Rugaciune
de Jianu Liviu-Florian | 12 Decembrie 2009
Vântură-ne, Doamne, pleava aurită,
Şi păstrează numai inima rănită,
Vântură-ne, Doamne, toată îngâmfarea,
Şi păstrează numai jertfa şi răbdarea –
Vântura-ne, Doamne, templele de sine,
Şi păstrează numai dania către Tine,
Vântură-ne, Doamne, sporul şi talanţii,
Şi păstrează numai ce-mpărţim la alţii –
Vântură-ne, Doamne, pleava aurită,
Şi împarte-Ţi numai sângele cu pită,
Vânturaţi pe lume, fără de folos,
Să trăim în Tine, Domnule Hristos…
30 septembrie 2009
Topic: Poezii | Comments Off on Rugaciune
MISIUNE ŞI NEAM METAFIZIC
de Adrian Botez | 11 Decembrie 2009
Misiunea ţi-o faci, întâi, faţă de familia, de Neamul tău – şi abia după ce ţi-ai cunoscut/recunoscut Neamul tău – trebuie să-ţi vezi şi chipul din Omenire. Poporul este supra-faţa istorică, deci schimbător-şovăitoare, a Supra-Fiinţei tale (dar, vrea ori ba, poporul trebuie să fie şi vehiculul tău, spre Neamul Metafizic…) – dar NEAMUL METAFIZIC (dintru MOCŞA-Patria Sfântă!) este ŢINTA FINALĂ A SUPRA-FIINŢEI TALE IDEALE!!! – obrazul/faţa ta ideal/ă, împlinit/ă întru Sinea Luminat-Dumnezeiască. Umanitatea METAFIZICĂ nu este decât numele şi mijlocul de a ajunge la re-transcenderea deplină a Neamurilor/Supra-Feţe Dumnezeieşti, înapoi întru Adam Protogonos-Unicul (re-sfinţit, re-întors la Creatorul său, cu smerenia cuvenită, după trădarea dintâi…).
Misiunea, deci, ţi-o faci, deplin, doar cu INIMA şi cu TRUPUL proptite de Duhul şi Trupul PATRIEI tale Unice. Nu dezerta de la NEAMUL METAFIZIC, căci pe tine te pierzi în Neant… – căci nici nu ai unde merge/dezerta, decât în Sumbrul, Fără-de-Chipul PUSTIU AL SATANEI…
*
…Eu nu îmi permit să fiu superficialo-condescendent, precum majoritatea „olimpienilor” noştri critici… – faţă de spirite majore româneşti, precum AMINUL-EMINESCU, şi, bineînţeles, nici faţă de spirite influenţate misionar (conştient sau inconştient…) de acesta – precum Creangă, Caragiale, Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, Brâncuşi, Enescu, Nicolae Paulescu, Odobleja etc. – adică, faţă de cei rămaşi TOTAL (şi manifest!) fideli iniţierii întru Misiunea Neamului Metafizic Românesc!!!
Doresc ca românii să-şi vadă geniile „plimbându-se” prin Grădina Arheilor… Nu este suficient să excluzi, injurios şi mişel (cum o fac, azi, strănii şi românii-neromâni, în cârdăşie, faţă de cel care, de trei sferturi de veac, scapă viaţa a sute de milioane de oameni, „fiinţe humanoide terestre”…NICOLAE PAULESCU!!!), sau, dimpotrivă, să lansezi ditirambi fără acoperire…Termenul de „genialitate”, mai ales când chiar vorbeşti despre spirite planetare, trebuie argumentat, susţinut!
De aceea, probabil cărţile mele de hermeneutică esoterico-arhetipală nici nu sunt citite decât de câţiva oameni…Ele, cărţile mele, obosesc, probabil, minţile dedate cu imagini fugitive/virtuale, ale epocii moderne…Nu mai sunt dispuşi oamenii contemporani la eforturi spirituale susţinute – foarte puţini înţeleg că omul este, în primul rând, fiinţă de duh…Omul contemporan preferă să fie „minţit frumos”, decât să se nevoiască a pricepe diferenţa dintre o existenţă minţită(falsă/falsificată) şi o existenţă REALĂ, prin „sudori de sânge” ale efortului spiritual-rugăciune către Dumnezeu şi către Spiritul Nostru Transpersonal.
Neamul Metafizic, despre care tot scriu, şi degeaba scriu…Nu cred că trebuie să mă considere pe mine cineva nebun, pentru că sunt treaz…şi CRED…şi spun ceea ce cred şi văd/intuiesc…Nu sunt ascultat, pentru că nu sunt o „celebritate” – dar ce o mai fi însemnând, astăzi, „ a fi celebru”, decât „a fi un mistagog”, un şmecher mai şmecher decât media, dar straşnic ajutat de „rechinii” din „media”/mass media…hmmm…un individ care a „prins” mersul spre iluzie al istoriei, şi se lasă el însuşi iluzionat cu „propria lui glorie” – care „glorie”, de fapt, nu va rezista, în veac, nici cât praful pustiului…?!
După opinia mea, păcatul cel mai mare al românilor este că refuză să-şi asume şi priceapă corect MIORIŢA DUMNEZEIASCĂ!!! După care urmează păcatul nostru de moarte, prin non-repunerea, în demnitate supremă, a celui ce este însăşi esenţialitatea Logos.ului Românesc: Aminul-Eminescu!!!
Românii contemporani nu vor să priceapă (şi s-au făcut vinovaţi de păcatul ăsta chiar cărturari demni de tot respectul, precum a fost Octavian Paler!!!) că Mioriţa este ŢINTA METAFIZICĂ FINALĂ A EVOLUŢIEI SPIRITULUI ROMÂNESC!!!!! Nu este prezent, nici imagine a ceva de aici, din contingent… – ci din VECIA METAFIZICĂ!!! – acolo unde ar trebui să ajungem, dacă şi numai dacă, însă, ne vom împlini iniţierea în labirintul probelor istoriei!!!
Mioriţa, cea atât de tembel interpretată şi condamnată, oferă surprinzătoare soluţii, pentru problema Învierii, la traco-geţi (sau geto-daci, cum doriţi…): într-o variantă ardelenească a mult-hulitei Mioriţe – Magul-Păstor le spusese celor apropiaţi că VA ÎNVIA (iată, stimate şi regretate domnule Octavian Paler, adevărul despre “nesimţirea”, în faţa “pericolului” MORŢII, a păstorului şi a românilor, în general…: păstorul traco-get ŞTIA CĂ VA NEMURI-ÎNVIA!!!): “Oile, păscând, / Să le-aud plângând,/ Cum plâng şi jălesc,/Eu să vă-ndrăgesc./De v-o veni dor,/EU AM SĂ MĂ SCOL” – s.n.– la fel, şi într-o variantă moldovenească: “Şi mama purta,/În traistă ducea/Apă-nvietoare,/Buruieni tămăduitoare/Şi mi-l oblojea/Şi mi-l descânta,/DE MI-L ÎNVIA” – s. n.(cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997).
Da, aşa cum Hristos-Dumnezeu, pentru a Învia, a trebuit să treacă, întâi, prin moarte – aşa şi românii ar trebui să înţeleagă că, până la stadiul „Păsărele (n.mea:Îngeri!!!)mii/Şi stele făclii…” – este, anterior, un drum de iniţiere intru infern…
*
…Dacă ungurii, spre pildă, nu fac altceva decât să tot falsifice la istoria lor… – şi nu mult diferit procedează şi francezii, cu momente fundamentale ale istoriei lor (oh, veşnicele Alsacia şi Lorena… ) – şi cum ar putea face altfel anglo-saxonii, „siamezi” istorici cu francezii… – şi germanii moderni, care sunt „siamezi” istorici atât cu francezii, cât şi cu englezii/anglo-saxonii…( – şi cum, Doamne iartă, ar putea să facă excepţie tocmai belgienii, cu schizofrenia lor valono-flamandă…) – ei bine, dacă toate neamurile Europei au intrat, de mult, grav şi tragic, în frământarea identitară – cum îşi închipuie românii, intraţi în acest infern schizoid, UNIUNEA EUROPEANĂ… – că pot scăpa de balamucul identitar…?
Nu ne cere nimeni să ne falsificăm istoria (şi, de-o cere, n-avem dreptul să acceptăm!!!), căci nu avem cu ce să ne ruşinăm, în faţa celorlalte neamuri europene!!!- dar nu avem dreptul să ignorăm, la modul tembel, această frământare a spiritului uman!!! Nu avem, deci, dreptul la Suprema Confuzie: între planul Metafizic(în care există, ideal, Neamurile, ca o prefigurare paradisiacă) – şi planul evenimenţial-istoric, în care ceea ce eu numesc „Neamuri Metafizice” – nici măcar nu se văd pe ele înseşi, nu se desluşesc, lor înseşi!!!
Avem obligaţia să pricepem că, până să ajungem la stadiul spiritual numit, de Eminescu, MARE/MĂREŢ(cf. finalul poemului Andrei Mureşanu) – trebuie să trecem prin istorie, prin infernul iniţiatic al evenimenţialului nebun… :
“Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe – Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii măreţe, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în vânturi / Întuncata-i frunte şi proaspăta lui frunză. / În lume sunt popoare cuminţi şi fericite, / Şi mă-ntreb ce soarte să doresc la al meu? / Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume – Nu, nu! N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu – nu merit ele / Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viaţă, – O, naţie iubită! (…) voi să te văd, iubito, nu fericită – mare!”.
Vijelia(simbolul schimbării/transfigurării, prin intervenţie a Supra-Spiritului/Supra-Sinelui – SINEA DIVINĂ!) la Eminescu, nu poate să-şi dezvolte semantica în câmpul sublimului (vârtej creator), decât prin corelative semantice. Aerul trebuie să aibă, totdeauna, un corelativ în apa-potop, sau apa-cristal-grindină (în Scrisoarea III, vijelia “ca potop ce prăpădeşte”, “grindin-oţelită”), sau în mineral-stâncă, coroborat, la rândul său, cu finalitatea Pisc-cu-Mag-Foc (I-291), Povestea magului…: “Deasupra ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / stă magul; priveşte furtuna pornită (…) vuind furtunoasa-i şi straşnica arpă / Trec vânturi…”). Aşa se întâmplă şi în exemplul citat: vijelia nu are încărcătură sublimă şi utilă în sine (popoarele barbare, ca vijelii fără suport acvatic, mineral etc., nu sunt întemeiate, sunt trecătoare, nefiind corelate cu vreo esenţă) – ci realizează proba rezistenţei (implicit, a creaţiei iniţiatice a) mineralului stâncă: poporul român.
Stânca şi stejarul sunt corelative în câmpul semantic cu mare autonomie al stabilităţii, sublimului, divinului. Despre stejar se spune : “Gestul tragic al Regelui Decebal are loc sub stejar. Acesta era un copac sacru, pe care fusese răstignit însuşi Zalmoxis. Atins de săgeata ucigaşă, tânărul zeu exclamase, cu ochii către cer: «Helis, Helis, alamus aba tani!» [ciudată asemănare cu aramaicul: «Eli, Eli, lama sabachtani!», al lui Iisus], adică «Doamne, Doamne, glorie Ţie!»; se spune că acestea au fost şi ultimele cuvinte ale lui Decebal şi ale celorlalţi viteji, ucişi în luptă sau sinucişi. Geţii numeau stejarul Usta-Daema (=Frunze dantelate) sau Carambis (=Încoronatul). Ca şi geto-dacii, românii venerează acest falnic arbore, şi uneori doresc să fie înmormântaţi lângă el.”
În viziunea eminesciană, deci, poporul-stejar al românilor este sacru. E vorba de o sacralitate menită (“poporu-mi menitu-i să fie …”), dar şi câştigată, confirmată şi reconfirmată, printr-un fel de teurgie necesară, dorită, dar pusă sub semnul tragic al non-implacabilului în istoria explicit-evidentă (s-ar putea ca arhetipalitatea implacabilă să nu devină relevanţă în istorie, şi atunci: “Mai bine stinge, doamne, viaţa ginţii mele, / Decât o soartă aspră din chin în chim s-o poarte, / Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!” – halele mării sunt zona arhetipurilor, unde, la ospăţ, stau Odin, Decebal – şi, probabil, toţi zeii pantheonului daco-germanic). În această istorie, arhetipul poate să nu aibă relevanţă. Dar anistoria confirmă identitatea sublimă Logos (gintă română) – Spirit Atotînglobator. Menirea poporului-stejar este stabilită în anistorie. Mai rămâne ca, prin teurgie, arhetipul să devină, în istoria profană, poporul altfel, poporul ales.
Poporul-stejar sacru, consecutiv, este şi un popor al minunii unicităţii: el, şi nu celelalte popoare, a avut parte şi de cele mai relevante (“turbate, aspre”) încercări – dar, tot el, şi nu altul, şi-a păstrat “proaspăta frunză” (corelată cu genialitatea genuină: întunecata frunte). De aceea, menirea lui nu poate şi nu trebuie să fie asemănătoare cu a nici unui popor: “N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu – nu merit ele / Să-i semene”). Deci, e vorba şi de merit teurgic/teandric (contopit cu menirea, din arhetipalitate). Menirea (dar şi meritul) cer poporului român să fie altfel. Misiunea poporului-stejar este, deci , una specială, cu totul diferită de toate menirile. Nu trebuie să fie un popor fericit-echilibrat (“Eu nu cer fericire…”), nu are o menire evidentă-exoterică, împlinită uman (căci, la modul uman, fericirea este dorită, închipuită etc. de indivizi c punct terminus al năzuinţelor fiinţei), ci transuman, esoteric. Poporul român, în viziunea eminesciană, nu este, deci, o realitate fiinţială, ci trebuie să fie mare şi altfel (mare – măreţie aspaţială, spiritual-ocultă). Poporul român este menit, deci, unei existenţe paralele cu cea fiinţială: unei existenţe mistice, existenţă în care fericire-nefericire sunt termeni lipsiţi de semnificaţie.
Şi dacă este singurul care are astfel de menire, şi dacă este popor-stejar, deci axis mundi – înseamnă, pe cale de consecinţă, că menirea lui implicită este să dea semnificaţie celorlalte popoare, lipsite de vlaga divină – să dea semnificaţie lumii, cosmosului. Poporul român este poporul sacru, conţine salvarea lumii întru semantica sacră.
Eminescu spune clar că nu vrea, pentru neamul său, „fericire”, căci, în Valea Plângerii, care este Pământul, „fericirea” înseamnă inconştienţă/iresponsabilitate – ci măreţia martirajului, pentru a-şi înfrânge soarta iluzorie, şi a binemerita să ajungă la soarta metafizică…Să-şi împlinească misiunea, înseamnă ori să suporte, extrem, iniţierea prin istorie – ori să dispară din planul divin!!!
Nu se vede, oare, clar, că nici măcar musulmanii nu mai sunt DELOC fatalişti – nu-şi permit!!! – ci patrioţii musulmani dezvoltă chiar atitudini de un dinamism spiritual extrem, fanatic?
Şi dacă EI nu-şi permit fatalismul, conform doctrinei lor religioase – cum îndrăznim noi să stopăm motoarele Spiritului?!
Zalmoxianismul intuitiv/nativ al părinţilor şi bunicilor noştri nu ne-a învăţat, oare, nimic?! N-a mai rămas nimic din cultualitatea existenţei lor?! Falşii noştri intelectuali mână poporul la dispreţ pentru comunitatea sacral-sătească…Da…Nişte trădători ordinari… – dar noi ce păzim?! Sau n-au mai rămas paznici?!
Nu am văzut, noi, cum ţineau părinţii şi bunicii noştri, cu sfinţenie, posturile, cum ţineau, REAL şi SMERIT, sfintele sărbători, cum îşi ţineau portul lor cosmic ???!!! – căci straiele lor de sărbătoare, „portul naţional” – erau, de fapt, veşminte SACERDOTALE!!! – pe care erau/mai sunt(…? – am văzut numai în Bucovina mândria de a îmbrăca, duminica, în faţa lui Dumnezeu, straiele „naţionale”…) inscripţionate, egal, constelaţii şi drumurile vieţii şi morţii!!!
*
De ce nu dăm mărturie, cu toată puterea? De ce nu ne instituim în martori, pentru Neamul nostru din VECI – Neamul Metafizic Românesc (neam de înţelepţi şi buni în faţa lui Dumnezeu!) – pe care l-am întrezărit, în comportamentul lor, al părinţilor şi bunilor noştri – comportament plin de bună-cuviinţă şi credincioşie şi respect faţă de toate ale trupului şi ale Duhului???!!!
…Ori ne înţelegem misiunea de Candelă, Veşnic Nestinsă, pentru toate Neamurile (cele care, deja, tremură de groază, în întuneric, şi cată să vadă unde a mai lăsat Dumnezeu lumină, pe Pământ, pentru a reaprinde…lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat…) – ori dispărem din arena istoriei iniţiatice, din planul vast al dumnezeirii – şi alt Neam va fi desemnat de Dumnezeu drept Candelă a Lumii!!!
Topic: Meditaţii | Comments Off on MISIUNE ŞI NEAM METAFIZIC
SCUMP MELEAG
de Maria Miron | 10 Decembrie 2009
Suceava-i o cetate sfântă
Acolo voievozii cântă
Ascunşi sub zidurile ei
Tu îi auzi de vrei nu vrei..
Ne cer cu toţii s-avem pace
Mutându-şi veacurile-ncoace,
Şi să trăim în gând smeriţi
C-aşa vom fi nebiruiţi.
Tresare Ştefan lângă dava
La numele cel sfânt: Suceava!
Şi de la Putna, duhul lui
Îi cere sprijin Domnului.
Eu am trăit pe-acest meleag
Ce-mi fu atât de scump şi drag.
Dar iată, ceasul greu sosi
M-am nevoit a-l părăsi.
Dar vreau să ştiţi, nu-l uit nicicând
Şi-l port în inimă şi-n gând…
Topic: Poezii | Comments Off on SCUMP MELEAG
UN OM OBIŞNUIT CARE ÎNCĂ VISEAZĂ: ANA URMA
de Cezarina Adamescu | 9 Decembrie 2009
-cronică de întâmpinare- la volumul „File de jurnal”
Desigur, oricine s-ar putea întreba: oare un om obişnuit, nu mai are dreptul de a visa? Ori, îşi mai permite astăzi omul obişnuit să viseze?
Ana Urma ne oferă răspunsul: da, are dreptul. Ea dă mărturie: visul nu costă nimic. În schimb, este nepreţuit. Cât timp visăm, înseamnă că trăim. Vai de cel căruia i s-au terminat visele!
Autoarea de faţă, după cum se prezintă, „un bun creştin”, „mamă, soţie şi bunică”, mărturiseşte: „visul meu este să aleg din tot ce am scris, cele mai frumoase rânduri şi să le adun într-o carte”.
De ce vor oamenii să-şi adune gândurile şi visele într-o carte?
Ca să rămână, evident.
Să rămână undeva, înscrise. Eventual, în MAREA CARTE A VIEŢII, care se scrie necontenit, chiar şi când lumea va înceta să existe.
Un scriitor gălăţean, în vârstă de 84 de ani, a debutat anul acesta, în luna mai, cu o plachetă de versuri la care pigulise întreaga viaţă. Şi a rezumat lucrarea sa în câteva cuvinte, pe care mi le-a scris pe pagina de gardă a cărţii: „Am vrut să rămână şi după mine ceva!”
„Scrierile mele au venit ca un răspuns la multele întrebări pe care mi le pun. Pentru mine este cel mai uşor mod de a vorbi cu Dumnezeu”.
Şi ce alt dar, mai de preţ i-ar putea oferi Ana Urma lui Dumnezeu pentru supremul dar al vieţii? Decât prinosul gândului şi al cuvântului său, smulse din inimă. Aici nu încap mistificări.
E bine să-ţi pui întrebări. Mintea cercetătoare a omului şi-a pus întotdeauna şi a încercat să afle răspuns la marile dileme legate de viaţă, de naştere, de moarte, de creaţie. Chiar dacă răspunsul îl găseşti doar în clipa supremă, cea din urmă, sau nici atunci, nici măcar atunci…
Marile nelinişti au fost generatoare de opere memorabile.
Şi apoi, neliniştea este apanajul poeţilor şi al filosofilor.
Ana Urma nu este poet, cu atât mai puţin filosof. Ana Urma este un om (o femeie) în dialog continuu cu Dumnezeu. Nu-L scapă nici o clipă din ochi şi nu-L slăbeşte cu întrebările.
Are un nume de două ori predestinat. Sacrificiului şi Urmei pe care trebuie s-o lase. Aşa se înţelege din tot ce face.
Iată un modus vivendi!
Trăieşti în Dumnezeu, respiri în El, tot ce faci este întru Numele Său, conştient sau nu, aşa cum ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel, ca tot ceea ce facem, să fie în Numele Lui.
Dumnezeu văzut în toate, trăit, respirat, asumat, însuşit. În chip omenesc, imperfect. Aşa cum ne e dat nouă, oamenilor.
Dialogul Anei Urma cu Divinitatea se desfăşoară (cel puţin din partea autoarei), în chip poetic. Şi rodul acestor ciudate şi stranii experienţe şi frământări – sunt creaţiile – lipsite de pretenţii literare – ci doar trăiri autentice.
Simplitatea şi căldura lor le conferă valoare.
Poemele, recent scrise, cuprind o arie largă de teme, de la pasteluri, „Nostalgii de toamnă”, „Pe pragul altei toamne prinosul să îmi las…/ În toamna mea frumoasă cu rod de albe perle/ Trezit de roua rece prin frunzele-ţi rebele, / Sub blânda-ţi sărutare mi-am scuturat petala / Şi-a renăscut izvorul din zestrea sa natală, / Bogat sunt eu în gânduri şi dăruit de Domnul, / Smerit să-l văd în toate, El este artizanul / Şi-mi plec din nou genunchiul de dorul unei zile, / Când petrecut de toamne voi poposi la stele…” – la formulări aforistice: „ Recurs la cuvinte….” „Uneori rătăcim pe cărările drepte / Si vrem să trăim în vârful de munte, / Necrescuţi în urcus, în purtare nerosi/ De scara iubirii ce-o ducem cu noi”. Dar şi teme precum Iubirea, Credinţa, maternitatea, natura.
Raportarea autoarei la Cuvânt este, îndeobşte, aidoma oricărui creator, care este legat ombilical de acest instrument – al doilea sistem de semnalizare, dat omului pentru a-l diferenţia de alte specii vieţuitoare.
Pentru Ana Urma, cea care şi-a adunat hrană din cuvânt, nu mai e nici o îndoială că: „Uităm că suntem locuiţi de cuvânt,/ Cu limbă de clopot ne sună în minte” . Forţa cuvântului e atât de mare încât: „Şi-auzul alintă sau colţii-i împlântă, / Suntem creatorii cuvintelor grele” – iar poetului, ce altceva îi rămâne de făcut decât: „Un nume le dăm, ne-ncurcăm în ele / Şi-încă respirăm …ne mirăm în treacăt / De-a lor greutate , răpuşi n-am căzut. / Pe roată le tragem, punem pioneze,/ Ne batem cu ele, fără să conteze / Înţelesul lor, la tarabă este de vânzare,/ Negustori cu carul, marfă oarecare…/ Şi-apoi, ne mirăm că n-avem putere, / Hrana e amară, litere stinghere, / N-am ales neghina de bobul de grâu, / De tresar străbunii în lanul pustiu,/ Cu florile rupte, cu spini în cununi,/ Curg tăcerii lacrimi adunate-n pumni.” („Recurs la cuvinte”)
Creştinul, şi în chip deosebit Poetul, cel care se rosteşte pe sine prin Cuvânt, are o responsabilitate imensă în această (Co)participare la Creaţie, de aceea, autoarea subliniază: „Ai grijă copile când-napoi primeşti/ Hrană din cuvinte … să nu te răneşti!” („Recurs la cuvinte”)
Cu nici un chip Cuvântul adevărat şi pur nu trebuie vândut, înstrăinat, distrus, conform adevărului biblic: „Căci din cuvintele tale vei fi mântuit şi din cuvintele tale vei fi osândit”.
În aceste ultime versuri este subliniat şi un alt aspect, anume, acela că, tot ceea ce dăruieşti, vei primi în schimb înmulţit şi îmbunătăţit, conform Legii de aur a creştinismului: „Cu măsura cu care măsori, cu aceea ţi se va măsura”.
Fără lumina christică, acest Cuvânt e nefolositor precum un lucru vechi care trebuie aruncat. Doar Cuvântul iluminat de Duhul lui Dumnezeu e capabil să ilumineze sufletul. Şi iată cum transpune poetic această idee Ana Urma:
„Când cerul darnic mi-a revărsat lumina,/ A visurilor aripi sub tâmplele-mi albite, / Nestăvilite-n zbatere şi fără de hodină,/ Deschis-au o fereastră luminii infinite. / Şi a pătruns în suflet o armonie mută, / Care-mi adapă cântul ca apa pe o floare,/ Şi firea o-ngenunche, supusă şi tăcută,/ Pe-altarul închinării cel fără de hotare.” („Va dăinui”)
Există, fără îndoială ceva sublim şi inefabil în gândul Anei Urma şi cred că este vorba de acea „armonie mută” – care-i hrăneşte şi-i adapă creaţia precum apa adapă florile, şi supusă acestei contemplări mute, autoarea spune:
„Robit visării şi contemplării mute,/ Mă las purtat pe-a visului aripe / Şi-nchin smerit în faţa strălucirii Sale, / Pe-altarele credinţei al neputinţei şarpe. / Purtat-adânc închisă cu tainice zăvoare,/ Statornica iubire în piept ce mi s-a pus,/ Îmi luminează calea în ruga-mi arzătoare, / Căci foc cu foc aprinsu-mi-a Iisus!” („Va dăinui”)
Iată că în ultimul vers autoarea deconspiră sursa acestei stări de inefabilă graţie, când pluteşte pe aripile visului, iluminată de focul aprins în suflet de Mântuitor.
În retortele sufleteşti, alchimia produsă de lumina christică va produce „un strop de apă vie”.
E adevărat, în „cămara ascunsă” – se găsesc toate visele, „lăuntrice zboruri cu-aripe în piept”, iar omul trebuie să lase ferestrele deschise pentru îngerii care vin încărcaţi cu „flori de lumină”: „Din amfore pline parfumul ne varsă,/ Ne vindecă rănile zidite în noi,/ Cu mâinile goale revenim spre acasă / Şi lutul adamic se-ntoarce `napoi.” („Din tot ce triumfă”)
Lecţia cea mai importantă a vieţii e dată – fără doar şi poate de natură – creaţia lui Dumnezeu care ne învaţă ea însăşi cum să trăim şi, mai ales, cum să murim, pentru că, din tot ce suntem, încredinţăm ţărânii doar un bob stropit cu iubire. „Natura întreagă, o necuprinsă carte, / Ne-nvăţă şi moartea a şti…/ Din tot ce triumfă o clipă-n natură,/ Rămâne dar brazdei un bob, o sămânţă… / Din trestii firave cu-aripe de ceară,/ Doar gândul iubirii la cer se înalţă.” („Din tot ce triumfă”).
Anad Urma are meritul incontestabil de a limpezi lucrurile neclare şi tulburi, de a netezi cărările întortocheate şi a ne scoate la lumină, de a desluşi ceea ce este de neînţeles, cu o simplitate hărăzită doar „celor curaţi în spirit” – celor care vor moşteni pământul.
Ea este fericita beneficiară a bogăţiilor spirituale şi a fericirilor de pe munte. Despre ea, gânditorul şi filozoful român Petre Ţuţea ar spune că e mai importantă în ochii lui Dumnezeu decât un filosof, identificând-o cu o femeie îngenuncheată la icoană care se roagă cu lacrimi fierbinţi Creatorului şi care este ascultată cu luare aminte şi i se face după credinţă.
Nici un univers poetic cu zeci de metafore şi alte figuri de stil nu poate fi mai înălţător decât aceste îndemnuri simple, rostite cu inima şi nu cu buzele: „Cum stele căzute rup cerului bolta,/ Tu, om trecător pe pământ trăitor,/ Adună în suflet iubirea cea sfântă, / Că-n rest, până si …stelele mor.” („Din tot ce triumfă”)
Pornită în căutarea amintirii, pe lungul drum al zilei şi al nopţii, poeta, care vrea să rupă „din curcubeu culoarea” , colindă cu ochii minţii meleagurile dragi, odinioară părăsite ale naşterii şi copilăriei, şi, însoţindu-se cu iubirea divină, recunoaşte smerită că: „M-ai hrănit ca lumina pe grâne,/ Şi podoabă-n gândire mi-ai pus…/ De-ar fi să mă-nalţi pân` la stele,/ Găsi-voi un loc genunchii să plec,/ Şi ascuns de rouă-n petalele grele,/ Înflorit de iubire, crinul alb să-ţi aduc…” ( „Dragoste divină”) De remarcat, smerenia înălţătoare cu care poeta se adresează Divinităţii.
Este un limbaj specific sfinţilor care trăiau în sfântă familiaritate cu Dumnezeu şi totodată i se adresau cu reverenţă maximă, socotindu-se nevrednici de un asemenea mare har.
În poemul „Flori de gând” – poeta îşi exprimă profesiunea de credinţă literară: „Ca o cheie fermecată ce deschide-o mare taină,/ E cuvântul care curge albul foii înnegrind,/ Ca o floare care creşte după apă suspinând,/ Dar în suflete rămâne …un buchet de flori de câmp!/ Când mantia de cuvinte se destramă ca o plasă,/ Ea o vreme cu blândeţe ca şi coaja pe alună, / Te-a ascuns în miezul dulce şi pătrunsă de lumină,/ Prinde-un un fald de poezie, dezvelit sufletul lasă…/ Copt ca miezul în găoace, fagure de miere plin, / Sufletul pe foaia albă se aruncă picurând,/ Sub bruma înţelepciunii, în veşmintele sclipind/ Curg cuvintele bătrâne, într-un cântec de alin./ De-ai tot adunat pelinul din cuvintele amare,/ Tânguinde printre gânduri, prinse-n laţe de liane,/ Frâul liber dă iubirii, rupe-i inimii din strune,/ Până plânsul le slăbeşte şi strânsoarea le mai curmă./ Puse două câte două, pe cuvinte-naripate,/ Urcă treaptă după treaptă înspre pacea cerului/ Eşti o stâncă în credinţă tu zidit în ea rămâi/ Şi aprinde rugii rugul cu a inimii bătăi./ Iar în ruga-ţi arzătoare, cu o mângâiere sfântă/ Când Isus te ia în palma-i, din buchetul inimii/ Se desprinde în tăcere floarea liniştii, a păcii/ Şi sfârşeşte în cuvinte …iară foaia ne cuvântă.”
Tonul elegiac al celor mai multe dintre poeme dă un farmec vetust întregului volum, o dulce nostalgie după vremuri şi obiceiuri de altădată.
Precum Solomon dinaintea lui Yahve, Ana Urma, nu-i cere Stăpânului său aur, avuţii nenumărate, fală şi glorii deşarte, ci un dram de înţelepciune şi:
„De nu-i târziu, mai lasă-mi Doamne, / Să văd un licăr viu al slavei Tale, / Cum străluceşte în adâncul meu de om, / Să ard în flăcări pe sfintele-ţi altare, / Iar scrumul stins, foc sfânt să ia din nou./ Spre cer să mă înalţ ca o săgeată, / Cum val, de val e-mpins s-atingă ţărmul,/ Cu Tine deodată din inima descătuşată,/ Să zbor pe-aripa-ţi şi să se moaie lutul,/ Să nu rămâi în vasu-mi închis pe dinăuntru. / Să ştie lumea toată că-n vasul meu cu flori,/ Mi-ai înmulţit iubirea cu Harul cel de preţ,/ Mi-ai strecurat lumină şi scaldă de culori,/ Şi-o harfă ruginită, ascunsă într-un colţ,/ Tresaltă-n bucurie, ca apa de izvor!/ Toate-au crescut şi sparg acuma vasul,/ Afară ca să iasă precum spre slăvi ţâşneşte,/ Un porumbel ce-n cuşcă un timp a fost ţinut,/ Deşi cu-aripe frânte de-al neputinţei cleşte,/ El zborul său rotat spre ceruri n-a pierdut. / Din foi de psalmi mi-e cântul învechit,/ Ce-a rupt hotarul contemplării mute,/ Iar gândul meu e porumbelul nevăzut,/ Ce zboară-n rugăciuni, înaltul îl străbate / Şi mai smerit revine în vasul cel de lut…/ Fii milostiv cu mine, ce folosesc cuvinte/ Şi-adun pe-aripa înţelesului mărgăritare,/ Lumina a rămas din focul vremii ce-i trecută,/ Şi-un licăr viu din slava Ta tresare,/ Într-un creştin ce-avuse …o inimă rănită.” („De nu-i târziu”)
Cel puţin neobişnuite sunt aceste cereri şi intercesiuni pe care poeta le adresează Celui ce împarte totul tuturor. A cere smerenie, jertfa arderii de tot pe altar, „lumină şi scaldă de culori”, „un licăr viu din slava Ta” şi putinţa de a se înălţa pe aripa divină, precum un porumbel se înalţă din abisuri, este un lucru rar în epoca noastră, când cei mai mulţi cer întemeieri vizibile şi pipăibile.
Ana Urma se socoteşte pe sine un anonim scrib a cărui menire este să transmită cuvinte spre învăţătură. Cuvinte care nu-s ale sale. Nu-s moştenire din părinţi, nu-s chivernisite şi nici cumpărate pe bani, ci, sunt dovada că Dumnezeu a ales-o pentru a-i întocmi lucrarea şi a o da mai departe.
Şi iată că aceste cuvinte au ajuns la noi şi de la noi la alţii, astfel că visul Anei este pe jumătate împlinit. Mai rămâne ca toţi cei cărora li se adresează să recepteze mesajul pe care ea îl transmite cu propria jertfă, astfel ca să nu-şi dezmintă numele de fiinţă jertfelnică pe altarul construcţiei sacre.
19 septembrie 2009
Topic: Recenzii | 1 Comentariu »
« AnteriorulUrmătorul »
