Celor ce vor scrie cuvântul spre pricepere
de Aurel Anghel | 5 Aprilie 2009
Celor ce vor scrie cuvântul spre pricepere
În inima mea a izbucnit cuvântul bun
Ce să fac ,Doamne să-l pitesc sau să-l spun?
Limba mea e ca trestia scriitorului
Care dă glas bucuriei şi dorului
Zis-a Domnul:
”Frumos cu frumos să se adune în buzele tale
Frumuseţea fiilor tăi sunt petale
Din floarea credinţei şi nu uita
Cât de mare e răspunderea ta.
Pentru aceea te-am blagoslovit în veac
Tu nu eşti cu duhul sărac
Deja eşti bogat, vei peri
În focul Gheenei de vei scrie şi vei greşi.
Frumuseţea şi dragostea ta
E o mare bucuria de-a mea.
Scrie cu blândeţe şi cu dreptate
Doar aşa de mila mea vei avea şi tu parte.
Săgeţile cuvintelor tale sunt de mine ascuţite
Ai grijă fiule ,câte inimi rănite
Vei zdrobi cu glasul tău
Săgeţile tale ocolesc pe cel rău.
Zisa fiul lui Core:
-Unge-mă, Doamne cu untdelemnul bucuriei
Şi las-mi mie harul poeziei
Iubesc dreptatea şi pe tine
Mă voi ruga să mânuiesc cuvântul cât mai bine
Să nu greşesc, să nu rănesc
Cuvântul Tău să-l preamăresc.
Eu ştiu că poezia e cuvântul bucuriei
Mă voi feri să alunec în valea prostiei
Voi înălţa prin cuvânt puterea Ta
În orice clipă te voi lăuda.
Că mult bine păcătoşilor ai făcut
Care au trădat, ştiu cât te-a durut
Voi face din cuvânt smirnă şi untdelemn
Voi face să cadă la pământ crucea de fier şi crucea de lemn
Care ar mai putea să te răstignească pe tine.
,Doamne ,nu uita, Doamne de mine
Şi de cuvântul meu înmuiat
De lacrimile credincioşilor ce au vărsat
Să spele trupul tău plin de sânge
Scriu Doamne şi inima în mine plânge
Când mă gândesc câte ai pătimit
Pentru păcatul meu înmulţit
Prin puterea cuvântului care
A rănit trupul tău, cer iertare
Că sunt om şi poate greşeam şi eu
Să te răstignesc, uitând că eşti fiul Dumnezeului meu.
13.08.2006 Buzău
Topic: Poezii | Comments Off on Celor ce vor scrie cuvântul spre pricepere
Rugăciunea Hunilor
de admin | 4 Aprilie 2009
Tatăl nostru Dumnezeule
În noi este ţara Ta.
În faţa nostră Numele Tău,
Voinţa Ta, este lege.
Grijile nostre de toate zilele,
Le porţi cu tine.
Greşelile noastre, ca şi la alţii,
Le treci cu vederea.
Mâna Ta ne conduce
Peste ispite,
Şi ne scapi
De jugul celui viclean.
A Ta este lumea mare,
Cu toată puterea, mărirea,
Chiar de la-nceputuri,
Şi fie de-a pururi.
Inscripţie (cu rune maghiare – secuieşti) de pe o catarama de argint de origine hună, din perioada 410-460, ce se păstrează la Muzeul Naţional din Kiev.
Text preluat de pe situl Bisericii Reformate Timişoara Centru.
Traducere: Losonczy Alexandru
Topic: Diverse | Comments Off on Rugăciunea Hunilor
INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (13) – Atentat criminal (1)
de Florin Bădican | 3 Aprilie 2009
INFERNUL ROŞU volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI
ATENTAT CRIMINAL 1
Cu multă voie bună şi cu ceva şampanie, trecu şi sărbătoarea sfâtului Vasile; Două zile mai târziu, senatorul Teodosiu Vladimir se sculă dis de dimineaţă şi după ce se îmbrăcă într-o grabă cel puţin suspectă, coborî-n salon; Agitat peste măsură, boierul care de o bună bucată de vreme părea să-l aştepte, întrebă c-o îngrijorare ce nu mai putea fi ascunsă:
-Nu vă fie cu supărare domnule senator, dar de ce atâta grabă?
-Şi încă ce grabă domnule Marghiloman, răspunse în doi peri senatorul, dar despre asta cred că v-a făcut vorbire boierul Vlăsceanu.
-Păi în cazu ăsta trebuie să vă grăbiţi domnule senator, ordonă boierul Alexandru Marghiloman, după care folosind un clopoţel al cărui clinchet putea fi auzit în toată casa, sună insistent de câteva ori.
Auzind clinchetul care-n atâtea rânduri îl chemase la raport, argatul Badea Vasile intră în salon; Cu mai mult curaj ca în alte dăţi, ţăranul se opri locului şi în dialectul parvenitului de odinioară, întrebă motivat:
-La ordin conaşule; Acu în ce misiune mă trimiteţ cu sania ce şade pregătită? Nu dalceva, dar caii înhămaţi, nu prea mai are răbdare.
-Vasile, ordonă boier Marghiloman cu aceeaşi voce fermă, domnul senator Teodosiu Vladimir va trebui să ajungă cât mai repede posibil, la Curtea de Argeş; Ai înţeles rostul şi misiunea în care te trimit?
-Da conaşule, numai că drumul spre Câmpulung este mai bun.
-Argat, ordonă ofiţerul care deacum se gândea la chestiuni din cele mai neplăcute, de vreme ce senatorul Teodosiu vrea şi trebuie să ajungă cât mai grabnic la Curtea de Argeş, părerea vizitiului nu contează.
-Înţeles, să trăiţ conaşule, raportă fără prea mare convingere argatul Badea Vasile, după care făcând stânga împrejur, ieşi sictirit din salon.
În mai puţin de-un sfert de oră, sania trasă de doi cai iuţi ca vântul cel mai năpraznic, aluneca pe zăpada îngheţată; Curând, senator şi vizitiu păreau să plutească pe albul imaculat al drumului de ţară românească.
-Avem vreme bună drăguţă, aprecie senatorul care deacum privea c-o îngrijorare demnă de luat în seamă, la ceasornicul de buzunar.
-Aveţi dreptate domnule senator, raportă argatul care deacum încerca să-şi potolească bidivii, numai că este un soare cu dinţi.
-Da drăguţă, dar faţă de colţii lupilor care flămânzi, ne pândesc la colţurile societăţii româneşti, colţii astrului n-aduc cine ştie ce pericol.
-Chiar aşa dom senator, raportă argatul care nu înţelegea prea bine vorba înaltului demnitar? Se cam înmulţiră lupuşorii dracu, dar ca să-i stârpim, ne-ar trebui arme şi muniţie mai potrivită.
-Da drăguţă, răspunse demnitarul mai mult pentru sine, dar până la urmă vom fi obligaţi să ne descurcăm cu ce avem; Asta-i situaţia!
-Aveţi dreptate dom senator, îndrăzni argatul BadeaVasile, dar cam cât m-ar costa să-l scutesc dă front, pă fi-miu Ştefan? Nu ştiu când dracu, dar pân la urmă românii tot va porni cu război în contra ruşilor.
-Drăguţă, întrebă mai mult retoric senator Teodosiu, dacă toţi tinerii vor fi scutiţi de front, generalul pe cine să mai arunce în lupta cu ruşii?
-Dar e singuru meu băiat şi cum bine cred că ştiţi dom senator, nevastă-mea este fata boerului Vlăsceanu; Poate taman daia cred…,
Senatorul Teodosiu Vladimir tocmai încerca să răspundă la iritanta provocare când, din urmă-i ajunse un călăreţ cu grad de căpitan.
-Opreşte argatule, ordonă călăreţul, în timp ce încerca să treacă în faţa saniei care aluneca pe pârtia care şerpuia dealungul drumului.
-Nu opri vizitiu şi dă bice cailor; Nu dalceva, ordonă c-o vădită îngrijorare senatorul Teodosiu Vladimir, dar acesta este lup legionar.
-Bă dobitocule, începu să urle lupul care după toate aparenţele făcea parte din legiune, dacă nu vrei să te curăţ şi pe tine, opreşte mai repede.
Văzând că sania continua să alunece pe zăpada îngheţată, legionarul trase un cartuş pentru intimidarea vizitiului; Temându-se pentru viaţa ce putea s-o piardă, argatul Badea Vasile nesocoti ordinul senatorului Teodosiu Vladimir şi înfricoşat, trase puternic de hăţurile cailor.
-Ce s-a întâmplat dom căpitan, întrebă birjarul, stăpânindu-şi tot mai greu bidivii care abia dacă se încălziseră pe drumul îngheţat?
-Argatule, taci dracu din gură; Acum coborâţi amândoi din sanie, ordonă cu aceeaşi voce aspră căpitanul care deacum ameninţa cu pistolul care cu siguranţă avea glonţ pe ţeavă; Ce mă, voi sunteţi surzi?
-Bine domnule dragă, dar acesta este un abuz incalificabil.
-Senatorule, urlă mai ceva decât un scos din minţi căpitanul Voinea Octavian, mai taci dracu din gură şi coboară mai repede din sanie.
-Drăguţă, acuză senatorul Teodosiu Vladimir în timp ce înfricoşat cobora din sanie, pentru această gravă eroare vei da socoteală.
-Ascultă senator Teodosiu, admonestă la fel de brutal căpitan Voinea Octavian, în cazul tău nu-i vorba de nici-o eroare; Ai înţeles?
-Dom căpitan, încercă argatul să stingă un conflict cu rădăcini mult prea adânci în politica timpului, să ştiţi că senatoru care-i prezent şi dă faţă, chiar vă lăuda când taman plecarăm dă la conacul boierului.
-Mă doare în cur dă ce-mi spui tu argatule şi dacă nu vrei să-ţi trag un glonţ în capu ăla prost, taci dracu din gură; Ai înţeles mă boule?
-Faci cum te îndeamnă conştiinţa, dar nu eu sunt cel mai vinovat.
-La dracu senatorule! Fă-ţi cruce şi nu mai comenta ca în parlamentul plin de idioţi, urlă nervos căpitanul Voinea Octavian.
-Vei da socoteală drăguţă, încercă înaltul demnitar, să-l ameninţe pe legionarul Voinea Octavian, dar cum acesta nu părea să fie prea fricos, senatorul începu să ceară de la Dumnezeu, milă şi îndurare.
-Da mă senator tâmpit, dar până una alta, tu eşti cel care va da socoteală pentru toate câte-ai spus de la tribuna parlamentului; Clar?
-Dom căpitan, începu să se lamenteze argatul care tremura ca varga, eu n-am văzut şi n-am auzit nimic dom căpitan; Aşa să ştiţ!
-Gura bă dobitocu dracu; Acum nu este rândul tău, ordonă căpitanul care nu era străin de legiunea condusă de Sima şi Codreanu, după care nervos, trase în demnitarul care secerat de trăznetul gloanţelor ucigaşe, căzu fără suflare, pe zăpada îngheţată şi total nepăsătoare.
-Dom căpitan, se lamentă inutil argatul Badea, eu n-am nici-o vină dom căpitan; Fusăi tremis dă boier, ca să-l duc pă senatoru ca…,
-Bă dobitocule, tu ai noroc că nu eşti pă lista mea, dar vei fi ciuruit de Pălăngeanu şi Arapalea, doar dacă n-o să le dai cât mai repede, ce-ai furat dă la ovreul Fichman; Mă argat nenorocit, acum ai înţeles ce şi cum trebuie să faci?
-Am înţeles dom căpitan, dar eu nu furai nimic dă la jâdanul Fichman.
-Şi încă ceva dobitocule, ameninţă temător legionar Voinea Octavian, cum ai guiţat ceva copoilor de la Siguranţă, tu şi familia din Vlaşca, îl veţi vedea pe dracu din cazanul cu smoală; Ai înţeles mă argat nenorocit, sau poate vrei să te conving, c-un glonţ în capu ăla prost?
-Pentru mine este foarte clar dom căpitan; Am înţeles, să trăiţ!
-Bine argatule şi să te ia dracu! Neam de slugoi nenorocit, înjură căpitanul care deacum încerca să se facă nevăzut printre nămeţi.
Ştiind că legionarii nu prea glumesc, argatul încercă să ia aminte; Revenindu-şi destul de repede, el înşfăcă lopata pe care-o găsise în sanie, după care cu mişcări precipitate, începu să sape la repezeală în zăpada îngheţată; Când tranşeul era gata, lacomul argat se năpusti asupra bietului om şi-l jefui de tot ce avea mai de preţ; Crezând c-ar putea fi prins şi acuzat de moartea senatorului, îl rostogoli pe zăpadă, pentru ca mai apoi să-l arunce în groapa proaspăt săpată; Mulţumit că în acel loc, nimic nu părea să vorbească despre crima care abia dacă fusese comisă, ţăranul, sergentul, argatul, omul de nimic se urcă-n sanie şi dând bice cailor, încercă să se facă nevăzut; Dă nu m-ar vedea boieru Marghiloman venind aşa dă repede, gândea argatul care furios intra pe poarta conacului Domneasca; Mai înfricoşat ca-n multe alte dăţi, argatul lăsă caii în mers domol; Încercând să nu fie văzut de grăjdarii care de frica noului argat îşi făceau de lucru pe la grajduri, Bădiţa Vasile deshămă caii de unu singur şi după ce-i legă de inelul fixat în stanoaga despărţitoare, se furişă în camera care în anii de demult, îl găzduise cu oarece răceală; Un hoţ care cât de curând, va fi aspru condamnat.
De cum îl văzu, Aneta îl şi luă la rost; Încercând să pară cât mai îngrijorată, fiica născută din moftul boierului Vlăsceanu junior, întrebă:
-Ce naiba făcuşi mă Vasâle? Unde Dumnezău fusăşi până acu?
-Fusăi la dracu! Îl dusăi pă senator, până la Curtea dă Argeş, minţi argatul Badea, în timp ce se aşeza pe un scaun de lângă fereastră.
-Păi când dracu-l dusăşi atât dă repede, întrebă femeia, în timp ce fără rost se plimba prin cameră? Mă Vasâle, nu cumva mă minţi?
-Cum dracu-l dusă-i prea repede? Bine fă muere, doar sunt plecat de câteva ceasuri bune, raportă pe acelaşi ton răstit argatul Badea Vasile?
-Eu te cred mă Vasâle, dar ia spune-mi: Măcar îl rugaşi pă senatoru care poate să-l scutească pă Ştefan dă front şi dă gloanţele ruseşti?
-Păi bine fă muere proastă, întrebă argaul care deacum avea puţină apă la moară, tu dă ce măta în cur crezi că l-am dus pă grăsan?
-Poate să facă ceva, sau mai bine vorbesc cu tata? Tu ce zici?
-Docamdată nu trebuie să vorbeşti nimic cu tacto; Ai înţeles?
-Eu am înţeles mă omule, dar să nu fie doar nişte vorbe goale.
-Da fă muere bleagă, dar nu cu vorbe trebuie să înceapă omu?
-Ai dreptate mă Vasâle, dar eu sunt sătulă de vorbe găunoase.
-Ia mai taci fă muere; Ce dracu eşti aşa dă proastă? Păi bine fă, nu trebuie să vorbească cu cineva care să fie mare în armata română?
-Bine mă omule, dar pân atunci ce dracu vrei să faci cu fitu? Tu nu-ţi dai sama că prea mult n-o să mai poată trage mâţa de coadă?
-Fă muere, pentru a nu fi dat dezertor, băiatu nostru va trebui să se prezenteze obligatoriu la unitatea militară; Asta numai momentan.
-Păi dacă altfel nu se poate fie cum zici, se declară de acord femeia care îngrijorată ieşi din casă, fără ca măcar să bănuiască la ce crima abominabilă fusese martor soţul care deacum da din colţ în colţ.
* * *
* * *
Cu două zile înaintea sfântului Ion, vremea era tare frumoasă; Având trebuinţă la o rudă din Domneasca, un ţăran dintr-un sat vecin, îşi înhămă căluţul la sanie, după care plecă cu gând să se întoarcă până seara; Cum obiceiul pământului cerea un prieten de nădejde, mai ales când trebuia să treci la miez de iarnă, prin inima unei păduri, ţăranul îşi luă câinele şi-i ordonă să stea cuminte în sanie; O vreme potaia stătu liniştită în speranţa că stăpânul îi va arunca o bucată de mămăligă; Plictisit să tot aştepte-n zadar, câinele care deacum simţise un miros oarecum suspect, sări din sanie, fără a cere aprobarea stăpânului; Cum în acel loc mirosul părea tot mai pătrunzător, prietenul omului unde nu începu să latre la margine de drum şi viaţă; Deşi nu avea grai pentru a se face înţeles, câinele încerca să-i spună stăpânului: Sub zăpada răscolită, se află cineva.
-Mă javră, întrebă ţăranul, în timp ce oprea sania-n mijlocul pădurii care dincolo de fascinaţia poetică înspira şi multă teamă, doar nu te apucă turbarea? Potaia dracu, latri ca un dobitoc fără neam dă minte.
Încercând să-şi ia javra de pe zăpada răscolită, ţăranul văzu o lopată; Cum potaia continua să latre cu aceeaşi înverşunare, bietul om ridică lopata uitată de cine ştie cine şi speriat începu să arunce zăpada din nămetul proaspăt ridicat; Nu mică-i fu mirarea când, de sub zăpadă apăru o mână; Continuând să arunce zăpada, el scoase la lumina zilei, un bătrân lipsit de viaţă şi de păr; Deşi era cuprins de teamă, hoţomanul se lăsă îndemnat de stămoşeasca lăcomie şi fură tot ce se putea fura; Apoi, înarmat cu lopata care în acele vremuri se bucura de un oarece respect, ţăranul se urcă în sanie şi încercă să ajungă cât mai repede în satul său; Cum el nu vroia să piardă agoniseala obţinută prin muncă cinstită, ţăranul ascunse tot ce furase de la bătrân, mai puţin lopata care rămăsese-n sanie; Fiind mult prea răvăşit după tot ce se întâmplase şi urmând obiceiul care se pierdea-n negura istoriei, bietul ţăran încercă să prindă oarece curaj, motiv pentru care dădu pe gât câteva ţoiuri cu ţuică bătrână; Astfel încurajat, hoţomanul care deacum uitase de rubedenia din satul Domneasca, în mai puţin de-o juma de oră, se prezentă în faţa şefului care în acel sat de munte, era cunoscut sub numele de Nelu Răgălie.
-Să trăiţ dom săf, salută ţăranul, fără a se lăsa intimidat ca în atâtea alte dăţi; Iaca venii pân acilea şi dă nu vă este cu supărare, eu…,
-Bine mă Plăcintă, dar acuşa ce dracu mai vrei? Tot nişte lemne?
-Păi cum să vă zic dom şăf? Treaba-i îmbârligată rău dă tot; Acuşa dacă nu vă este cu supărare, eu crez că taman daia venii la post.
-Da mă, întrebă curios Nelu Răgălie, dar pă tine cine dracu te îmbârligă? Mă înşăl eu, sau azi eşti mai prost decât ai fost pân acuşa?
-Nu-i vorba dă mine dom şăf; Eu taman daia venii pân la post.
-Mă Plăcintă, tu crezi că eu am timp dă pierdut c-un prost ca tine? Hai şi spune mai repede dăspre ce este vorba, alfel am să-ţi dau un şut în cur, d-o să pleci dacilea învârtindu-te; Băăă, tu nici acuşica nu pricepuşi?
-Dom şăf, azi dă dimineaţă treceam pân pădure şi taman încercam să ajung la cumnată-miu din Domneasca când, pă marginea drumului văd un mort îngropat în zăpadă; Vedeţi, eu taman daia venii pân acilea.
-Mă Plăcintă stricată, întrebă în timp ce se ridica în picioare jandarul Nelu Răgălie, doar nu mănânci rahat, cu lingura dă lemn?
-Păi dom şăf, răspunse Plăcinta în timp ce se oţăra la jandarul care se cam da băţos, matale crezi că eu numai rahat ştiu să mănânc?
-Mă boule, ameninţă şi nu fără motiv şeful de post, îmi spui ce măta în cur văzuşi în pădure, sau tu venişi doar ca să mă pui pă jar?
-Păi nu vă spusăi dăspre moşul care stă mort în zăpadă?
-Mă Plăcintă, spui ce trebuie, sau te trimit la dracu încornorat?
-Şi la dracu ce să fac? Doar vă zâsăi dăspre mortu pă care-l găsâi în zăpadă; Dupaia nici nu m-am mai dus la cumnată-miu, taman ca să viu la post şi să vă povestesc dăspre moşul care stă mort în zăpadă.
-Bine mă Plăcintă, întrebă interesat şeful de post, dar tu ce crezi: Mortul care tremura în zăpadă, este din satu nostru, sau poate…?
-Păi domnu şef, raportă hoţul cu fereală, eu nu crez că-i dupacilea; Omul care îngheţase bocnă, nu prea are mutră dă ţăran muntean.
-Mă Plăcintă, ordonă şeful care deacum încerca să pară cât mai indignat cu putinţă, dacă-ţi închipui că în satu nostru este numai ţărani care nu ştie cât face şapte înmulţit cu opt, eşti un prost şi jumătate; Băăă, tu nici acuşica nu pricepuşi?
-Ce dracu să fac; Ţăranu care se naşte prost, moare ca prostu.
-Bine mă Plăcintă, dar şi măta putea să facă ceva mai ca lumea; Acuşica e cam târziu, dar să nu mai pierdem timpu; Ia spune mă ţugulanu dracu, la mortu pă care-l scosăşi dăn zăpadă, nu găsâşi niscai acte sau hârtii cu ceva însemnări?
-Poate c-o să te miri dom şăf, dar la mort nu găsâi mai nimic.
-Bă ţugulanu dracu, cum poţi să-mi spui că nu-l buzunărişi pă mort? Hai şi spune mai repede; Ce măta în cur găsâşi pân buzunare?
-Păi dom şăf, încercă să mintă hoţomanul, credeţ că când îl văzui îngheţat bocnă, mai avusăi curaj să m-apropii d-aşa mortăciune?
-Mă Plăcintă stricată, doar n-o să cred că te căcaşi în pantaloni dă frica lu mortu ăla îngheţatu? Asta vrei să înţeleg mă bou dracului?
-Nu dom şăf; Acu dacă chiar vrei să vezi cu ochii lu matale, cum arată moşu care stă mort în zăpadă, eu vă pot duce pân acoloşa.
-Nu-i cazu mă ţugulane, dar cară-te dacilea; Bă ţărane, ordonă în timp ce privea încruntat la săteanul ce nu părea să mintă prea mult, ca să te pot găsi la nevoie, stai acasă şi nu mai umbla creanga; Băăă, tu nici acuşica n-ai înţeles?
-Trăiţ dom şăf; O să stau acasă, raportă ţăran Plăcintă Lache, după care înfricoşat de ameninţarea şefului de post, plecă în mare grabă.
Dacă bou dă jandar o să mă întrebe cum da ajunsă mortu-n zăpadă gol puşcă, eu ce dracu să-i mai zic? Ia mai dă-l în pizda măsii, îl duc eu cu preşu, îşi spuse ţăranul, în timp ce absent la conţăranii care-l salutau miraţi, încerca să ajungă cât mai repede în ţarcul din jurul casei.
*****
Topic: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul I DRAGOSTE ŞI RĂZBOI (13) – Atentat criminal (1)
Mănăstirea Bârnova
de Losonczy Alexandru | 2 Aprilie 2009
Nu deaprte de Iaşi, între o margine de sat şi o margine de padure, maiestuios se ridică Sfânta Mănăstire Barnova. Ctitoria voievodului Miron Barnovschi-Movilă, care a început a zidi acest lăcaş încă înainte de 1628.
Se crede că iniţial, pe locul unde se află astăzi Mănăstirea Bârnova, domnitorul Ieremia Movilă a ctitorit în jurul anului 1603 o bisericuţă de lemn, având hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.
Una din primele mărturii despre Mănăstirea Bârnova o avem de la cronicarul Miron Costin care a lăudat osârdia şi strădania binecredinciosului voievod Miron Barnovschi-Movilă de a ridica noi locaşuri bisericeşti “mănăstiri şi beserici câte au făcutu, aşea în scurtă vreme, nice unu domnu n-au făcutu. Făcut-sau alţi domni şi mai multe, iară cu mai îndelungate vremi, în 40 de ani unii, alţii în 20 de ani, iară elu în trei ani.” O altă mărturie este hrisovul domnesc scris în Cancelaria domnitorului Miron Barnovschi: “Io Miron Barnovschi Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei. Iată au venit înaintea domniei mele şi înaintea tuturor boierilor domniei mele, mari şi mici, sluga domniei mele, Dima călăraş de Ţarigrad, de bună voia lui, nesilit de nimeni, nici asuprit şi au vândut dreapta sa ocină şi vie, cu crame şi cu grădini şi cu îngrădire şi cu tot venitul. Aceea am vândut-o rugătorilor domniei mele, călugărilor de la Sfânta Mănăstire a domniei mele, nou zidită, care se cheamă Bârnova, unde este hramul Sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou…S-a înscris în Iaşi, în anul 7137 (1628), noiembrie, 11 zile. Însuşi domnul a poruncit, Barnovschi Voievod”.
În anul 1629, domnitorul Miron Barnovschi a fost mazilit şi a fugit în Polonia, biserica nefiind încă terminată. Revenit la tron pentru o scurtă perioadă în anul 1633, Miron Vodă a fost arestat şi executat prin decapitare la Constantinopol. În timpul detenţiei, Miron Vodă şi-a redactat testamentul, în care arăta că “Sfânta Monastire Bârnova, care este începuta de noi vedem că, după vremuri ce stătură, că alt nime nu va putea să o săvârşească, numai putere domnească. Pentru aceea de va alege Dumnezeu un domn creştin, ca acela să săvârşească, Dumnezeu să-i vie într-ajutor. Monastirea cea de lemn ce s-au făcut întâiu, să aibă aceşti boieri a o socoti şi întări.”
Domnitorul Eustratie Dabija (1661-1665) are meritul de a îndeplini prevederea din Testamentul lui Miron Barnovschi, preluând pe cheltuiala sa finalizarea construirii Mănăstirii Bârnova şi înzestrând-o cu odoare fără de preţ, cărţi de cult, icoane şi candele. Dabija Vodă a murit în anul 7174 (1666), fiind înmormântat în biserica a cărei construcţie o finalizase. Cronicarul Ion Neculce menţionează că “l-a dus cu toată boerimea cu mare cinste, de l-au îngropat la mănăstirea lui, în Bărnova, care este de dânsul, isprăvită; iară din temelia ei a fost început-o Bărnovscki Vodă a o zidire, şi n-a apucat să o isprăvească, că a perit la Poartă.”
În anul 1728, domnitorul Grigore al II-lea Ghica se mută vremelnic împreună cu toată curtea sa la Bârnova, mai ales spre a se feri din calea epidemiei de friguri care a bântuit Iaşul în vremea domniei sale. Cronica Ghiculestilor ne spune că domnitorul a făcut aici diverse amenajări, a refăcut clădirile din incintă care erau degradate complet şi a înălţat zid de împrejmuire prevăzut cu creneluri şi foişor de pază. “Şi văzând Grigore Voda, acolo la mănăstire, casele stricate şi pustii…, s-a apucat cu cheltuiala sa şi a făcut nişte case minunate şi un râmnic mare ziditu cu piatră prin prejur şi deasupra râmnicului cerdacu cum se vede”.
Planul arhitectural al Mănăstirii Bârnova este asemănător cu cel al Mănăstirii Dragomirna, ea făcând parte din ansamblul marilor ctitorii arhitecturale din Moldova care sintetizează din acest punct de vedere elementele arhitecturale româneşti cu cele bizantine, transmise prin Ţara Românească.
Ascunsă în codrii seculari ai Iaşului, incinta Mănăstirii Bârnova este protejată de ziduri înconjurătoare de apărare, cu metereze. La poartă este un turn clopotniţă, prin care se intră în Mănăstire. Atât clopotniţa cât şi zidurile de incintă sunt lipsite de vreo inscripţie.
Biserica are o înfăţişare exterioară măreaţă, fiind construită în stilul Galatei, cu două turle, din care una masivă, deasupra pridvorului şi alta mai subţire, ornamentată în exterior. Pentru prima dată în Moldova, la bisericile lui Miron Barnoschi-Movilă apare turnul-clopotniţă lipit de biserică, amplasat deasupra pridvorului. Acesta schimbă şi îngreuiază înfăţişarea exterioară a bisericii în ansamblul ei. Turla deasupra pridvorului este un element de fortificaţie, fiind prevăzut cu metereze pentru tras cu puşca şi cu o tainiţă în care puteau fi ascunse odoarele bisericii la vreme de primejdie. De asemenea, se remarcă şi prezenţa contraforturilor laterale masive pe colţurile pridvorului.
În curtea Mănăstirii se află Palatul Domnesc al doamnei Dafina, construit odată cu Mănăstirea, la care urmează să se efectueze lucrări de restaurare. Zidurile sunt ruinate în prezent, în jurul cărora schelele ridicate în urmă cu ani au putrezit. De asemenea, mai există în curtea Mănăstirii nişte beciuri domneşti de demult.
Biserica Mănăstirii Bârnova este împărţită, conform tradiţiei bizantine, în pridvor, pronaos, naos şi altar. Pridvorul este dreptunghiular, sprijinit în exterior, la colţuri, de contraforturi masive. În interior are o boltă cu două calote, care sunt ornamentate dee jur împrejur de torsade timbrate cu scuturi mici. Pronaosul este asemănător cu cel al Mănăstirii Dragomirna, dar cu boltiri mai simple şi lipsit de ornamentarea fastuoasă a ctitoriei lui Anastasie Crimca. Între pronaos şi naos lipseşte peretele despărţitor, fiind înlocuit cu trei arcade şi doi pilaştri groşi, reprezentând una dintre caracteristicile arhitecturii bisericeşti din secolul al XVII-lea din Moldova, prototipul acestei noi împărţiri găsindu-se pentru prima dată la Mănăstirea Galata. Naosul prezintă particularitatea de a transmite greutatea turlei pe zidurile laterale prin arcuri transversale, întocmai ca la Mănăstirea Dragomirna. În schimb, lipsesc nervurile împodobite cu torsade, precum şi arcaturile încrucişate ale bolţii. O catapeteasmă mare desparte naosul de altar. Biserica Mănăstirii Bârnova nu este pictată. În pronaos, în partea dreaptă, lângă peretele de sud şi în peretele de sud, se află două pietre de mormânt: a domnitorului Eustratie Dabija şi a domniţei Maria, fiica lui Dabija.
Pe lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi figurau în anul 2004 Biserica “Sf. Gheorghe”, zidul de incintă, chiliile, turnul de la poartă şi ruinele din incintă.
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
   |
Bibliografie: ro.wikipedia.org
Topic: Descrieri | Comments Off on Mănăstirea Bârnova
« AnteriorulUrmătorul »
