Mi-e dor
de Ion Untaru | 1 Noiembrie 2009
Mi-e dor de casa părintească
Şi de căpiţele de fân
De mine, puiul de român,
De tot ce poa’ să-mi amintească,
De-acea copilărie sfântă
Când umblam cu pantalonii scurţi,
De droaia de copii din alte curţi
Cu care mă luam la trântă;
Prispa de lut a casei noastre
Luminată-n nopţile cu lună
Şi astăzi nostalgiile-mi adună
De pe întinderile sihastre
Îmi cereau părinţii să-i ajut
Legam joiana cu un lanţ
Să pască iarba de pe şanţ
Alături, cei mai mari, jucau barbut
Fugeam după amiaza să mă scald
Adeseori mă înţepam pe grund
Şi prelungeam distracţia c-un rund
Şi cât puteam să fur din timpul cald
Dereticam prin casă şi ogradă
Cu aerul de om adult
Dar dintre toate, cel mai mult
Îmi plăcea să ţopăi prin livadă
Băteam mingea, încingeam o ţurcă
Alergam cu zmeele de sfori,
De-a v-aţi ascunselea… De câte ori,
Nu dădeam părinţilor de furcă!
Un cicirâde sau şotronul,
Nevinovată joacă de-a părinţi
Ce au copii şi nu-s cuminţi
Şi-şi încasează paraponul;
Când ne prindea o burniţă târzie
Umblam ca nişte paparude
La furat de struguri sau de dude
Nepăzită când găseam vreo vie;
Cădea seara ca un chilipir:
Frânţi, peste saltelele de paie
Ne cosea mama ce putea din straie
C-am fi dormit aşa trei zile-n şir!
Dar ne scula cu-o vorbă blândă
Tata: – Hai copii la treabă
Că vine foamea şi ne-ntreabă
Burta: cu ce-o umplem, că-i flămândă?
Şi foamea asta ca un dinozaur
O minţeam cu câte-o zeamă lungă
Mai mult cu mămăligă, să ne-ajungă
Dar visele erau de aur!
M-aş întoarce azi să cer azil
În propria-mi copilărie
Şi nimenea să nu mă ştie
Când intru sau când ies, tiptil
Topic: Poezii | Comments Off on Mi-e dor
A FI ROMÂN ÎN CANADA – CU ŢARA ÎN SUFLET
de Elena Buica | 31 Octombrie 2009
REFLECŢII NECESARE
O N E S T I T A T E
(Puterea unei rugăciuni)
Zilele trecute mi-am pierdut portmoneul. Eram în Scarborough. În el aveam toate cardurile şi cam $50, aşa credeam. Portmoneul nu era de regretat. Era cam obosit şi se cerea schimbat, dar încă mă mai atrăgea forma lui. Pentru cei $50 îmi părea rău. Cu inima îndoită, i-am pus la capitolul “pierderi neaşteptate”. Cardurile mă mâhneau mai mult, ştiind cât e de umblat pentru refacerea lor. Dar supărarea cea mai mare îmi venea de la dojana pe care mi-o făceam pentru propria-mi lipsă de atenţie. Mi se furişase gândul : « nu cumva acesta este un clopoţel care anunţa semne evidente ale bătrâneţii? »
Seara mi-am făcut rugăciunea: « Puterea Ta, Doamne, e mare, Te rog, fă să cadă acest portmoneu în mâna unui om cu credinţă şi onestitate şi să mi-l restituie. » Şi în sufletul meu s-a instalat nădejdea. M-am gândit apoi, că, după cum arăta portmoneul, după sumă, după fotografiile şi data naşterii, găsitorul putea uşor să-şi dea seama că banii nu prea mă dădeau afară din casă şi nici elanuri tinereşti nu-mi dădeau târcoale cam demultişor. Şi mai contam pe ceva: ştiam că în Canada oamenii sunt oneşti. În ţara din care am venit, greutăţile materiale şi, mai ales, condiţiile regimului comunist, îmbrânceau necontenit oamenii să prindă fiecare de unde poate. Acolo ar fi fost mult mai probabil să mi se ‘şterpelească’ portmoneul, decât să mi se înapoieze. Dar în Canada?! Aici este cu totul altceva. Desigur, nu trebuie să omitem excepţiile din nicio ţară. A doua zi am tresărit la fiecare telefon. Şi în ziua următoare, steagul nădejdii încă mai flutura în mine. Pe la ora 3 pm, am zărit oprindu-se în faţa casei o maşina a poliţiei. Am sărit în sus de bucurie : « Mi-aduce portmoneul. »
La uşă se prezintă un poliţist tânăr : « Sunt Sgt. Lecours. » Îmi spune că a primit un telefon de la poliţia din Scarborough ca să mă identifice şi să mă anunţe să merg să ridic portmoneul care se găseşte la ei. Nepoţica mi-a sărit în ajutor pe post de translator. Îi spun că fiica mea se afla în Scarborough şi că se va prezenta ea să îl ridice. Poliţistul, văzând că are de-a face cu un copil şi cu o senioară cam încurcată între-ale limbii, s-a oferit să-mi vină în ajutor în continuare şi a dat telefon la liceul unde fiica mea avea ore. « Nu poate să lase copiii singuri. », i-a răspuns de la secretariat. « După ce termină ora de curs, va suna. » Poliţistul a mai stat cam 40 de minute până a luat legatura cu fiica mea. L-am invitat să vină în living şi să se aşeze : « Nu, vă mulţumesc, » mi-a spus, « eu sunt în timpul serviciului. Sunt aici să vă ajut, nu să mă odihnesc » şi a continuat să stea în picioare lângă uşă. Abia după ce i-a dat fiicei mele toate detaliile şi a anunţat postul de poliţie că se va prezenta ea, a plecat mulţumit, sigur că şi-a făcut datoria până la capăt.
La poliţie, fiica mea a luat în primire portmoneul şi a semnat inventarul cu tot ce se mai afla în interiorul lui. Pe inventar apărea că erau $97,35. « Dar mama mea avea doar $50. Persoana care a gasit portmoneul a greşit şi a pus banii lui aici, vă rog să îi înapoiaţi. » a replicat contrariată fiica mea. « Sigur, toţi banii sunt ai mamei, omul ne-a garantat asta, vă rog să semnaţi pentru toţi şi să îi duceţi mamei. » După mai multe insistenţe, a luat totul aşa cum i s-a dat şi, când mi-a adus acasă portmoneul, mi-am amintit că mai aveam într-un compartiment şi alţi bani, pe care îi credeam în altă parte.
Cu gândul să mulţumim omului cu gestul omenos, am început să-l căutam la telefon, Ki-Suk Kim, cum ne-a spus de la Poliţie. Nu l-am găsit acasă. Un colocatar ne-a spus că e la lucru şi că munceşte până la ora 10 pm. « Nu-l găsiţi nici duminică, se duce la biserică, este un om foarte credincios şi onest, fiţi sigură că v-a dat tot ce a găsit. » Am dedus că era un om cu existenţă modestă, dar onest mai presus de orice.
Mi-am amintit de rugăciunile mele şi de încrederea pe care o am în onestitatea canadienilor. Şi mi-am zis : ce bine că pe lume sunt oameni care îţi pot da încredere în semenii tăi, care, de fapt, înseamnă încredere în viaţă. Am motive să mă bucur că sunt cetăţean al acestei ţări, chiar dacă în suflet, în carnea şi în sângele meu port ţara în care m-am născut, chiar dacă acolo sunt atâtea neajunsuri. Canada, în schimb, este compensatoare, este acea parte cu mai mult noroc şi cu mai multă lumină.
Dincolo de caldele mele mulţumiri pentru toţi cei care au contribuit la regăsirea portmoneului meu, se află apreciarea mea pentru corectitudinea lor. « Blânda şi buna mea Canada, » cum o dezmierd mereu « sunt mândră de tine. » Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru acest însemnat dar din viaţa mea. Parcă mi-a făcut un semn aparent fără pretenţii de grandoare, dar cu multe subînţelesuri.
Dacă viaţa mea ar fi o carte, aş pune întâmplarea aceasta minoră între paginile ei, ca pe un semn de carte, care-mi arată unde am rămas cu cititul, sau, mai bine zis, cu trăitul… sau să-mi arate fragmentul asupra căruia să mai revin când am nevoie să încarc bateriile sufletului cu încrederea în oameni.
Canada
Topic: Meditaţii | Comments Off on A FI ROMÂN ÎN CANADA – CU ŢARA ÎN SUFLET
Daruri
de Jianu Liviu-Florian | 30 Octombrie 2009
Cum ai Tu grijă, Doamne, de cei răi,
Şi-ntâi, şi-ntâi, de cei ce nu-s ai Tăi –
Din tot ce ai creat, cum tot împarţi
La lacomi, la roboţi, şi dezmăţaţi –
Împarte, Doamne, dă-le mai departe,
Da şi aici, şi dincolo de moarte –
Şi pentru cei pe care îi iubeşti,
Nu da nimic – e mult prea mult că eşti…
1 septembrie 2009
Topic: Poezii | Comments Off on Daruri
EDIFICIUL CULTURII ŞI FAPTA CARE ZIDEŞTE (2)
de Cezarina Adamescu | 29 Octombrie 2009
…continuare
Programul Intermundus Media are în vedere reperele fundamentale ale personalităţii umane: cultura, memoria, istoria, arheologia, vestigiile trecutului, văzut ca un arc uriaş transgresând Timpul şi Spaţiul, arheologia culturală, şi în acest domeniu de referinţă, dl. Artur Silvestri a făcut cercetări, şi a scos la iveală comori de cultură şi limbă. De altfel, s-a dovedit că Timpul şi Spaţiul nu mai au putere în ceea ce priveşte valoarea autentică, perenitatea, patrimoniul de nepreţuit pe care-l constituie un obiect material şi spiritual în acelaşi timp, cum este cartea, indiferent de suportul care o poartă.
Fiecare dintre scriitorii care au publicat la revistele ARP trebuie să fie conştient că reprezintă o verigă dintr-un lanţ spiritual, indestructibil, lanţ menit, nu să strângă, să limiteze mişcările şi să rănească, dar să unească în spirit, într-o comuniune culturală a românilor de pretutindeni, de promovare a identităţii noastre.
Şi, de ce nu? Un lanţ neîntrerupt al iubirii de oameni. O za, care, oricât de micuţă, are importanţa ei, ca să nu întrerupă mişcarea efervescentă, emulaţia care se naşte între românii din întreaga lume.
Din România tainică, fără de graniţe şi pietre de hotar, în care oamenii se simt egali pentru simplul fapt că, oriunde s-au născut sau îşi duc existenţa, îi leagă aceleaşi coordonate spirituale: limbă, neam, patrie, istorie, cultură, tradiţie, obiceiuri, valori perene ce nu se vor stinge niciodată.
Sfânta povară a scrisului e şi o sfântă comuniune, cu toţii ne împărtăşim din acelaşi Cuvânt Viu, cu parfum românesc, ca dintr-o uriaşă pâine care nu se împuţinează, aidoma pâinilor şi peştilor care au hrănit peste 5.000 de oameni pe Muntele Fericirilor şi au rămas şi 12 coşuri cu firimituri pentru vietăţile cerului.
Trebuie să apărăm acele valori şi, prin ofranda noastră, să le facem să sporească, astfel ca FAPTA CULTURALĂ iniţiată şi organizată de mentorul nostru, Dl. Dr. Artur Silvestri, să dăinuie.
O componentă principală a personalităţii complexe şi ferme a Dl. Artur Silvestri era aceea de a face daruri. Nu precupeţea nimic pentru a-i face fericiţi, pe cei din jur, cunoscuţi şi necunoscuţi, dăruindu-le câte o fărâmă din Fiinţa Sa Pământeană şi Cosmică. Aveam să aflu aceasta foarte curând, imediat ce am debutat şi am fost inclusă în Marea Familie, cu atâta încredere şi generozitate.
Îmi trimitea în dar, cărţi pe Internet, cuvinte de folos, felicitări, cuvinte de apreciere. La scurt timp, Dl. Artur Silvestri, care avea un simţ special în a cântări şi a preţui oamenii, mi-a scris într-un mesaj: „Locul Dvs. nu poate fi decât alături de noi!”
Atunci am înţeles că aici trebuie să mă întemeiez.
Şi n-am mai avut nici o îndoială, nici o reţinere, nici o temere că n-o să fac faţă muncii de redactor ori de editor.
În mod cu totul straniu, acum, când scriu aceste rânduri, ca o prelungire a stării de graţie care ne cuprinde ori de câte ori vorbim ori ne aducem aminte de Dl. Artur Silvestri, ori poate, printr-o fericită comuniune a celor de aici cu cei de dincolo, am primit de la ARP, un mesaj tulburător, DIN PARTEA DOMNULUI ARTUR SILVESTRI, aşa cum ne-a obişnuit să ne trimită de sărbători. Şi redau acest mesaj, trimis de familia Silvestri, colaboratorilor, pentru că îl consider încă un semn de bunăvoinţă din partea Maestrului nostru spiritual:
Artur Silvestri: Cuvinte la zile mari
Apropierea zilei Învierii Domnului ne aminteşte, daca uitasem cumva sau nu mai aveam în purtările noastre, că putem face ca lumea rea să se modifice iar omul, “fiara bătrână ” , să se îmbunătăţească prin fapta cu aparenţă măruntă: cuvântul bun pentru cei singur, reazem pentru cei căzuţi, întărire pentru cei umiliţi, compătimire pentru cei bolnavi, milostenie pentru cei în lipsă, nădejde pentru cei deznădăjduiţi, îndrumare pentru rătăciţi, pâine pentru cei flămânzi, apă pentru însetaţi, linişte pentru cei cuprinşi de tulburare.
Şi, pe deasupra, bună-voire, pace şi îngăduinţă.
Sensul vieţii noastre trăite în echilibrul ce ni-l dau învăţăturile înţelepte este, cred, mai întâi de toate, acela de a înţelege rostul solidarităţii care se manifestă fără a fi cerută şi al mâinii întinse către cel ce are nevoie; apă pentru însetat si hrană pentru flămând. Fiecare dintre noi îl putem ţine minte; iar dacă vom încerca să îl si facem posibil, ne vom da seama nu doar că suntem de folos, dar şi că nu ne este greu, biruind singurătatea cu o jertfă zilnică oricât de mică pentru cei care , la fel ca oricare dintre noi , au trebuinţă de ajutor, sprijin şi îndemnare .
Să fim, deci, pomi cu flori care dau fructe fără să ne întrebăm despre rostul lucrării noastre; să nu fim vâsc agăţat de ceea ce rodeşte şi fructifică. Să fim darnici si să nu uităm lecţia răspândirii gândului bun pretutindeni unde el poate că este aşteptat şi dorit; şi va fi ascultat.
Cu drag şi doriri de bine
Artur Silvestri
Ce spirit acum îmi vorbeşte? Şi de ce în momentul când scriam despre fapta culturală a aceluia care ne-a întemeiat în Marea Familie a spiritelor afine, a celor care rezonează la cuvântul: ROMÂNESC, cu toate nuanţele sale?
Sunt întrebări la care nu caut răspuns. Le iau ca atare. Le primesc şi le păstrez în căuş, ca pe darurile mele, primite a doua zi după Buna Vestire.
Şi ca o completare, ca o prelungire a gândurilor în ether, împletite în chip tainic şi misterios, ca un apel, un îndemn la FAPTA BUNĂ, fapta care zideşte sufletele şi ne adună într-un buchet, fiecare cu darul nostru.
Îi mulţumesc Domnului Artur Silvestri pentru că, şi de acolo, îmi mai trimite
câte un dar, pe care în iau ca atare şi îl asigur că voi păstra acest dar în patrimoniul din piept, rămas intact chiar şi după atâtea ravagii.
O altă trăsătură de caracter pe care doresc s-o subliniez aici, a domnului Artur Silvestri era delicateţea, nobleţea, senioria sufletească. Nu era capabil să lovească pe nimeni, nici pe duşmani, chiar dacă ar fi vrut. Cu înţelepciune, tact, răbdare, îi îndruma, chiar şi pe cei mai puţin experimentaţi.
Avea caracter formator, spirit de lieder de comunitate. Nu admitea concesii de la FAPTA BUNĂ şi DREAPTĂ, de la Demnitatea şi spiritul civic, care trebuie să-l anime pe fiecare colaborator, îndeobşte.
Nu admitea scandaluri în presă, defăimări, răfuieli, războaie psihologice, replici.
A fost şi a rămas un om al Păcii.
„Fericiţi făcătorii de pace,căci ei se vor numi fii ai lui Dumnezeu” (Mt. 5,2).
Dl. Artur Silvestri a lucrat în spiritul acestor „fericiri”, noul cod moral, Legea de har a iubirii pe care ne-a lăsat-o Iisus Hrisos moştenire, în Predica de pe Munte.
Nu puţine persoane cunoscut, ori spiritele afine pe care ne-a focalizat în jurul său, au fost de acord că personalitatea Domnului Artur Silvestri electriza oamenii. O singură persoană am întâlnit în viaţă care să aibă un asemenea impact pozitiv asupra semenilor: Papa Ioan Paul al II-lea, de fericită amintire, care, la fel, electriza mulţimile.
Dl. Artur Silvestri electriza spiritele, le stimula în a gândi frumos şi bine, în a scrie lucruri ziditoare, în a face FAPTE ZIDITOARE.
Şi toate acestea le-a făcut, în slujba neamului său, în slujba culturii române.
Îi vom purta vie, amintirea şi faptele sale în suflete şi vom continua în măsura în care suntem vrednici, FAPTA CULTURALĂ.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Topic: Editoriale | Comments Off on EDIFICIUL CULTURII ŞI FAPTA CARE ZIDEŞTE (2)
« AnteriorulUrmătorul »
