Vameşul şi fariseul
de Ion Cârciuleanu | 8 Februarie 2009
Peste trei săptămâni vom începe, cu ajutorul lui Dumnezeu, Postul cel mare în care, prin rugăciune, prin înfrânare şi pocăinţă ne vom curăţi sufletele de păcate. De aceea, începând de astăzi, prin cântările şi rugăciunile de la Sf. Slujbe, Biserica ne pregăteşte, treptat, pentru întâmpinarea cu cuviinţă a Sfântului şi Marelui Post. Este vorba de o pregătire specială, care se desfăşoară după anumite slujbe cuprinse în cartea liturgică numită Triod, fapt pentru care cele zece săptămâni care ne despart de măritul praznic al Învierii poartă numele de “perioada Triodului”. Este o perioadă de neîncetate strădanii duhovniceşti – pocăinţă, rugăciune şi fapte bune -, prin practicarea cărora înlăturăm ce este rău în noi şi primim cu sufletul curat pe Cel ce a biruit moartea, prin Înviere, ca să înviem şi noi către o viaţă nouă.
Dar pe lângă slujbele impresionante din cartea Triodului, Biserica a rânduit şi citirea unor pericope evanghelice la Sf.
Liturghie, alese tocmai în vederea refacerii vieţii noastre duhovniceş ti. În această primă duminică din Perioada Triodului s-a rânduit citirea unei pericope scurte, dar plină de învăţătură, şi anume parabola Vameşului şi a fariseului, rostită de Mântuitorul.
Presupunem că întâmplarea n-a fost imaginată de Mântuitorul, ci a fost luată din viaţa de toate zilele, în vremea când trăia El însuşi pe pământ, pentru că toţi cei ce apar în paginile Sf. Evanghelii au fost persoane reale, prezentate de Mântuitorul ascultătorilor Săi şi tuturor celor ce vor auzi sau vor citi cuvântul Său peste veacuri ca modele nemuritoare, pozitive sau negative, actuale oricând şi oriunde.
Motivul rostirii acestei parabole, precum şi cei cărora le era adresată sunt arătate în cuvintele: “Către unii care aveau despre sine încredinţarea că sunt drepţi şi priveau de sus pe ceilalţi, a rostit Iisus pilda aceasta” (Luca 18, 9). Scopul pildei este arătat, deci în mod clar. Ea biciuia păcatul mândriei celor ce se credeau drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi oameni. Erau vizaţi fariseii, pe care nu o dată i-a certat Iisus, numindu-i “morminte văruite”, “pui de năpârci” etc. Sunt vizaţi toţi fariseii, din toate timpurile, care sunt sau li se pare că sunt cu ceva mai buni, că au dreptul să blameze şi să dispreţuiască pe alţii, numindu-i “răi”, “oameni pierduţi”, pentru că nu urmează plăcerile lor.
“Doi oameni, spune pilda, s-au suit la Templu ca să se roage, unul fariseu, celălalt vameş” (Luca 18, 10). Faptă necesară şi vrednică de laudă. Căci ce poate fi mai de folos şi mai necesar pentru un suflet omenesc decât să-l preamărească pe Dumnezeu prin rugăciune în casa Sa. Căci rugăciunea este o înălţare după fire, cu duhul. E o suire a minţii şi a inimii către Dumnezeu, o mutaţie în conştiinţă, care duce după sine schimbare în întreaga făptură.
Fariseul era un om ce făcea parte dintr-o grupare religioasă care se străduia să păzească cu stricteţe toate prevederile legii vechi cu privire la posturi, spălări rituale şi alte obligaţii faţă de templu. Ei puneau accentul pe păzirea formelor exterioare ale legii, pe litera ei, fără să încerce să-şi însuşească fondul sau duhul ei, prin ridicarea vieţii lor spirituale pe o treaptă mai înaltă, concretizată în dragoste faţă de Dumnezeu şi de semeni. Tocmai pentru că erau “împlinitori ai legii” numai după cele din afară, pe când inima lor rămânea plină de mândrie, de invidie şi de pofte, Mântuitorul îi mustră cu asprime.
Această purtare a lor ne-o demonstrează convingător însuşi fariseul din evanghelia de astăzi. Îndată ce a intrat în templu, el este stăpânit de duhul mândriei, începe să-şi arate virtuţile către cer, prezentându-se pe sine astfel: “Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca acest vameş… Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din tot ce câştigă” (Luca 18, 11-12).
Cu alte cuvinte, fariseul încearcă să-şi dea singur un certificat de comportare corectă, să se autorecomande lui Dumnezeu, căruia îi vorbea de la egal la egal, uitând cuvintele înţeleptului Solomon care sfătuia: “Să te laude altul şi nu gura ta, un străin şi nu buzele tale” (Prov. 27, 2). Deci, mândria făcea parte integrantă din fiinţa fariseului, îi definea personalitatea.
Fariseul pare mulţumit de el însuşi. Şi totuşi, pătimeşte chiar în interiorul lui. Pătimeşte de răul fundamental, de începutul păcatului, de mândrie, de orgoliu, de acel păcat despre care Sf. Ioan Scărarul merge până la a socoti că “cel trufaş nici nu mai are nevoie de demon, el a ajuns să-şi fie singur demon şi duşman”.
Fariseul se iubeşte pe sine atât de mult, încât iubirea pentru ceilalţi şi pentru Dumnezeu se mistuie, se pierde în sine. El şi-a devenit sieşi idol. “Eu însumi idol m-am făcut”, cum spune Sf. Andrei Criteanul. În rugăciunea lui sunt prezenţi şi Dumnezeu, şi aproapele, şi el însuşi. Dar Dumnezeu este invocat pentru a-I mulţumi că i-a dat lui, fariseului, să nu fie ca ceilalţi oameni păcătoşi; pe apropele îl pomeneşte pentru a-l ponegri şi osândi; pe sine pentru a se înălţa.
Cu totul diferit ni se prezintă atitudinea şi rugăciunea vameşului, om încărcat cu păcate, dispreţuit ca şi Zaheu, pentru păcatele legate de însuşi munca lui de vameş, dar care, tocmai de aceea vine la templu, mânat de acea frământare a conştiinţei care l-a determinat şi pe Zaheu Vameşul să-L caute, să-L vadă pe Iisus.
Această frământare a conştiinţei îl face să nu îndrăznească nici măcar ochii să şi-i ridice la cer, către Tatăl ceresc, pe care ştia că L-a supărat prin faptele sale.
“A stat deoparte şi nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv, mie, păcătosului” (Luca 18, 13).
Deci vameşul, prin atitudinea lui, ca şi prin această rugăciune scurtă, îşi confruntă viaţa cu poruncile dumnezeieşti şi cere smerit îndurare de la Dumnezeu. Nu se laudă cu nici una din faptele sale bune, pe care, desigur, le va fi făcut şi el, ci le trece sub tăcere, nu condamnă pe nimeni, ci dimpotrivă, doar pe el, apelând la milostivirea lui Dumnezeu, simţindu-se nevrednic să se apropie de altarul Său.
Rugăciunea lui e o durere, un suspin izbucnit din inima plină de căinţă.
Mântuitorul, după ce pune în paralelă pe aceşti doi oameni, pe care îi judecă după cele “dinlăuntrul lor”, după inima lor, îşi încheie parabola cu o sentinţă: “zic vouă, că acesta (vameşul) s-a coborât la casa sa mai îndreptat decât acela (fariseul). Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa” (Luca 18, 14). Cu alte cuvinte, vameşul “s-a îndreptat” şi s-a “înălţat” prin smerenie iar fariseul s-a osândit prin mândrie.
Ne putem da seama uşor că Mântuitorul a vrut să scoată aici în evidenţă un păcat: mândria, şi o virtute: smerenia. Din aceste motive, parabola a fost, este şi va fi de-a pururi actuală, căci farisei, adică oameni mândri, făţarnici şi prefăcuţi au trăit şi vor trăi întotdeauna.
După învăţătura Bisericii noastre mândria, adică preţuirea de sine peste măsură, cu cele două componente ale ei, nesocotirea lui Dumnezeu şi desconsiderarea aproapelui, ocupă primul loc între cele şapte păcate numite “capitale”, care, la rândul lor, fac parte din păcatele socotite “grele” sau “de moarte”.
Mândria este un permanent focar de păcate, un izvor de nenorociri nu numai pentru cel stăpânit de ea, ci şi pentru cei din jur. Ea a prăbuşit pe Lucifer şi pe îngerii lui, întrucât a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu, ajungând din slava cerului în prăpastia iadului şi prefăcându-i din îngeri luminaţi, în diavoli întunecaţi.
Din mândrie a pierdut Adam raiul; din mândrie şi din dorinţă de stăpânire asupra altor popoare au pierit atâţia conducători în decursul veacurilor.
Una e judecata lui Dumnezeu, alta e judecata oamenilor.
Fariseul nu s-a văzut “fariseu”, dar vameşul s-a văzut “vameş”: păcătos, neliniştit de starea lui, nemulţumit de el însuşi. El nu-şi dă sentinţa dreptăţii, nu se mântuieşte pe sine, ci strigă ajutor de la Dumnezeu şi Dumnezeu îi răspunde: “Mai îndreptat s-a întors acesta”. Mai îndreptat nu pentru că se văzuse el “drept”, ci pentru că văzuse drept, exact starea unui suflet care strigă după ajutor.
În viaţa duhovnicească, “cazi singur dar nu te ridici singur”. Îţi întinde cineva mâna şi împreună te ridici. Strigătul însuşi e începutul ridicării. De aceea zice Mântuitorul că vameşii şi păcătoşii merg înainte în Împărăţia lui Dumnezeu. Aici se descoperă taina, puterea pocăinţei, a căinţei – smerenia.
Există şi azi atâţia oameni stăpâniţi de păcatul mândriei, împreunată cu dorinţa nestăpânită şi nejustificată prin vreun merit personal, de-a ajunge numaidecât la mărire şi laudă în societate.
Întâlnim destui oameni chinuiţi fără încetare de aroganţă, invidie şi ură faţă de semenii lor, oameni ce stau într-o permanentă izolare şi înstrăinare faţă de societatea în mijlocul căreia trăiesc, închişi în turnul propriei lor mândrii şi ambiţii deşarte. Omul mândru – expresie a egoismului negativist, separatist şi antisocial-, nu acceptă pe nimeni să fie ca el, şi cu atât mai mult, mai presus de el, considerându-se superior celor din jur. Arogant faţă de subalterni, invidios faţă de colegii săi merituoşi, duşman al superiorilor, intrigant şi vanitos, omul mândru nu-şi poate găsi pacea interioară şi echilibrul sufletesc.
Viaţa de toate zilele ne arată că mândria lor se va prăbuşi, adeverindu-se cuvântul Scripturii care zice că: “Domnul a surpat pe cei mândri cu scaunele lor şi a pus pe cei blânzi în locul lor” (Siroh. 10, 15) şi că “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”(Iacob 4, 6; I Petru 5, 5).
Cu totul altfel se prezintă virtutea smereniei, pe care am putea să o definim, ca o recunoaştere a faptului că noi atârnăm întru toate de Dumnezeu, că suntem nedesăvârşiţi şi supuşi păcatului. Smerenia este virtutea care te face să ai în permanenţă conştiinţa că nu eşti desăvârşit, te face să-ţi recunoşti greşelile şi să ceri iertare de la Dumnezeu, prin rugăciune. De aceea pe bună dreptate scria Sf. Ioan Gură de Aur că “smerenia face din om înger şi-i înalţă sufletul la cer”, iar Fericitul Augustin, fiind întrebat care este drumul cel mai sigur pentru a dobândi împărăţia lui Dumnezeu, a răspuns: “Primul drum este smerenia, al doilea smerenia şi al treilea tot smerenia”.
În adevăr, după cum mândria este începutul oricărui păcat, tot aşa şi smerenia este temelia tuturor virtuţilor. Este o virtute exclusiv creştină, pe care păgânii nu au cunoscut-o, niciunul dintre filosofii lumii vechi n-a predicat-o. Ea a fost propovăduită pentru prima oară de Domnul Iisus Hristos, atât prin cuvânt, cât şi prin pilda vieţii Sale. Adevărata ei valoare stă în faptul că însuşi Mântuitorul, după ce a luat “chip de rob” prin întrupare, “s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filip 2, 8), după cum spune Sf. Apostol Pavel.
Domnul Iisus Hristos a pus în practică această virtute la Cina cea de Taină, când a spălat picioarele ucenicilor Săi, poruncindu-le ca “precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13, 15). Şi tot El a zis: “Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Iar Sf. Apostol Pavel se consideră pe sine” cel dintâi între păcătoşi” (I Tim. 1, 15), sau, “cel mai mic între apostoli şi chiar nevrednic de acest nume, fiindcă în tinereţe a prigonit Biserica lui Dumnezeu, arătând că toată strădania lui misionară nu este de la sine, ci i s-a dat prin harul lui Dumnezeu” (I Cor. 15, 9-10).
Virtutea smereniei a împodobit, în decursul veacurilor primare, atâţia sfinţi şi mucenici; în faţa unei lumi păgâne, pline de mândrie şi desconsiderare a demnităţii umane, ea a cucerit sufletele şi a îmblânzit neamurile barbare. Ea este virtutea specifică tuturor acelora care s-au identificat întru totul cu Hristos şi au trăit în duhul învăţăturii Lui, au lucrat cu dăruire şi în tăcere pentru binele omului şi al societăţii.
Smerenia a fost floarea minunată care a încolţit în sufletele nobile ale adevăraţilor înţelepţi ai lumii, care prin eforturi deosebite au contribuit, cu razele binecuvântate ale învăţăturii lor, la progresul material şi spiritual al omenirii. În duhul smereniei au trăit, au muncit şi au luptat înaintaşii noştri, eroi ai neamului şi ai credinţei.
Cu toţii trebuie să ştim că smerenia ne deschide uşa şi izvorul harului. Ne deschide uşa pentru a ne aşeza la locul nostru, în starea noastră adevărată, exact ceea ce suntem faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Faţă de semeni, cum zice Sf. Apostol Pavel: “Socotind pe altul mai în cinste decât pe mine” (Filip. 2, 3), şi aşa primesc, învăţ de la toţi. Faţă de Dumnezeu, de făptura lui, îi ofer posibilitatea de a mă zidi din nou. Căci El este nu numai Judecătorul, ci mai întâi pe veci Ziditorul meu care mă poate înnoi radical şi mereu, chiar din moarte. Şi această conştiinţă îmi dă speranţă, bucurie, viaţă.
Pentru aceasta, pilda citită astăzi trebuie să ne fie un îndemn şi pentru noi pe de o parte, ca să nu cădem, în anumite împrejurări ale vieţii, în păcatul fariseului, iar pe de altă parte, ca să ne străduim să urmăm exemplul luminos al vameşului care şi-a recunoscut păcatele şi a cerut iertare “cu duh umilit, inimă înfrântă şi smerită” (Ps. 50, 19).
Să recunoaştem că nu suntem decât nişte fiinţe mărginite, cu nimic mai buni sau mai inteligenţi decât alţii, că suntem supuşi greşelii şi în această situaţie suntem datori să cerem iertare, ajutor şi binecuvântare de la Dumnezeu, Părintele tuturor.
Să nu ne atribuim niciodată calităţi şi merite pe care nu le avem, sau le avem într-o măsură redusă, ci dimpotrivă, să fim exigenţi cu noi înşine, să ne supunem unei autoexaminări riguroase, să căutăm să ne depăşim în muncă şi în practicarea virtuţilor privind la exemplele luminoase pe care ni le oferă istoria sau unii din semenii noştri de azi. Să fim stăpâniţi mereu de sentimentul de dragoste, de înţelegere şi bunăvoinţă faţă de toţi oamenii, indiferent de neam, de credinţă, de grad de cultură sau poziţie socială, ca împreună cu ei să fim lucrători pentru binele omului şi al societăţii. Să nu ne lăsăm conduşi de ambiţii personale şi interese egoiste care distrug unitatea familiei, a instituţiilor şi a neamului. Să nu dispreţuim pe nimeni, nici chiar pe păcătoşi, aşa cum a făcut fariseul, căci ar însemna să-l judecăm pe Dumnezeu însuşi, care a dat unuia cinci talanţi, altuia doi şi altuia numai unul. Dimpotrivă, să încercăm să-i ajutăm şi pe cei cu talanţi mai puţini sau pe cei care au apucat pe un drum greşit în viaţă, să le întindem o mână de ajutor, să-i ridicăm şi să-i facem folositori societăţii.
Iar când venim la biserică, mai ales în aceste zece săptămâni ale Triodului, să ne curăţim inima de orice umbră de mândrie, iar în locul ei să aşezăm mai multă dragoste, mai multă bunătate, mai multă smerenie, ca astfel să ne întoarcem acasă ca şi vameşul, adică mai “îndreptaţi”, “mai înnoiţi” cu duhul. Să repetăm totdeauna rugăciunea vameşului din Evanghelia de azi: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul”, un model veşnic de rugăciune scurtă, sinceră şi smerită.
În acelaşi timp, să rostim şi sfânta rugăciune a Sf. Efrem Sirul, un adevărat model de rugăciune a smereniei, care se rosteşte în toată perioada Triodului: “Doamne, şi stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa, Doamne, împărate, dăruieşte-mi să văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor”. Amin.
Textul este preluat de pe situl Parohiei Adormirea Maicii Domnului Galata, Iaşi (www.AdMD.info).
Topic: Predici | 2 Comentarii »
SFINŢENIA ÎN VIAŢA CREŞTINĂ
de Vasile Marinescu | 6 Februarie 2009
Nu se poate vorbi despre omul adevărat, cel care a fost creat după chipul lui Dumnezeu, fără să vorbeşti despre sfinţenie.
Şi mai ales, nu se poate să vorbim despre preot şi despre preoţie fără să subliniem faptul că preotul trebuie să fie un om sfânt, un om al lui Dumnezeu.
Fericitul Augustin spune undeva că deosebirea dintre un păcătos şi un sfânt ar fi următoarea: păcătosul se ascunde de Dumnezeu, pe când sfântul se ascunde în Dumnezeu.
S-a vorbit şi se vorbeşte despre puritatea divină primordială. Lucian Blaga vorbeşte despre – Pământul transparent – „După o legendă românească, de circulaţie regională, pământul a fost la început străveziu ca apa, încât se putea vedea prin el.
Pământul s-a bucurat de această transparenţă numai până când Cain a ucis pe fratele său Abel; după omor, Cain a îngropat trupul lui Abel; trupul se vedea însă în pământ ca prin apă. Dumnezeu a întunecat atunci pământul, ca să nu se mai vadă urmele unei aşa de grozave fapte. Viziunea despre pământul transparent este sofianică.
Atributul cleştarului se atribuie pământului ca purtător al unei purităţi divine, primordiale.”
Dacă pământul era pur, dar omul!
Fiinţa omului prinde în alcătuirea ei două mari realităţi: materia şi spiritul. Viaţa, oricât de masivă pare materia la cea dintâi privire, e în funcţie de spirit.
Sfinţenia vieţii omeneşti este idealul către care trebuie să tindă toţi creştinii.
Istoria omenirii nu este numai o înfăţişare cronologică de fapte şi întâmplări războinice, un simplu catalog în care se înregistrează agitaţia şi deşertăciunea secolelor în goana furioasă spre neant, ci şi înfăţişarea acelor dramatice şi nobile frământări ale sufletului omenesc spre sfinţenie, spre reintegrarea lui în sfera superioară a unei vieţuiri fără umbre şi fără scăderi.
Multe din frământările vieţii au fost pentru om neînţelese, atât de neînţelese încât pentru unii viaţa a însemnat o permanentă opintire, asemănătoare cu a mitologicului Sisif care se străduia să urnească şi să ridice steiul de piatră pentru ca acesta să se prăvălească mereu, iar el să-şi încleşteze a doua şi a treia oară, la infinit, puterile fiinţei lui strivite de zădărnicia lucrului.
În decursul timpului, omul a fost într-o permanentă căutare după un ideal.
A căutat gemând, a căutat până la istovire, a căutat până la deznădejde, fără să-şi piardă totuşi nădejdea.
Şi a găsit. Nu era departe de el. Era în el însuşi, în fiinţa lui – era conştiinţa lui. Şi ea, conştiinţa, i-a vorbit limpede şi poruncitor: deasupra stelelor care luminează cărările nopţii, deasupra soarelui care înviază brazdele pământului, deasupra pădurii pe care o mistuie trăsnetul şi deasupra apelor, e cineva mai mare decât toate, mai mare decât toţi.
El te-a trimis pe lume, El te duce de mână în viaţă şi El îţi deschide porţile veşniciei: Dumnezeu.
Setea ta aprinsă de desăvârşire numai El ţi-o poate potoli şi nevoia ta adâncă după viaţă spirituală, numai El ţi-o poate îndestula. Omul care se întreabă pentru ce trăieşte, spune Jacques Riviére, nu poate răspunde la această întrebare decât prin credinţa religioasă sau prin sinucidere. Pricina suferinţei este absenţa lui Dumnezeu din viaţa noastră. Absenţa lui Dumnezeu din viaţă înseamnă absenţa virtuţii, iar absenţa virtuţii provoacă o profundă suferinţă.
Idealul societăţii omeneşti este în ultimă analiză sfinţenia. Sfinţind personalitatea individului, Biserica sfinţeşte de fapt ordinea socială.
Omul pare a nu fi realizat asupra sa, victoriile pe care le-a realizat asupra naturii înconjurătoare. Ştiinţa a dat şi dă continuu tot ce poate: o superbă civilizaţie tehnică. Ea nu ne va putea da niciodată o personalitate morală superioară. Este prin natura sa incapabilă de această creaţiune spirituală. Singura instituţie menită să creeze şi să promoveze spiritualitatea fiinţei omeneşti este Biserica. Biserica naşte şi creşte sfinţi, prin Capul ei care este Iisus Hristos.
Fără Iisus Hristos, spune Pascal, noi n-am fi ştiut nici ce este viaţa, nici moartea, nici Dumnezeu, nici noi înşine.
Aşa cum a mărturisit El, însuşi întrebat fiind de apostolul Toma: „Doamne nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?” – Ev.Ioan 14,5.
„Iisus I-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” – Ev.Ioan 14,6.
Şi a continuat zicând: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ibidem).
Trebuie să reţinem aceasta; este fundamental. Numai prin El.
În Dumnezeu, imperfecţiunea, păcatul, răul, n-au nici un loc. El este lumină pură. După această lumină tânjeşte sufletul omenesc, după această lumină pe care a avut-o şi omul cândva, dar a pierdut-o prin căderea în păcat, atunci când a fost izgonit de Dumnezeu din Paradis.
De aceea creştinul trebuie să ducă o viaţă plină de sfinţenie, o viaţă prin care să poată din nou câştiga înălţimile pierdute. Cât de frumos vorbeşte şi marele teolog Nichifor Crainic de acele vremuri pure şi acele înălţimi spirituale pe care omul le-a pierdut: „Izvorul, captat în munte şi adus în vale, ţâşneşte în strălucitoarea jerbă de apă a unei fântâni arteziene.
Admirând această suire lichidă ce se frământă în pulbere argintie sub cerul albastru, ştim totodată că ea e împinsă de legea fizică să atingă din nou nivelul superior de unde s-a coborât. În strădania ei, ce pare însufleţită de un avânt nedorit, e parcă un semn ce ne murmură şi nouă povestea unor înălţimi pierdute, a căror nostalgie o păstrăm în suflet.”
De aceea, omul nu a putut să restabilească armonia care a fost sfărâmată decât printr-un avânt nedomolit şi printr-o strădanie necontenită care au condus de fapt la comuniunea cu Dumnezeu, la sfinţenie. Prin sfinţenie se însoresc ţărmurile existenţei noastre, în această lume care poartă cicatricele căderii şi atâta tristeţe a suferinţei.
Dacă păcatul este acela care îl desfigurează pe om, virtutea este aceea care îl transfigurează. Părintele Stăniloaie vorbeşte despre natură, care şi ea se poate transfigura.
„Există o corespondenţă între varietatea armonioasă a peisajului ţării şi între varietatea armonioasă a sufletului românesc, între generozitatea pământului şi generozitatea poporului, între doina meditativă şi vederile largi de pe plaiuri, între brâuleţul vijelios şi pâraiele iuţi ale munţilor, între prispa casei româneşti şi gazda care primeşte cu bucurie pe colindătorul cu căciula îndesată până peste urechi, între fluieratul sturzului şi al naiului.” „Căci întâlnirea cu natura implică pentru român şi întâlnirea în duh cu persoanele dragi.
El nu face o separaţie netă între peisajul şi persoanele pe care obişnuieşte să le întâlnească în cadrul lui.
El se odihneşte în peisaj ca între părinţi şi fraţi.”
Frumoasa şi tulburătoarea descriere a naturii transfigurate care devine un foarte firesc lucru să fie în armonie cu omul, mă face să mă gândesc brusc la şi mai tulburătoarea viziune a marelui profet Isaia:
„Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie; Pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna.
Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! Că tot pământul este plin de cunoştinţa şi de temerea de Dumnezeu precum marea este umplută de apă! …” (Isaia 11 – 6,7,8,9.)
Topic: Studii | Comments Off on SFINŢENIA ÎN VIAŢA CREŞTINĂ
Călătoria clipei
de Klara Lucia Losonczy | 5 Februarie 2009
Pur şi simplu haiku
Capitolul VIII – Călătoria clipei
|
|
În parcul verde,
Rondelul tractorului-
Vătuit, depărtat.
***
Ploaie galbenă
Sunând încet, extatic.
Pacea din mine.
***
Strigătul tăcut
Al florilor de cireş
Ce se pierd în vânt.
***
Seara la Poitiers.
Crenelurile negre
Scăldate-n amurg.
***
În sufletul meu,
Oceanul albastru, viu
Al bolţii cereşti.
***
Nori eclipsând
Menuetul frunzelor
Toamna, în Paris.
***
Printre ziduri vechi,
Gustul sărat al apei
Ce-mi şterge gândul.
***
Dorul de casă:
Zborul cutiei de ceai
Prin ramuri goale.
***
Florile de tei,
Picurând parfum astral
Peste glasul tău.
***
Pusta maghiară.
Vântul şuierând aspru,
Apele ce plâng.
***
În ochi minusculi,
Sacrul apărând hibrid.
Frunze strivite.
***
Strigând în eter:
Verde, verde şi nimic.
Aproape vară.
Topic: Poezii | Comments Off on Călătoria clipei
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (6) – Oameni şi lupi (1)
de Florin Bădican | 4 Februarie 2009
INFERNUL ROŞU – VOL. I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI
OAMENI ŞI LUPI 1
Se înserase când încetă să mai ningă; Norii îşi cătară de drum, vântul se mai potoli, iar peste întregul ţinut se lăsă un ger care prevestea îngheţul nopţilor cu lună plină; Cum până atunci mai era ceva vreme, soarele tot mai prietenos scoase din tolba-i de aur câteva săgeţi de foc şi în doar câteva ceasuri topi zăpada şi o parte din ghiaţa care de ceva timp împovăra sufletele oamenilor; Din păcate bucuria muntenilor din satul Domneasca nu dură prea mult; Mai erau doar câteva zile până la sărbătoarea Crăciunului; Iarna care da târcoale se abătu peste oameni şi sat; Era încă lumină când, primii fulgi de zăpadă începură să cadă din cer, anunţând viforniţa care avea să se dezlănţue; Rafale puternice de vânt spulberau zăpada ce cădea fără contenire din norii ce păreau a se prăvăli peste dealuri, peste văi, peste case; Ninse toată noaptea şi nu se opri decât a doua zi spre seară; Vântul se mai potolise iar norii, epu-izaţi să tot cearnă milioane şi milioane de steluţe argintii, stăteau gră-madă peste sat; Se înoptase când un bărbat îmbrăcat într-un cojoc de oaie intra pe poarta conacului din Domneasca; Din cale-afară de grăbit, el nici nu încercă să ia aminte la admonestările Vizigotului care lăsând deoparte sticla cu ţuică, încerca să coboare cât mai repede din foişorul de pază; Bărbatul se opri la un grajd din spatele palatului şi furios pes-te măsură, începu să urle de parc-ar fi luat foc întregul conac:
-Culae; Culaeee, unde mama dracu dormitezi mă boule? Dobitoc ce eşti, dacă nu vrei să-ţi croiesc câteva pă spinare scoal mai repede.
Auzindu-se strigat şi recunoscând vocea care nu odată-l ameninţase, bietul grăjdar sări ca ars din locul unde abia dacă aţipise.
-Mata eşti dom Bade? Păi venişi taman acu în prag dă iarnă?
-Eu bă ţugulanu dracu; Ce măta în cur, chiar nu mă mai cunoşti? La cât eşti dă prost şi dă dobitoc, nici nu m-ar prinde mirarea.
-Ce dracu să fac dom Bade? Nu te supăra, dar aşa mă făcu mama; De ce venişi atât de rătutit? Doar nu dăduşi dă cine ştie ce belea.
-Dădui dă măta! Taci dracu din gură şi pregăteşte două perechi dă cai; Ai înţeles mă bou dracu, sau vrei să te bumbăcesc oleacă?
-Am înţeles dom Bade, dar ce Doamne iartă-mă faceţ cu caii?
-Bă, răspunse nervos fostul argat, fac pă dracu să te mănânce.
-Păi dom Bade, acu dă ce să mă ia încornoratu? Iaca-i pregătesc, dar mai întâi să-l anunţ pă conaşu cum că trebuie să plec cu caii.
-Mă bou dracu, ordonă argatul cu aceeaşi voce aspră, tu pregă-teşte caii mai repede; Cu boieru vorbesc eu; Ai înţeles?
Două ceasuri mai târziu, caravana care plecase din Vlaşca încă din zori îşi făcu apariţia pe peronul din faţa intrării principale; Mai în-gheţaţi ca în multe alte dăţi, oaspeţii coborâră din maşinile poate la fel de îngheţate şi încercară să-şi dezmorţească piciorele rebegite în atâtea ore de mers; Văzând cum stau ca nişte statui părăsite de vreme, boierul care tocmai le ieşise în întâmăpinare, le ură din toată inima:
-Bine aţi venit dragilor! Da ce faceţi, nu urcaţi? Doar nu vă este teamă de un eventual dezgheţ; Argat Badea, ordonă acelaşi mare boier în timp ce cobora treptele care la acea vreme încă mai despărţeau lumea de sus de cea de jos, dacă nu vor să onoreze casa pregătită special, i-ai cu biciul; Doar n-ai renunţat la arma care te-a făcut celebru.
Din grupul îngheţaţilor se desprinse c-o vioiciune demnă de invidiat domnişoara Paulina Vlăsceanu; Scăpând din îmbrăţişarea marelui boier, frumoasa domnişoară abia dacă mai reuşi să exclame:
-Sărut mâna şi bine v-am găsit domnule Marghiloman!
-Ce plăcere să te văd frumoasă domnişoară, raportă încântat fostul ofiţer după care jucând cu multă dăruire rolul de gazdă primitoare, îi îndemnă pe distinşii oaspeţi să intre cât mai repede în casă!
În timp ce dezbrăca mai vechea lui şubă, boierul Vlăsceanu excla-mă nu fără invidie, faţă de muntenii ce îndrăgeau aceeaşi credinţă:
-Alexandre dragule, la voi este iarnă serioasă! Aici totul este alb şi frumos, în timp ce la noi vremea se scaldă în bălţi mocirloase.
-Şi tu ce-ai vrea Vlăscene, răspunse boierul în timp ce-şi îmbrăţişa cu drag mai vechiul prieten, să fie numai primăvară şi numai flori?
-Bine te-am găsit Alexandre, dar ia spune-mi dacă nu te inoportunez prea tare: Aici la munte totul este în cea mai bună rânduială?
-Nu ştiu despre ce rânduială vorbeşti, răspunse fără prea multă convingere boierul Marghiloman, dar la munte încă este linişte.
-Înseamnă c-am nimerit bine domnule dragă, ţinu să-şi arate bucuria doamna Adelle Vlăsceanu; Doar pentru asta-am venit aici!
-Cum nu se poate mai bine doamnă Adelle; Cum nesuferitul de Vlăsceanu nu prea ne vede, daţi-mi voe să vă-mbrăţişez şi nu fără mo-tiv să vă complimentez: Pentru asemenea vremuri, arătaţi minunat!
-Bună seara şi vă mulţumesc frumos domnule Marghiloman, ripostă c-un zâmbet provocator doamna Adelle Vlăsceanu; Mă iertaţi, dar dumneavoastră mă flataţi într-un fel care mă dezarmează.
-Dimpotrivă doamnă Adelle, sunteţi mult prea frumoasă pentu burtosul care numai Dumnezeu ştie cum, a reuşit să vă păcălească.
-Domnule Marghiloman, răspuse cu oarece invidie feminină distinsa doamnă, frumuseţea despre care vorbiţi este apanajul domnişoa-rei care trecând peste etichetă, a vrut să vă îmbrăţişeze prima.
-Da doamnă Adelle, întrebă boier Alexandru Marghiloman, dar la ce bună atâta modestie? Să cred că sunteţi geloasă pe nepoata care fiind o frumuseţe blondă cum greu mai poţi găsi, pun rămăşag că într-un viitor nu prea îndepărtat va înrobi o mulţime de bărbaţi?
În spatele grupului de oaspeţi, un bărbat de o distincţie mai aparte aştepta răbdădor să fie prezentat de boierul care dintr-un motiv ce încă ne scapă printre degete, insistase atât de mult să-l însoţească-n acea vi-zită; Ghicindu-i gându care parcă nu-i da pace, stăpânul conacului din satul Vlaşca se adresă cu oarece mândrie distinsei gazde:
-Alexandre dragule, la vremea când oasele noastre bătrâne au scăpat de frigu iernii şi de biciul vântului rusesc, dă-mi voie să ţi-l pre-zint pe bunul meu prieten: Senator de Vlaşca Teodosiu Vladimir.
-Domnule senator, ură boierul Marghiloman în timp ce întindea mâna distinsului oaspete, fiţi bine venit într-un ţinut cu mai puţin grâu şi porumb, dar încărcat cu mult mai multă istorie naţională.
-Mă bucur să te cunosc scumpule, răspunse zâmbind senator de Vlaşca, iar asemenea vorbe le-am mai auzit cândva, de la cineva.
-Multe mai aude omul domnule senator şi cum văd că-i împărtăşiţi cuvântul, presupun că-l cunoaşteţi bine pe conul Mihalache.
-Uneori avem şi păreri contradictorii, răspunse pe măsură senatorul Teodosiu, dar asta nu ne împiedică să fim prieteni adevăraţi.
-Ce să facem domnule senator, are şi politica chichiţele ei; Altfel poate fi orice, numai politică nu, completă distinsul boier muntean.
-Când am plecat încoace, se lamentă bătrânul senator cu amărăciunea de rigoare, am crezut că voi fi liber, măcar câteva zile.
-Bine, dar de unde atâta libertate? Doar sunteţi politician.
-Chiar aşa scumpule; În fiecare zi mănânc politică pe pâine.
-Foarte bine domnule senator, da măcar să fie cu oarece folos.
-Ceva speranţe sunt dragu meu, dar cum m-am săturat de politica românească, măcar de sărbători să pot scăpa de eapcane şi chichiţe.
-Da senator Teodosiu, interveni boier Vlăsceanu în timp ce păşea primul în salonul pregătit pentru distinşii oaspeţi, dar nu cred că-i bine să stricăm bunătate de pâine ţărănească, c-o politică de moment.
Îl urmă îndeaproape distinsa doamnă Adelle,domnişoara Paulina Vlăsceanu, senator Teodosiu Vladimir şi argatul care venea însoţit de nevastă-sa; Furioasă, Aneta-l trăgea de mână pe fiul său, caporal Badea Ştefan; După ce-i omeni cum se cuvine, boierul Marghiloman îşi invită oaspeţii în camere bine încălzite şi dotate cu paturi moi şi confortabi-le; Simţind că este împins la marginea societăţii româneşti, fostul argat preferă camera în care ani de-a rândul dormise iepureşte în încercarea de al mulţumi pe stăpânul conacului.
Lampa, cu sticla-i prăfuită şi afumată, părea să-i amintească de vremurile de demult; Văzând cum sta agăţată pe un perete scorojit şi rece, argatul Badea Vasile ordonă cu aceeaşi voce aspră:
-Fă muere, şterge-i sticla c-o buca dă hârtie şi aprinde lampa.
-Mă Vasile, dacă boierul Marghiloman nu prea mai are ochi şi pentru familia noastră măcar noi să ne mai vedem din când în când, raportă vădit ofensată doamna Aneta Badea, în timp ce la lumina unui muc de lumânare încerca să pregătească lampa românului sărac.
-Păi bine fă muere proastă, tu ce mama dracu vroiai să ne mai facă boieru? Doar stăturăm la masă cu toate mărimili conacului.
-Aşa-i Vasâle, observă nevastă-sa în timp ce aprindea lampa cu petrol, dar cu noi nu schimbară nici-o vorbuliţă mărimili boierului.
-Păi dacă nici tacto care forţat de senator te-a recunoscut drept fiică legitimă, nu te bagă în samă, eu ce-ai vrea să-ţi fac fă muere?
-Şi dacă mama mă născu iubindu-se c-un boier care ani dea-rându n-a vrut să mă recunoască, eu cu ce dracu sunt de vină omule?
-Da fă muere proastă, dar eu dă unde pizda mătii vrei să ştiu?
-Nu te supăra mă Vasile, dar pă cine vrei să întreb? Pă boier?
-Fă muere tâmpită, poate că n-ar fi rău să-l întrebi pă taică-tu.
-Da Vasâle, dar cine te-a obligat să te însori c-o fată proastă?
-Fă tâmpito, ripostă argatul Badea Vasile văzându-se acuzat, tu alceva nu mai găsăşti într-o căpăţână ca dovleacul dat în pârg?
-Mulţumesc Vasile, reaminti fiica boierului Vlăsceanu, dar atunci ţi-a plăcut de căpăţâna pe care acum o compari c-un dovleac copt.
-Gata cu vorbăria! Acu lasă clanţa şi taci dracului dân gură.
-Da mă Vasâle, raportă femeia fără să ia în seamă ordinul fostului sergent, dar din păcate este mult prea târzâu; Ia spune omule, îţi pare rău după iubita pă care-o avusăşi acilea în satu Domneasca?
-Ştiu doar că-i plăcea dă mine; Anetă, acum eşti mulţumită?
-Ia spune mă Vasîle, tu ţ-ai părăsât iubita şi te-ai însurat cu mine doar pentru că eram fiica boierului Vlăsceanu? Răspunde omule.
-Bine fă muere idioată, ameninţă argatul ce părea să-i sară ţandăra mai mult ca în alte dăţi, dar tu nu vrei să taci dracului din gură?
-Eu am să tac aşa cum am tăcut şi pân-acuşa, dar fata muerii cu care te-ai amorezat în tinereţe n-o să mai tacă prea multă vreme.
-Auzi fă muere, dacă nu vrei să te-audă Fănel vorbind prostii, tu să taci dracu din gură; Cât priveşte pârţotina de care te speriaşi dăgeaba, poate să latre cât o vrea; Eu pierd doar caii dă la bicicletă.
-Da mă Vasâle, dar cu condiţia să ai bicicletă; Cum noaptea nu va dura o veşnicie, raportă fiica boierului cu multă răceală în glasu-i plin de reproş, poate c-ar fi mai bine să ne culcăm.
-Ai dreptate fă muere chioară, dar nu mai sunt şi alte nopţi?
-Da, dar la cât sunt de hoţi, românii ar putea să fure câteva.
-Şi tu ce-ai vrea să facă cu ele? Nici măcar ghişeft n-aduce.
-Cine nu poate să fure zile, se mulţumeşte şi cu câteva nopţi.
-Da fă muere, dar de la o vreme vorbeşti mai mult în dodii.
-Măi omule, răspunse femeia care în acest fel încerca să se elibereze de un gând mai vechi, vreau să spun că tu i-ai furat zilele bietei Anica şi tânjind după avere ai aruncat-o în bezna nopţii veşnice.
*****
În noaptea ce-a urmat cerul se însenină; Maestuoasă, luna se arătă pe cerul steluţelor care sclipeau ca nişte licurici îngheţaţi şi un ger năpraznic se abătu asupra întregului ţinut; La stâna care-n toamnă fu-sese adusă la margine de sat, liniştea care contaminase oi şi ciobani se sfârşi la miez de noapte; Adunaţi în haită, lupii nu mai conteneau cu atâtea hauhauri; Simţind dihonia, oile începură să se agite şi-n cele din urmă să behăie cu disperarea animalului care vede moartea plutind deasupra capului; Nu se ştie dacă oile îşi iubesc cu adevărat stăpânii, dar în momentele de maximă încordare bietele patrupede aşteaptă disperate ciobanii şi câinii; Tot aşteptându-i pe oamenii care niciodată n-au riscat preţioasa lor piele doar pentru a salva blăniţa de care lupii cei mari au atâta nevoie, oiţele Domnului s-au cam înşelat; Moş Lucuţă, ciobanul care la început de veac se angajase la conacul boierului doar pentru a scăpa de oastea ungurescă, auzind hauhaurile barbarilor se sculă în mare grabă şi încercă să-şi dea seama cam la ce distanţă se aflau lupii cei flămânzi; Cum prin ochiul de geam îngheţat nu se vedea mai nimic, bătrânul cioban începu să se îmbrace la repezeală; În timp ce nu mai prididea cu îmbrăcatul hanţelor el începu să strige disperat la băiatul care înfăşurat în piei de oaie, dormea dus şi fără griji.
-Firfirică, ia te scoală mă băiete; Hai mă, hai că dă lupii la oi.
Cum ciobănelul continua să doarmă, moş Lucuţă-l prinse de-o mână şi începu să-l zgâlţie până când bietul copil se ridică în capul oaselor; Speriat, băiatul abia dacă mai reuşi să-l întrebe pe bătrân:
-Ce dracu s-a întâmplat nene Lucuţă? Acu de ce mă sculaşi?
-Păi bine mă băiete, tu n-auzi cum urlă lupii? Hai şi îmbracă-te odată, ordonă bătrânul cioban în timp ce cu privirea căta spre uşa închisă cu zăvorul, altfel dăm de dracu; Hai mă băiete, hai mai repede.
-Bine nene Lucuţă, dar cum vrei să ne batem cu atâţa lupi?
-Hai mai repejor mă Firfirică, altfel rămânem fără nici-o oaie.
-Am înţeles nea Lucuţă, răspunse băiatul în timp ce sărea-n iţari, dar unde dracu pusăi nişte opinci amărâte?
-Uite-le colo mă chiorule şi încalţă-te mai repede, răspunse bătrânul cioban în timp ce încerca să-şi încarce arma de vânătoare.
Deşi erau înfricoşaţi, cei doi ciobani ieşiră din colibă; Erau înarmaţi c-o lampă care abia dacă mai pâlpâia şi c-o puşcă pe care cu chiu cu vai, moş Lucuţă reuşise s-o încarce cu muniţie specială.
-Ce frigu dracu s-a lăsat! Şi unde este lupii nene Lucuţă, întrebă ciobănaşul în mâna căruia lampa de vânt începuse să tremure?
-Bă Firfirică, tu vezi nişte luminiţe jucăuşe? Acolo este ochii lupilor; Mama lor a dracu dă spurcăciuni, înjură bătrânul cioban după care slobozi un foc în direcţia luminiţelor care îndemnate de foame şi de gerul năpraznic, înaintau ameninţătoare spre oiţe şi oameni.
Un al doilea foc de armă îi stârni şi mai rău pe noii recruţi; Văzându-i atât de agresivi şi într-un număr atât de mare, bătrânul care în trecut mai avusese de-a face cu asemenea haimanale, ordonă:
-Firfirică, acu chiar că n-avem ce face; Scoate calu din staul.
-Şi unde dracu să mă duc moşule? Nu tu pârtie, nu tu nimic.
-Cum unde? Trebuie să ajungi la conac şi să vii cu ajutoare; Da mai repede mă băiatule, alfel o păţim c-o haită atât de hămesită.
-Fie cum spui matale nene Lucuţă; Eu mă duc să iau căluţu din staul, dar până când mă întorc dă la conac stai mai cu fereală.
-Bine mă, dar până să pleci dă drumu la câini; Poate-i mai sperie niţăluş, ordonă bătrânul cioban după care sperând că va nimeri măcar una dintre haimanalele care învăţaseră să ucidă oi şi oameni doar pentru a supravieţui cu orice preţ, mai trase un foc de armă.
-Cum vrei moşule, da pân la urmă să nu rămânem fără câini, raportă sărmanul băiat după care tot mai înfricoşat, intră în staul.
Câinii se repeziră în direcţia lupilor înfometaţi, dar nu reuşiră decât să-i stârnească şi mai mult; Încurajat de dulăii care atacau orbeşte, băiatul scoase căluţul din staul; Se opri puţin şi închise uşa; Ţinându-l de căpăstru, băiatul încălecă cu gând s-o ia de-a-dreptul prin lăstăriş; Cum mai mereu graba strică treaba, după numai câtiva zeci de metri calul se afundă în zăpadă până aproape de burtă şi se opri; Dând să se întoarcă, calul se poticni de ceva tare şi căzu; Băiatul se ridică cu oarece greutate din zăpada îngheţată şi până să găsească lampa de vânt un lup se şi repezise la gâtul calului; În timp ce încerca să fugă alţi doi lupi flămânzi îi săriră în spinare; Sărmanul băiat simţi colţii lupilor înfigândui-se în ceafă după care sângele de om se amestecă cu cel de animal, înroşind zăpada îngheţată; Dându-şi seama că pentru bietul băiat nu se mai putea face nimic, bătrânul cioban renunţă să mai tragă şi intră în colibă; Aprinse cu mare greutate o altă lampă de vânt după care, mai temător ca în multe alte dăţi, ieşi afară.
Topic: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (6) – Oameni şi lupi (1)
« AnteriorulUrmătorul »
