta vom afla şi noi cine suntem şi ce mai vrem cu adăvărat, interveni rugător moş Martin.
-Şi cu jandarii ce dracu facem mamă? Dac-o să m-aresteze?
-Getuţo, ia mai dă-i încolo dă jandari! Nu-i cine ştie ce săcret.
-Fie cum zici mamă, răspunse temătoare Getuţa Ursu; Nene, văzând că nora boierului nu prea mai avea ce să-mi povestească, am plecat de la conacul unde lumea parcă se temea de adevăr.
-Şi cum aşa mă fată, coniţa Ioana chiar nu-ţi mai spusă nimic?
-Păi ce să-mi spună dacă nici coniţa Ioana nu ştia prea multe?
-Să vă mai servesc cu ceva, întrebă vădit interesat negustorul care de la o vreme părea să nu-şi mai găsească locul printre cheflii?
-Nu dom Beldie; Şi aşa cheltuirăm o grăma dă bani, raportă Maria Ursu, după care înfricoşată de prigoana jandarilor subdezvoltaţi, îşi luă fetiţa de mână şi grăbite, plecară spre casa însingurată.
Când mai erau doar câţiva paşi până la poartă, o femeie c-o broboadă mare pe cap, începu să ţipe; Întorcând privirea, tanti Maria o văzu pe femeia care disperată îi făcea semn să se oprească.
-Acuşa de ce Dumnezău mai plângi? Ia spune-mi, păţâşi ceva?
-Fă Marie, întrebă disperată Filofteia Miu, în timp ce grăbită încerca să-şi şteargă lacrimile care deacum inundaseră faţa-i brăzdată de riduri şi datâtea necazuri, asta mică nu ştie să cetească?
-Păi dacă n-o trimisă la şcoală rubedenia care mi-o luase dă suflet, acuşa biata fată nu ştie nici cetirea nici socotirea.
-Aoleu Marie, păi ce dracu să mă fac şi unde să mă duc?
-Bine fă muere, dar n-ai şi tu o fată leat cu Georgeta? Ea dă ce nu ştie cetirea şi socotirea?
-Nu ştie dăloc, continua să plângă biata Filofteie; Omul meu zâcea cum că muerea trebuie să facă doar mămăligă şi copii.
-Cam puţin Filofteie, dar ce să facă omul care ştie doar cetirea?
-Fă Marie, raportă nefericita care abia dacă-şi mai putea stăpâni plânsul, am în pozănar o carte poştală care parcă ar fi dă pă frontu în care oamenii moare cam deavalma.
-Păi atuncea mergi la biserică; Dai câteva ouă şi popa care face dă planton, va ceti bucuros tot ce scrie pă cartea poştală şi militară.
-Fusăi şi la biata biserică, dar cum nu-l găsâi pă popa care cine ştie pă ce coclauri chiauneşte însingurat, mă gândii că poate m-ajută fi-ta.
-Păi dacă nu-l găsâşi la biserica în care trebuie să ţână slujbă dă împăcare întru Domnu, atunci dă ce dracu nu te dusăşi la el acasă?
-Nu mă mai îndemna Marie, acasă chiar că nu mă pot duce; Popa o fi cum o fi, dar preoteasa-i o acritură cum nu cred că s-a mai pomenit.
-Filofteie, cine dracu o fi muerea care fuge ca dă frica turcilor?
-Ei Doamne, este Mariţa lu Covrig; Păi ce, tu n-o mai cunoşti?
-Ia stai niţăl fă Mariţă; Unde Dumnezeu alergi cu atâta grabă?
-Cum dă nu ştii Marie, răspunse sărmana care deacum încerca să-şi ascundă nebunia? Mă duc la conacul în care-mi lăsai fata zălog.
-Păi nu stă mai bine la conac? Doar nu-l sărăceşte pă boier.
-Nu Marie, dar nici eu nu mă liniştesc, până ce n-o văd acasă.
-Bine Mariţă, atuncea fă cum te taie capu; Eu ştiu ce înseamnă să fii îngrijorată, dar mergând spre şcoală, niciodată nu vei ajunge la conac.
-Ştiu Marie, dar eu la tine am venit; Vreau s-o laşi pă fată, doar ca să meargă cu mine până la conac; După câte ştiu, mai fuse şi în urmă cu câteva zâle.
-Eu te înţeleg Mariţă, dar astăzi avem atâta treabă dă făcut.
-Da fă Marie, dar las-o numai un pic; Astăzi nu stăm prea mult.
-Du-te Getuţă, se declară de acord femeiea care mai bine ca nimeni altu, lupta cu singurătatea dincolo de care te pândeşte moartea, dar să nu stai prea mult; Altfel nici că le mai dăm de cap.
-Mariţă, dacă tot mergi la conac, nu vrei să-mi faci un bine?
-Filofteie, bine face doar Dumnezeul care ne-a făcut oameni.
-Da fă Mariţă, dar uite că nici nu ştiu cum să-ţi mai zic; Orişicum, e ceva în legătură c-o carte poştală care cred că-i venită dă pă front.
-Păi atuncea las-o la mine tanti Filofteia; Am s-o rog pe coniţa s-o citească, iar mai pă sară ori mâine dimineaţă, trec eu pă la matale şi-ţi voi spune cam ce scrie în cartea poştală şi militară.
Când mai aveau doar câţiva paşi până la poarta conacului, domnişoara care nu prea înţelegea graba văduvei Covrig, întrebă mirată:
-Nu te supăra tanti Mariţa, dar acuşa dă ce naiba te grăbeşti?
-Trebui să fac dreptate fetiţo, răspunse rânjind biata văduvă, altfel n-o să-mi pleznească capul de câţi draci se adunară în el?
-Da tanti, dar cum vrei să faci dreptate? Doar nu aduci jandarii la conacul boierului.
-Şi ce să facă curcanii? Mai bine-mi iau fata de pe capul oamenilor; Acu de mă fată, doar grija asta-i lipsea boierului Marghiloman.
-Bine tanti Mariţa, dar de ce n-o mai laşi barem câteva zile?
-N-o mai las nici cinci minute, dar numai după ce fac dreptate.
-Nu te mai înţeleg tanti Mariţa; Despre ce dreptate vorbeşti?
-Toate la timpu lor fetiţo, răspunse în doi peri văduva care mai hotărîtă ca niciodată, încerca să înfrunte stihia nemilosului destin.
În mai puţin de un sfert de oră, cele două femei intrau în cămăruţa în care de câteva zile, zăcea biată Ilinca; În timp ce îngrijorată, văduva se aşeza la căpătâiul fiicei sale, domnişoara care nici pe departe nu putea să intuiască planul prin care femeia care o rugase s-o însoţească la conacul marelui boier, încerca să se răzbune, raportă cu orece mirare:
-Nu te supăra tanti Mariţa, dar eu m-aş duce s-o cat pe coniţa Ioana; Nu dalceva, dar vreau să-mi cetească o carte poştală; Doar ştii ce I-am promis lu tanti Filofteia.
-Atunci du-te mă fată, dar fii cu multă luare-aminte; Tu eşti mică şi nu ştii că marii boieri, nu face mai nimic dă pomană; Acuşa mă înţelegi?
-Vorbeşti cu păcat tanti Mariţa, dar aşa cum ştie toată lumea din satul Domneasca, coniţa nici măcar nu este fata boierului Marghiloman.
-Mă fată, eu taman daia-ţi zic să fii cu băgare dă samă la tot ce vorbeşti cu femeia care nu este odraslă de boier adăvărat.
De la o vreme, Georgeta Ursu se tot învârtea pe peronul din faţa intrării principale, în speranţa că un slujitor mai amabil o va băga în seamă; Cum mai toţi dăduseră bir cu fugiţii ori aveau cine ştie ce treabă, mezina familiei Ursu tocmai vroia să renunţe când, din parcul conacului venea grăbită din cine ştie ce pricini doamna Ioana; Neştiind cum să procedeze, fata rămase ţintuită locului; Văzând-o cum sta într-un spaţiu cam neprietenos, femeia despre care Mariţa răposatului n-avea o părere prea bună din numai Dumnezeu cine ştie care motiv, întrebă vădit îngrijorată:
-Ce mai faci Georgeta? Cauţi pe cineva, sau mi se pare mie?
-Nu vă supăraţi coniţă Ioana, dar eu taman pă matale vă caut.
-Dar pentru ce? S-a întâmplat ceva rău şi nu mai poţi aştepta?
-Păi coniţă Ioana, într-o carte poştală scrie despre omu lu ţaţa Gherghină Filofteia; Eu nu ştiu cum naiba să fac, dar neavând curaj, nici nu pot să-i spun că ia murit omu pă front şi că biata femeie rămase văduvă de bărbatu concetrat în urmă cu doar câteva luni.
-Am înţeles mă fată, dai nici eu nu sunt prea curajoasă.
-Ar trebui să fiţi coniţă Ioana, doar nu dăgeaba staţi la conac.
-Te cam înşeli mă fată; Tu eşti mult mai curajoasă decât mine.
-Şi eu cum să fac cu tanti Filofteia? Aşa cum vă zâsăi mai adineaurea, eu n-am curaj şi taman daia nu pot să-i spun ce păţi omul care a murit pă frontu rusesc.
-Bine mă fată, atunci lasă la mine cartea poştală; Cred c-am să găsesc o modalitate prin care s-o înştiinţez pe biata femeie.
-Nu v-am înţeles coniţă Ioana, întrebă mirată mezina familiei Ursu, în timp ce înmâna cartea poştală, dar ce să găsiţi?
-Am vrut să spun că mai pe seară am să trimit un slujitor care fiind oleacă mai diplomat, îi va spune mai pe ocolite, crudul adevăr.
-Bine că măcar îmi luarăţi o piatră dă pă inimă, se bucură domnişoara care neştiind cum să-i mulţumească, privea în pământul rece.
-Mă fetiţă, deacum să te fereşti de un asemenea balast; Nu dalceva drăguţo, dar nu totdeauna vei găsi un prieten care să te elibereze la timp.
Deşi nu înţelegea prea bine sfatul coniţei Ioana, domnişoara Ursu Georgeta mulţumi doar cu respectul ţăranului simplu, după care plecă spre cămăruţa în care o lăsase pe Mariţa Covrig; Împinsă de un resortul răzbunării, biata femeie se ridică de pe scaunul pe care bocise atâta timp şi ieşi afară; O vreme Mariţa rătăci prin spaţiul care din totdeauna separă realul de ireal, pentru ca mai apoi, cu hotărârea omului care vrea cu orice preţ să îşi facă singur dreptate, să se îndrepte spre grajd; Când mai erau doar câţiva paşi până la uşă, o femeie trecută bine de prima tinereţe, întrebă cu îngrijorarea slujitorului plătit şi încă destul de bine:
-Mariţă, dar unde naiba mergi? Doar nu cauţi pă careva şi taman la grajd.
-Dă ce mă întrebi? Am treabă c-un grăjdar care după câte ştiu roboteşte pacilea.
-Bine fă Mariţă, dar acilea este mai mulţi grăjdari; Tu pă care…?
-Pă unu Firică; Nu dalceva, dar aş vrea să fac o pomană cu el.
-Nu faci rău Mariţă; Săracu băiat, nu prea este în toate minţili.
-Ştiu mă Radă, dar unde dracu să-l găsesc? Aş vrea să fac pomana cât mai repede, după care-mi iau fata şi împăcate ne vom duce doar unde vom vedea cu ochii.
-Nu ştiu ce să împaci, dar pe Firică îl găsăşti în prima iezle.
-Cum în iezle? Păi bine mă femeie, ce Dumnezău face acolo?
-Acuşa să cam auleşte dă durere; Nu ştiu când dracu, da-l burduşi un grăjdar care după câte-mi dădui sama, avea năcaz pă el.
-Poate c-a primit ce merita, raportă şi nu fără motiv îndurerata văduvă, după care călcându-şi pe inimă şi credinţă, încercă să-şi facă puţină dreptate.
-Fă Mariţă, mai apucă să întrebe Rada Colţun, în timp ce mirată se oprea în uşa grajdului, dar tu ce Doamne iartă-mă vrei să faci?
Apropiindu-se de iezlea în care deacum zăcea violatorul fiicei sale, Mariţa Covrig îl prinse de părul nespălat de cine ştie câtă vreme şi-l ridică de parc-ar fi fost o zdreanţă ruptă şi murdară.
-Ia spune mă, tu eşti cremenalul care-şi bătu joc dă fata mea?
-Lasă-l în pace Mariţă; Doar îţ spusăi că bietul băiat nu este în toate minţile, strigă femeia, în timp ce speriată, nu ştia ce să facă şi cum să intervină în apărarea bietului nevoiaş.
-Atunci o să-i dau cât n-o să poată duce, strigă disperată văduva care fără să mai piardă timpul despre care credea că-i datorează o mulţime de binefaceri, se repezi la o furcă aruncată întâmplător.
-Vino-ţi în fire Mariţă; Ce dracu vrei să faci, taman c-un asemenea furcoi?
-Să facem dreptate pentru tot răul de care boleşte fata mea dragă, urlă biata mamă, după care lăsându-se împinsă de furia care face din oameni fiare, înfipse furca în burta bietului grăjdar.
Zbătându-se între viaţă şi moarte, nevoiaşul privea mirat la femeia care la trimis la Dumnezeu doar pentru dreapta judecată; După ce igni de câteva ori, prostănacul plecă din lumea care de foarte multe ori năştea numai răutate, chiar dacă uneori încerca să arate cât e de bună; Sângele de un roşu aprins, unde nu începu să curgă printre scânduri, formând la picioarele văduvei care deacum credea că făcuse dreptate, o băltoacă din care aburii vieţii se ridicau nestingheriţi spre cerul izbăvitor, într-o veşnică împăcare cu bunul Dumnezeu; În demonica-i pornire, femeia care deacum făcuse dreptate cu furca, nu s-a gândit nici-o clipă la împăcarea cu sfinţii, iar prin gestul ei disperat, nu făcuse decăt să transforme un şfârşit, într-un început de care până la urmă, cu toţii vom avea parte într-o măsură egală pentru fiecare; Despre împăcarea cu bunul Dumnezeu s-au scris şi cu siguranţă se vor scrie numeroase pagini; Când un echilibru social era pe cale de-a se rupe iar românii şi din păcate nu doar ei, urmau să fie aruncaţi în întunericul Infernului Roşu, cred c-a venit momentul să nuanţăm cât mai explicit posibil, procesul de restructurare succesivă; Este metamorfoza care prin valurile pe care le-a produs, a nimicit într-un timp record, elita societăţii care secole de-a rându fusese bine structurată după legile pământului românesc; Dragilor, să avem oarece îngăduinţă pentru vremurile ce vor veni, dar şi un gram de interes profesional; Aşa mai trecu o bună bucată de vreme; Coniţa Marghiloman tocmai încerca să urce treptele din faţa intrării principale când, femeia care la conac era cunoscută doar prin felul exagerat de-a prezenta unele situaţii, se opri crăcănată; Cum doica Pară Filica insista de parcă cine ştie ce nenorocire se întâmplase, doamna Ioana se opri locului şi întrebă mirată:
-Ia lasă văicăreala şi mai bine spune-mi ce naiba are băiatul?
-Aoleu coniţă Ioana, unde nu începu să ţipe micuţu bebeluş! Nu vă supăraţ, dar eu taman daia vă cătam; Haide coniţă Ioana, haide pân la el.
-Ţi-am mai spus tanti Filica, lasă-l să ţipe cât pofteşte; Altfel cum vrei să aibă grai? Şi apoi nu trebuie să fim comandaţi până şi de ţipătul micuţilor.
-Ştiu coniţă Ioana, dar fie-vă milă; Micuţul este prea micuţ.
Ignorând nişte vorbe care deacum se rostogoleau ca bolovanii şi făceau un zgomot asurzitor, coniţa se îndreptă spre camera fiului, hotărâtă să nu cedeze în faţa capriciilor care încep din fragedă pruncie; Văzând cum se zvârcolea în pătuţu-i de mătase, după doar câteva clipe de ezitare, doamna Ioana Marghiloman sfârşi prin a-l lua în braţe şi înduioşată, îl alintă ca pe un odor de mare preţ; În loc de plânsul care-i schimonosise chipul, apăru ca prin farmec un zâmbet ce ar fi putut înmuia până şi-o stâncă îngheţată, darmite o inimă iubitoare de mamă adevărată; Doamna Ioana născuse pe la început de Octombrie; Cum în ultima vreme nu mai primise de pe front nici-un fel de ştire, tânăra mămică se aşeză la biroul din bibliotecă şi-n cele din urmă reuşi să scrie o depeşă lungă, dar ticluită alandala; Din scrisoarea udată cu lacrimi de frumoasa lui soţie, căpitan Mihai Marghiloman va afla despre fiul născut în urmă cu puţină vreme; Purtând numele de Alexandru, nepotul aducea un imens respect şi-o adâncă preţuire, bunicului care deacum nu-şi mai încăpea în piele de atâta bucurie; Îngrijorarea, dar şi teama doamnei Ioana, creşteau pe măsură ce zilele treceau şi de pe frontul unde cu siguranţă se petreceau evenimente de un tragism fără seamăn, nu venea nici-o ştire; Era în ajunul Crăciunului; Nemaiputând suporta îndoiala în care plutea de-o bună bucată de vreme, doamna Ioana Marghiloman se hotărâ să meargă la primăria satului; Acompaniată de privirea paznicului Vizigot, sania în care se urcase doamna Ioana, tocmai ieşise pe poarta conacului când, argatul care deacum călărea un cal cu stea albă în fruntea-i semeaţă, unde nu începu să strige după obiceiul şi educaţia primită într-o familie de ţăran cu oarece avere, dar lipsit de slova cărţii:
-Coniţăăă; Opriţi-vă niţăluş coniţă; Trebuie să vă spun ceva şi încă foarte important.
-Ce naiba s-a întâmplat, întrebă coniţa care deacum privea mirată la argatul care lipsit de bun simţ, continua să dea din mâini?
-Păi coniţă Ioana, boierul mă trimisă doar ca să mergeţi negreşit pân la dumnealui; Bă vizitiu, tu fă bine şi întoarce sania înspre conac şi nu mai mustăci ca prostu.
-Când ţi-a spus mă Iliuţă? Ştiam că boierul avea alte treburi.
-Văzând cum vă urcaţi în sanie, mă chemă pă mine la raport şi-mi ordonă ce vă spusăi.
Simţindu-se legată de conac şi de adevăratul său stăpân, doamna Ioana părea mai răvăşită ca în multe alte dăţi; Încercând să-şi adune nişte gânduri rebele, coniţa intră în biblioteca-n care boierul Marghiloman încerca să prindă momentul potrivit şi cu oarece tact, să-i vorbească cât mai deschis.
-Iartă-mi întrebarea poate cam nesăbuită, dar unde Dumnezeu plecase-i şi încă pe furiş?
-Plecasem la primărie, dar nu ştiu dacă chiar pe furiş; Iartă-mă tată socrule, dar nici nu-i prea greu de ghicit motivul pentru care intenţionam să vorbesc cu domnul primar.
-Cum ghicitor nu cred că sunt, fii bună te rog şi spune-mi pentru care jalbă te ducea-i?
-Tată socru, de atâta amar de vreme nu mai ştiu absolut nimic despre Mihai; Iartă-mă te rog, dar nici nu vreau să mă gândesc la motivul pentru care soţul n-a mai dat nici-un semn de viaţă.
-Da Ioană, dar Mihai ţi-a trimis o scrisoare; Cum ai dreptu la înţelegere şi adevăr, cred c-ar fi bine să te linişteşti puţin, altfel nu vei înţelege tâlcul şi drama; Nu ştiu dacă respectiva scrisoare te va bucura cu adevărat, dar cel puţin are meritul de-a face puţină lumină într-un spaţiu care tăcut şi vădit nemeritat, te înconjoară pe nedrept.
Cum vorbele deveniseră de prisos, boierul Marghiloman scoase dintr-un sertar, un plic pe care îl înmână coniţei care deacum aştepta înfrigurată; Dragilor, pentru cunoaşterea unor evenimente la care n-am putut fi martori din motive lesne de înţeles, dar care merită cu prisosinţă a fi consemnate de pana istoriei, să avem puţintică răbdare şi un gram de omenească înţelegere, pentru ca împreună cu doamna Ioana, să citim scrisoarea găsită în plicul primit de pe frontul rusesc.
Topice: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (24) – Dincolo de Prut (2)
Comentarii închise.
