2-MANAGEMENTUL MORŢII
de Adrian Botez | 26 Ianuarie 2010
Moartea – „ex cathedra” – îmi dă
exemple – tot mai dese şi mai
elocvente: până şi un
dobitoc ca mine trebuie să se
„prindă” – de
apropourile ei grosolane şi oarecum
perverse
nu-i nevoie să mă
siluieşti – am înţeles
te compătimesc: o viaţă
întreagă m-ai purtat – înghesuit – pe la
toate colţurile – ca să-mi
ţii discursuri – „pro
domo” – adică
trăgând mereu spuza pe
turta ta
de turta mea – să se
ocupe mucoasa aia de
viaţă – pe care nici nu ştiu ce ou a
ouat-o şi când – n-are habar cum o
cheamă (dacă o mai cheamă
cineva…) – şi nici cine a invitat-o la
săvârşirea acestor ritualuri
grave (mult prea grave pentru competenţa ei…): ritualuri „ de
trecere” – trec eu la tine – după ce ai fost
tu pe la mine
şi te mai şi machiezi – strident ca o
paţachină – oribil
cât eşti de bătrână – Moarte
n-ai deprins bunul-gust şi
discreţia în
nimic
te scremi cât te
scremi s-o faci pe diplomata şi
deodată – hodoronc-tronc
taberi pe om
asta eşti tu – asta
ţi-e firea – dar te rog să
nu vii cu pretenţia să-mi şi placi – să mă şi
extaziez în faţa procedeelor tale de
ţoapă
dacă ai fi mai destupată la minte – mai
oportunistă şi cu ştiinţa managementului de
situaţie – ai profita la maxim de fascinaţia
mea maladivă
continuă – faţă de
necunoscut
ar fi mult mai rezonabil şi
mai puţin obositor – şi pentru tine
să mă laşi să trec
liber şi cu ochii scânteind de
curiozitate – în acea lume
căreia tu îi faci – prin
stângăcia şi mârlănia ta
proverbiale – cel mai prost
promo
ai îmbătrânit
degeaba – Moarte
şi te încăpăţânezi să nu înveţi
nimic – din plictiselile
mele
legitime – faţă de o viaţă
călcată în picioare…
…de fapt
numai cu piciorul
stâng – o singură
dată
***
Topic: Poezii | Comments Off on 2-MANAGEMENTUL MORŢII
FII BUN, ROMÂNE! FII BUN CREŞTINE!
de Dumitru Buhai | 25 Ianuarie 2010
Timpul, Prinţul ăsta tânăr ce-aleargă de mii de ani
S-a oprit astăzi la mine, ca să-mi spună „La mulţi ani!”
M-am privit o clipă în oglinda sufletului meu zglobiu
Şi-am văzut în el imagini din al vieţi-mi drum lung viu…
Bucureştiul copilăriei şi tinereţii mele îmi spunea atunci, demult, când eram nevoit să plec din ţara mea: „Nu mă lăsa, căci aici este casa ta, aici locuieşte trecutul tău ce ţi l-a dat Dumnezeu…” Şoseaua spre aeroportul Otopeni îmi tot striga: „Întoarce-te, nu pleca, rămâi în ţara ta, unde vei avea viitorul credinţei în inima şi în casa ta; şi nu vei avea sufletul plin de dor, te rog nu pleca!… Iar dacă nu poţi s-asculţi şoapta mea, nu uita, creştine, de mine, nici de ţara ta frumoasă ca o zână din poveştile noastre străbune şi fii bun, şi liniştit; şi-n ţară străină, române!”
Eu i-am spus oraşului meu drag şi drumului trist, când spre necunoscut mă îndreptam: „ Eu nu am nici trecut şi nici viitor de pierdut, ci doar îmi urmez destinul în mişcarea de viaţă hărăzită mie de Dumnezeu, cum îmi voi urma calea mea, când voi fi printre străini, dincolo de ocean şi de mare, cu multă şi sfântă răbdare… Ca un copil al lui Dumnezeu, voi rămâne acelaşi creştin cu sufletul senin în căutarea secretului eternităţii, chiar de mi s-ar clătina existenţa, căci de-aş trăi chiar într-o pădure, fără să am o casă a mea, aş urma pârâiaşul ce curge la vale, umplându-mi privirea de lumina distilată a cerului, bucurându-mă, ca în copilărie, la Buşteni sau Sinaia, de aerul curat şi de natura în sărbătoare, darul minunat de la Dumnezeu…”
Şi câte alte vorbe de alean, la plecare-n surghiun, i-am mai spus eu drumului trist şi oraşului meu!…
Şi am plecat luând cu mine picătura de viaţă din vinele României, o lacrimă de pe obrazul ei, un zâmbet de pe buzele ei şi credinţa că Dumnezeu este Mântuitorul meu…
Plecând în necunoscut, fiecare celulă din mine îmi şoptea: „Cum va fi, de acum, viaţa ta?… Mai fericită?… Mai rea?…” Doar nădejdea-n mai bine-n minte mi se tot ivea, amintindu-mi de o icoană ce o văzusem cândva, pe peretele unui spital, la intrare, care înfăţişează un înger suflând în cenuşă, în speranţa de a găsi o scânteie… O scânteie de o nouă viaţă: speranţa într-o nouă dimineaţă!
Spitalul se afla în Italia, unde eram, când priveam îngerul cu încurajarea… Această icoană este pusă pentru a îmbărbăta bolnavii care intră în acest spital. Ea stă la intrare, ca şi când ar spune bolnavilor:
-„Voi toţi care intraţi aici nu pierdeţi speranţa! oricât de bolnavi aţi fi, în voi tot mai există o scânteie de sănătate, cu care medicii vor putea din nou aprinde viaţa!…”
Din clipa aterizării într-o realitate nouă de existenţă, a început pentru mine experimentarea unei etape noi din viaţă. Am simţit cum tânjeam tot mai mult spre absolutul, care mă lega de credinţa mea, dându-mi perfect seama că omul nu are valoare decât în raportul lui cu Dumnezeu. Experienţele mai dure din viaţa începută printre străini mi-au luminat şi mai mult urcuşul divin, înţelegând că suferinţele neaşteptate îmbogăţesc sufletul, învăluindu-l în lumină, ca să nu mai fie în întunericul cu tină şi să înflorească în curcubeu, în pomul vieţii cu Dumnezeu…
Trăirea unor experienţe spirituale adunate într-un snop de gânduri curate şi sfinte, din mintea omului, lăsată sub controlul Duhului lui Dumnezeu, prin credinţă, transmite miracolul ideilor, sentimentelor şi comportărilor de fericire, pace şi bucurie. Omul care se lasă prelucrat în atelierul Duhului Sfânt, în Lumina credinţei în Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, devine un om al lui Dumnezeu! Intră mântuirea în sufletul său!…
Mântuirea este minunea şi surpriza din sufletul în primăvară, în care a înflorit bucuria şi fericirea că Dumnezeu a intrat, invitat prin credinţă, în sufletul tău! Omul mântuit este un om fericit şi toate orele vieţii lui sunt aripi ce bat spaţiul alergat de el pe pământul acesta pe care bunul Dumnezeu l-a lăsat să trăiască.
Când ai în sufletul tău Duhul lui Dumnezeu, toată viaţa ta firească trebuie să se înnoiască, iar tu devii un om credincios şi bun: “un om născut din nou”, un cetăţean al Cerului, o fiinţă care trăieşte în acea lumină fantastic de frumoasă, pe care nu o putem vedea, dar care ne face să avem veşnica bucurie în inimă şi în gând. Ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu, care este şi Părintele tău… Şi dacă-L cunoşti pe El, care-i Sfânt şi Bun, nu poţi să fii altfel decât cum te învaţă El să fii: LINIŞTIT, SFÂNT ŞI BUN.
FII BUN ROMÂNE!…
Acesta este îndemnul ce l-am primit şi eu, când am plecat în pribegie. Acesta este şi sfatul ce ţi-l las şi eu ţie: „FII CU SUFLETUL BUN ŞI MILOS, FRATE CREŞTINE!…”
În legătură cu subiectul acestor gânduri de reflectare asupra mântuirii sufletului şi a schimbării firii umane, prin credinţă, mi-a venit în minte o scrisoare a unui scriitor clasic român către fiica sa, în care o îndeamnă să fie bună… Este o mină de aur de sfaturi minunate, cred inspirate de Duhul lui Dumnezeu. Iată câteva crâmpeie din scrisoarea lui Vlahuţă către fiica sa: „Să trăieşti…, să fii bună, pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, dar fericire nu… Adevărata fericire în tine răsare şi în tine înfloreşte, legând rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru el. Şi pregătire asta e opera de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa puţini oameni fericiţi…
A, dacă nu ne-am iubi noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit, ne-am examina mai des cu nepărtinire, am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate, de necinste murdară, din care se îngroapă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea este minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora….
Ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: <
Când simţi că nu poţi învinge trufia, nemila şi nedragostea, lăcomia şi neînţelepciunea, iată o rugăciune ce o poţi pune la încercare, în gând sau cu glasul tău strigând tare:
Doamne, Doamne, mă rog Ţie,
Apără-mă de trufie,
Lăcomie şi prostie…
Că şi eu voi apăra,
Cât în viaţă voi putea
Sfântă dreapta Legea Ta.
Şi Te rog, de se mai poate,
Pune-mi cât mai mult pe spate,
Dar cu milă şi socoate
Să-mi rămână umbletul,
Umbletul şi zâmbetul.
Zâmbetul şi sufletul…”
„Binecuvântează, suflete, pe Domnul; şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel Sfânt! Binecuvântează, suflete pe Domnul; şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale, El vindecă toate bolile tale. El îţi izbăveşte viaţa din groapă, El te încununează cu bunătate şi îndurare; El îţi satură de bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iar ca vulturul” (Ps.103/1-5).
(Din volumul “Emigranţii”)
Topic: Meditaţii | Comments Off on FII BUN, ROMÂNE! FII BUN CREŞTINE!
Pace, linişte, lumină…
de Ana Urma | 23 Ianuarie 2010
Zile lungi de aşteptare,
S-au sfârşit în sărbătoare,
Îngerii trec pragul iară,
Caselor în strai de seară,
Brazi, colinde, şi lumină,
Cu mirosuri de răşină,
Raza candelei de-acum,
Arde-al depărtării scrum…
Undeva la o fereastră,
Pâplâie steluţe-n glastră,
Printre fulgi ce cad supuşi,
Alb sfârşiţi, de zbor răpuşi,
Printre câtece şi datini,
În mirosul de la cetini
Ce ne duce, ce ne ţine?!
Şi, răspunsul iată vine:
Este aurul credinţei,
Este steaua biruinţei,
Este smirna ascultării,
Pe altarul acceptării,
E tămâia rugăciunii,
Cum ne spun străbunii,
Veghii strânsa legătoare,
Cu răspunsuri grăitoare,
Iară ieslea sfinţită,
Cald cămaşa dăruită
Tot săracul să o aibă,
În suflet s-o ţină albă!
Mai lumină decât ieri,
Un toiag avem la gânduri,
Şi la inimi plecăciune,
Cum e jarul la tăciune!
Azi, suntem parte din El,
Leagăn sufletul Betel,
Duşi de mâna ce struneşte
Tot ce mişcă, tot ce creşte,
Dar ceresc al mântuirii,
Suntem fraţii, suntem fiii,
Noi cei mistuiţi de dor
S-avem Sfânt Mângâietor…
Zile lungi de aşteptare,
S-au sfârşit în sărbătoare,
Şi-n aminte lasă urme:
Pace, linişte, lumină…
29.12.2009
Topic: Poezii | Comments Off on Pace, linişte, lumină…
UȘA
de Jianu Liviu-Florian | 22 Ianuarie 2010
Introducere
Calicia, 7 ianuarie 2010. Eu. În drum spre serviciu.
Cuprins
Ca în fiecare zi, dau să intru în Biserica Sfântul Gheorghe. Intru ca să las câte un dar. Cât de mic. De obicei, o bomboană. Așa spunea părintele Cleopa Ilie: Cercetați Biserica. Și de câte ori intrați, lăsați câte un mic dar. Cât de mărunt. De ce spunea acestea? mă întreb. Nu știu. Dar pot să vă spun de ce intru și las eu.
Pentru că sunt pline băncile de conturi deschise pentru oameni bolnavi, fără speranță, care au speranță. Care cer. Zeci de mii, sute de mii, milioane de euro. Și nu sunt pline băncile de alte mii de bolnavi fără speranță, care mai au speranță. Copii. Bătrâni. Femei. Care au urgentă nevoie de alte milioane de euro. Cum se împarte în fiecare zi, o bomboană, pentru ei? Oamenii nu știu. Dar Dumnezeu știe.
Pentru că sunt pline cătunele, satele și orasele, de oameni care au urgentă nevoie de pâinea cea de fiecare zi. Și nu știu să trăiască numai din împărtășanie, o viață întreagă. Ba aproape toți nu știu nici alfabetul credinței. Să intre în fiecare zi într-o Biserică. Și să lase un mic dar. Un fir de iarbă. Un fulg de zapadă. Cum se împarte în fiecare zi o bomboană, pentru ei? Oamenii nu știu. Dar Dumnezeu știe.
Pentru că noi, oamenii, avem de rezolvat, în fiecare zi, atâtea probleme importante, care nu suferă amânare. Atâtea nevoi artificiale. Și nimicurile unor vieți care se pierd lângă noi, precum fata de 18 ani care s-a sinucis astăzi, de ce oare?, din dragoste?, din depresie?, din singurătate?, din lipsa unei luminițe la capătul adolescenței?,a unui loc de muncă?, de vise?, ele, măruntele vieți de nimic, suferă veșnica nepomenire, și uitare. Cum se împarte în fiecare zi, o bomboamă, la fiecare din vieți? Oamenii nu știu. Dar Dumnezeu știe.
Și atâtea alte și alte lipsuri, slăbiciuni, neputințe, mari puteri, virtuți și păcate, pentru care nu știu, în fiecare zi, o bomboană, cum se împarte. Dar Dumnezeu știe.
Acum, să lăsam știința deoparte, și să revenim la ceea ce s-a întâmplat astăzi în fața ușii duble de fier, la intrarea Bisericii Sfântul Gheorghe. Una era deschisă, alta nu. Dincolo de ușa de fier, era altă ușă dublă de lemn. Una, în dreptul ușii de fier închise, deshisă. Alta, în dreptul ușii de fier deschise, închisă.
Și prin fanta dintre cele două rânduri de uși, nu era chip să intri în Biserică. Deschizatura era prea strâmtă.
În zadar încerca lumânăreasa să zgâlțâie ușa de fier închisă. În zadar am încercat și eu, cel venit cu o bomboana. În zadar a încercat și o femeie, venită cu un coș. Zavorul de jos nu s-a clintit. Alți oameni nu au mai fost.
Poate, în cele din urmă, ușa se va fi deschis.
M-am gândit la cuvintele lui Hristos: mai degrabă va trece o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăția cerurilor. Și nu este bogat cel care are de dat azi, în fiecare zi, la Biserică, o bomboană?
Și m-am gândit tot la cuvintele lui Hristos: dar la Dumnezeu toate sunt cu putință.
Se va fi deschis ușa , până la urmă, pentru fiecare dintre noi? Eu nu știu. Dar Dumnezeu știe.
Încheiere
Părintele Cleopa Ilie: “În ziua aceea, când va judeca Dumnezeu inimile, nu va căuta la mitre arhiereşti, nici la coroane împărăteşti, nici la dregătorii înalte. Va căuta la inimile noastre. Cel mai umil ţăran, cel mai necăjit om, cel care stă la vreo stână şi se roagă cu lacrimi lui Dumnezeu, sau este la închisoare şi se roagă, sau este undeva străin, sau bolnav în pat, suspinând din adâncul inimii către Dumnezeu, sau o văduvă săracă căreia nu-i deschide nimeni uşa şi zace cu copiii ei în necaz şi în scârbe, dar se roagă lui Dumnezeu, toţi aceştia vor fi în ziua judecăţii mai mari decât împăratul lumii de astăzi şi de mâine şi de alaltăieri. Căci Dumnezeu nu va căuta la faţă, cum i-a spus lui Samuil, când a ales pe David.
Dumnezeu caută şi acum la inima omului, dar cu atât mai mult atunci, în ziua Judecăţii. Se vor slăvi atunci cei smeriţi, cei nebăgaţi în seamă, cei ocărâţi, cei prigoniţi pentru dreptate, cei săraci cu duhul, care se socotesc pururea săraci de fapta bună, cei care flămânzesc pentru dreptate, cei săraci cu duhul, cei care doresc să facă dreptate şi toţi pe care i-a fericit Hristos. Se vor ferici atunci cei nebăgaţi în seamă, cei ce au fost ca gunoiul pământului.
Cele proaste şi nebăgate în seamă ale lumii vor ruşina pe cele înţelepte. Cele slabe vor ruşina pe cele tari. De aceea zice că cele de pe urmă vor fi cele dintâi. Cei pe care nu-i băgăm noi în seamă acum dacă se roagă lui Dumnezeu din toată inima, vor străluci mai mult decât soarele în împărăţia cerului iar împăraţii lumii şi toţi puternicii pământului vor fi atunci gunoi în faţa lui Dumnezeu, dacă nu vor fi crezut în El. Căci El este drept şi dreptatea Lui rămâne în veacul veacului.”
7 ianuarie 2010
Topic: Meditaţii | Comments Off on UȘA
« AnteriorulUrmătorul »
