Culegătorul de perle
de Ion Untaru | 30 Martie 2010
Lecturi folositoare pentru suflet
Din scrierile apocrife
am găsit în tradiţia scrierilor apocrife o întâmplare care m-a impresionat în mod deosebit: Mântuitorul însoţit de ucenici se întâlneşte cu Baraba şi alţi oameni de-ai lui, înainte ca acesta să fie arestat. Mântuitorul care ştia cum au să se deruleze evenimentele viitoare l-a îndemnat : – Dă-te în mâinile lor. – Au să mă închidă, răspunde Baraba. – Voi veni Eu şi îţi voi lua locul!
Aceste cuvinte pline de un dramatism dumnezeiesc, nu puteau fi rostite de către nici un om de pe pământ.
Atenţia la rugăciune
Un nobil călare întâlneşte un ţăran de pe domeniile sale şi amândoi se recunosc creştini după crucea pe care o poartă la gât. Dta când spui Tatăl nostru, întreabă nobilul, nu ţi se întâmplă ca mintea să se gândească şi la altceva? Nu, răspunde ţăranul. -Bine, spune Tatăl nostru în faţa mea şi dacă este aşa, îţi dărui calul meu. Noi suntem creştini amândoi şi nu ne minţim unul pe celălalt. De acord? – Da. Ţăranul începe rugăciunea, nobilul ascultă tăcut. Se privesc unul pe celălalt. Cal de toată frumuseţea. Valorează o groază de bani. – Dar îmi dai şi şaua?, întreabă ţăranul. – Acum nu-ţi mai dau nimic că m-am lămurit.
Didahia
Deşi se întâlneşte menţionată adesea în documentele creştine, Didahia a fost descoperită de Filotei Vriennios într-un manuscris al Bibliotecii Sfântului Mormânt şi el este acela care a pus-o la dispoziţia cercetătorilor.
Didahia este o operă de mici dimensiuni, nu i se cunoaşte autorul şi apare ca un manual de buzunar al dreptcredinciosului, situată de specialişti în jurul anului 50 era noastră, adică imediat în apropierea perioadei apostolice. “În Biserică să-ţi mărturiseşti păcatele tale şi să nu te duci la rugăciune cu conştiinţa rea”.
Pentru că ne aflăm în zorii creştinismului, adepţii chemaţi la sfântul Botez sunt adulţi iar Didahia recomandă postul celui care botează, al celui care se botează dar şi al altor persoane apropiate. Botezul se făcea în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, cu apă proaspătă, la început prin scufundare dar se admitea şi prin turnare.
Conţine date despre sfinţirea Darurilor şi rugăciuni de mulţumire.«Iţi mulţumim Ţie, Părintele nostru, pentru sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slava în veci.» Cu privire la frângerea pâinii: «Iţi mulţumim Ţie, Părintele nostru, pentru viaţa şi cunoştinţa pe care ne-ai făcut-o cunoscută nouă prin Iisus, Fiul Tău.Ţie slava in veci.» După ce v-aţi împărtăşit, mulţumiţi aşa: «Iţi mulţumim Ţie, Părinte Sfinte, pentru Sfânt numele Tău, pe care l-ai sălăşluit în inimile noastre, şi pentru cunoştinţa, credinţa şi nemurirea pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slava în veci. Tu, Stăpâne atotputernice, ai zidit toate, pentru numele Tău. Mâncare şi băutură ai dat oamenilor spre desfătare, ca să-Ţi multumească Ţie, iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare şi băutură duhovnicească şi viaţa veşnică. Înainte de toate, Îţi mulţumim, că eşti puternic. Ţie slava în veci. Adu-ţi aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăveşti de tot răul şi s-o desăvârşeşti în dragostea Ta şi adună din cele patru vânturi această Biserică sfinţită în Împărăţia Ta, pe care ai pregătit-o. Că a Ta este puterea şi slava in veci. Să vină harul şi să treacă lumea aceasta! Osana Dumnezeului lui David!» Dacă este cineva sfânt, să vină! Dacă nu este, să se pocăiască! Maran atha. Amin“
Despre smerenie
un pustnic cu viaţă îmbunătăţită îşi petrecea zilele în post şi rugăciune departe de zarva lumii. dându-şi seama că în fiecare zi face eforturi pt propria lui zidire sufletească, după terminarea rugăciunilor, obişnuia să adauge: Doamne, dacă mai duce cineva viaţă asemănătoare, dă-mi să-l cunosc. după mai multe nopţi de rugăciune, a primit răspunsul în vis: mergi în cetate pe uliţa cutare şi caută-l pe cizmar. s-a dus, l-a căutat, l-a găsit, acesta avea o casă plină de copii, lucra de dimineaţa până seara, însă de-abia îşi ducea traiul de pe o zi pe alta şi privind pe stradă când zărea pe câte cineva ofta din toată inima: şi acesta se mântuieşte Doamne, numai eu păcătosul nu. pustnicul l-a ascultat, a tăcut şi a plecat recunoscând în sinea lui că mare câştig este smerenia pentru un credincios.
Investiţi cu Dumnezeu
am luat cunoştinţă de o povestioară prezentată ca autentică şi având personaj principal un prosper om de afaceri american. acesta a început să facă milostenii după principiul: să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta când dai milostenii. şi a trecut de (cele) 10 la sută observând că de fiecare dată familiei sale îi mergea din ce în ce mai bine, investiţiile sale erau din ce în ce mai inspirate şi raportau întotdeauna veniturile scontate ceea ce nu era rău deloc. simţindu-se încurajat a mărit cota ajungând la 50-60 şi chiar 80 la sută din câştiguri. dar de fiecare dată Dumnezeu îi restituia cu spor toate milosteniile. acum dacă socotim obligaţiile sale faţă de stat cu impozitele şi cheltuielile absolut necesare pt întreţinerea familiei, practic, el oferea aproape tot ce câştiga. stau şi mă întreb: astăzi în lume mai procedează cineva astfel? fericiţi sunt aceia care îi urmează pilda! nu mai aduc vorba de sfinţii care îşi ofereau de bună voie averea moştenită de la părinţi celor nevoiaşi. şi totuşi înainte de 89 un bătrân care nu mai avea alte rude, înainte de închide ochii şi-a lăsat prin testament apartamentul, singura lui avere, bisericii. şi mi-am zis că uite mai există printre noi oameni despre care noi aflăm mai târziu, care procedează astfel. har şi pace tuturor.
Prietenia şi dreptatea
un om comite fără voia lui o infracţiune nu prea gravă, este amendat şi i se trimite dosarul la tribunal. judecă un magistrat care era cel mai bun prieten al lui de la care aştepta achitarea. sentinţa re-confirmă însă amenda şi el pleacă dezamgit: dacă şi cel mai bun prieten al meu dă o hotărâre împotriva mea, ce să mai zic?… se hotărăşte în cele din urmă să plătească amenda, merge la fisc, spune cum se numeşte, funcţionara îl găseşte repede pe calculator şi îi spune că nu are de plătit nici un fel de amendă. el arată hotărârea care rămăsese definitivă şi i se spune că amenda lui fusese plătită deja. de cine? întreabă el. de…cutare (era prietenul său) care îl obligase la plată pentru spiritul de dreptate dar în calitate de prieten, o achitase el.
Puterea sacrificiului
erau în Antiohia Siriei doi prieteni buni: preotul Saprichie şi Nichifor care era laic. întâmplarea face ca duhul cel rău să strice această prietenie care părea de nezdruncinat. dupa un anume timp Nichifor trimite în mai multe rânduri vorbă de pace, îşi cere scuze şi se roagă de împăcare prin intermediul unor prieteni dar este refuzat. mai aşteaptă un timp şi apoi se duce personal la Saprichie, fostul său prieten, cade la picioarele lui şi se roagă de iertare. nici de data asta Saprichie nu primeşte să se împace. urmează o perioadă de prigoană a creştinilor în timpul impăraţilor Valerian şi Galerie. preotul Saprichie este prins de ighemonul cetăţii, refuză să aducă jerfe zeilor, Îl mărturiseşte Pe Domnul şi este condamnat la moarte prin tăierea capului. Auzind aceasta, Nichifor aleargă înaintea lor, cade iarăşi la picioarele lui Saprichie implorându-l: oh, mucenice al lui Hristos, iartă-mă măcar acum în pragul depărţirii. Saprichie refuză şi de data aceasta împăcarea. şi atunci s-a întâmplat că Saprichie a căzut şi din mila Domnului căci deodată s-a trezit spunând: consimt să aduc jertfe idolilor. Nichifor atunci mărtusiseşte: eu sunt creştin, luaţi-mă pe mine în locul lui. soldaţii neştiind cum să procedeze, aleargă din nou la ighemon şi spun că preotul e de acord să aducă jertfe idolilor dar a venit un altul care s-a declarat creştin si Îl mărturiseşte pe Hristos: ce să facă? ighemonul le zice să îl elibereze pe Saprichie şi să îi taie capul celui de al doilea. şi aşa s-a încununat sfântul Nichifor de martiriu în cinstirea Domnului Hristos. (Din relatările lui Metafrast).
O întâmplare adevărată – Sfânta Teodora din Peloponez
Sfânta Teodora a trăit în Vasta Arkadiei în sec. IX. A intrat într-o mănăstire de călugări, înfăţişâmndu-se drept bărbat. Mănăstirea era închinată Maicii Domnului şi se afla lângă satul Monastiraki. Odată, fiind foamete, când sfânta – „părintele Teodor”,- s-a dus să facă rost de hrană pentru obşte, a rămas peste noapte în casa unor creştini. Când, mai târziu s-a aflat că fata gazdei rămăsese însărcinată, având un copil din flori, toţi au vrut Lumeasă afle cine e vinovatul. Şi fata a dat vina pe părintele Teodor. Părintele Teodor a fost condamnat la moarte – aceasta fiind atunci pedeapsa prevăzută de lege pentru păcatul respectiv. Sfintei i-ar fi fost uşor să se dezvinovăţească, convingându-i pe ceilalţi că este femeie. Dar s-a gândit că astfel ar fi smintit lumea: ce să caute o femeie într-o mănăstire de călugări? Poate că multă lume aflând, s-ar fi depărtat de Hristos.
Înainte de a muri, sfânta s-a rugat: ”Ia-mi, Doamne, sufletul şi iartă-i pe acuzatoriii mei. Te implor, cu voia Ta, să faci din trupul meu biserică, din sângele meu râu şi din părul meu copaci”.
Şi Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. La locul muceniciei a izvorât în chip minunat un izvor. Iar la bisericuţa ridicată în cinstea ei, s-a petrecut o altă minune: pe acoperişul bisericii au crescut, în mod inexplicabil, 17 copaci, dintre care unii foarte înalţi şi au o grosime de un metru. Totuşi, deşi acoperişul bisericii e subţire, rezistă. Cu toate că rădăcinile copacilor nu au trecut prin tavan în interiorul bisericii. Oamenii de ştiinţă care au cercetat cazul îşi mărturisesc neputinţa de a explica toate acestea. Praznicul sfintei Teodora are loc pe 11 septembrie. Biserica a rămas în picioare până astăzi. Pelerinii rămân uimiţi văzând această minune de necontestat. Fiii Bisericii văd în aceasta un semn dumnezeiesc.
Povestirea este reluată din revista Lumea credinţei pe octombrie 2007.
Despre grijile vieţii
Un pustnic este vizitat la un moment dat de cei doi fraţi ai lui care se plâng că au multe greutăţi cu oamenii din jur, cu cârmuirea, cu faptul că îşi doresc o zidire duhovnicească dar nu reuşesc şi altele de soiul acesta. Pustnicul ia un vas de sticlă pe care îl avea în chilia lui, merg împreună la o baltă, îl umplu cu apă şi se întorc. – Este bună de băut apa aceasta?, întreabă el. – Nu se poate bea din cauza mâlului… spun ei. Mai stau un timp de vorbă după care pustnicul îi întreabă din nou: – Acum apa aceasta din faţa voastră se poate bea? Între timp mâlul se depusese la fundul vasului şi apa se limpezise. – Da, au zis ei, Acum se poate bea. – Eh, vedeţi fraţii mei, după ce m-a adus Dumnezeu în această pustietate, departe de lumea zgomotoasă, cam aşa s-au limpezit şi în mintea mea toate gândurile pe care le aveam înainte sau pe care le aveţi voi acum.
Stareţul cel milos
Un călugăr cu viaţă îmbunătăţită se ruga adesea: – Doamne, când mi-o veni şi mie timpul să închid ochii, Te rog ca acolo mă vei duce pe mine, să vină şi călugării mei din această mănăstire. După mai multe nopţi în care s-a rugat intens, a primit şi răspunsul. O voce i-a spus în vis: – Dimineaţă când veţi merge la biserică, trimite-ţi ucenicii înainte şi tu pleacă în urma lor. Aşa a făcut şi la un moment dat a zărit un om neputincios zăcând în mijlocul drumului. L-a luat în spate deşi era destul de greu şi pe drum l-a întrebat: – Nu a trecut pe aici un grup de călugări? Da, dar nu m-au ajutat în nici un fel. Au mers cât au mers, şi. ciudat, bolnavul devenea din ce în ce mai uşor până când nu a mai simţit nici un fel de greutate. S-a uitat mirat şi a văzut că bolnavul dispăruse complet. Atunci a înţeles că avusese de a face cu un inger. Seara următoare aceeaşi voce i-a spus în somn: – Ai văzut cât sunt de ne-vrednici aceia pentru care te rogi tu?
Să nu ne ghiftuim
un tânăr se hotărăşte să petreacă un timp în singurătate şi caută loc potrivit. găzduieşte la un frate mai mare care locuia tot singur, vorbesc depre credinţă, a doua zi la ora mesei fratele mai vârstnic spune: poftim la masă şi pune in faţa fiecăruia câte un cubuleţ de pâine uscată, adăugând: nu e bine să ne ghiftuim cu mai mult. tânărul nu a zis nimic deşi nu se săturase şi s-au despărţit. a doua zi, fratele vârstnic a simţit că nu mai poate posti la fel de uşor ca înainte, de abia aştepta ora mesei şi nu se mai sătura nici el cu bucata de pâine cu care se obişnuise de atâta vreme. nu a înţeles ce se petrece, s-a rugat la Domnul să înţeleagă şi după mai multe nopţi a primit răspunsul: – fratele mai tânăr a plecat supărat de la tine. acum vezi că fără darul lui Dumnezeu şi ţie îţi este greu? eu înţeleg că aici sunt potrivite cuvintele Domnului care a spus: nici un om poate să ia ceva, dacă nu i se dă lui de sus. vă doresc un week end luminos, cu pace în suflete.
La Andrei Şaguna
La Andrei Şaguna mitropolitul s-a prezentat un preot de ţară care s-a plâns că o duce greu, în parohia lui sunt oameni săraci, el are o familie numeroasă şi nu se descurcă cu banii. – Bine, a zis mitropolitul care a ieşit din birou şi s-a întors cu o Biblie. Citeşte Psalmii şi Dumnezeu o să te ajute. Preotul a dat din cap, a mulţumit cu jumătate de voce şi a ieşit. Pete câţiva ani mitropolitul îl zăreşte la o ceremonie, îi face semn să vină la el şi îl întreabă direct: – De ce nu ai citit Psalmii, aşa cum ţi-am spus? Preotul s-a uitat ruşinat în pământ şi nu a răspuns nimic. – Aveai acolo o sumă de bani pusă de mine pentru ajutor.
Trup şi suflet
Un călugăr zăreşte la o mănăstire printre cei care se rugau, o femeie tânără, deosebit de frumoasă, îmbrăcată elegant cu haine scumpe şi noi, faţa, ochii vopsiţi cu fardurile care făceau carieră în epocă şi văzând-o a început să plângă cu lacrimi. Fraţii din jur l-au întrebat nedumeriţi de ce plânge iar el a răspuns: – Dacă eu mi-aş îngriji sufletul meu cum îşi îngrijeşte acestă femeie trupul său, care astăzi este şi mâine se dă viermilor, aş fi într-adevăr un om fericit!
Despre cârteală
Un creştin care se străduia să meargă pe calea cea dreaptă, avea şi prostul obicei de a mai cârti în gândul său: Tu Doamne ştii că eu sunt din cei care împlinesc poruncile Tale, dar uite că am necazuri cu o serie de oameni care mă necăjesc pe nedrept, uite că acuma sunt răcit, am şi necazuri la serviciu că nu prea mă împac cu şeful cel nou, etc. etc. Dă-mi şi mie o cruce mai uşoară de purtat. Şi după mai multe seri în care s-a rugat, a primit şi răspunsul. O voce i-a zis:- vino cu mine şi spune ce vezi? – Un câmp plin de cruci, mai mari, mai mici, mai groase, mai subţiri. – Alege-ţi una care o vrei tu. S-a uitat şi a ales una: – pe aceasta o vreau. – Bine, i-a zis vocea. Intoarce-o şi vezi ce scrie pe ea? – Pe ea este scris numele meu. Şi din momentul acela nu a mai considerat că are de purtat o cruce prea grea.
E bine să postim?
Olivier Clement aminteşte de o întâmplare din viaţa mitropolitului Antonie Bloom. El avea un prieten care adesea i se plângea că nu are timp de meditaţie şi rugăciune, iar post nu poate ţine. Când acesta se îmbolnăveşte de cancer, mitropolitul merge şi îl vizitează, spunându-i încrezător: „Acum ai timp destul. Foloseşte-l pentru a-ţi reciti viaţa şi pentru a o împăca.“ Şi, încet-încet, îl învaţă postul, rugăciunea, îl sfătuieşte să-şi smulgă din inimă ura, ranchiuna şi resentimentele de orice fel. La sfârşitul vieţii, agonizând, bolnavul mărturiseşte: „Simt că o să mor, dar niciodată nu m-am simţit atât de viu.“ Afirmaţia ulterioară a mitropolitului Antonie este remarcabilă: „Şi a intrat în moarte ca o fiinţă vie.“
Topic: Meditaţii | Comments Off on Culegătorul de perle
Plânge Mioriţa
de Violetta Petre | 29 Martie 2010
Românii români sunt uitaţi de noi
Şi uităm ce zbateri s-au tot scurs în ploi…
De-aia sunt curaţi ca neaua în suflet
Şi pot plânge-ncet…când ascult-un cântec
Lăsat moştenire de la buni- străbuni
Aruncat în tină de prea mulţi nebuni
Care nu-nteleg… ce e pentru noi
Cântec din străbuni mânjit cu noroi…
Cine ne huleşte cântecul străbun
Calcă în picioare…poporul român.
Cât a mai rămas. Şi ce plâng Carpaţii !
Că, prin Occident ţara-şi pierde fraţii
Plânge Mioriţa-imnul de balade
Când de-atat-amar, Dunărea mai scade…
Printe stele mii, căutând Luceferi
Eminescu-şi cântă teii lui cei teferi
Care n-or mai fi…Tăiaţi pentru lemn
Trimişi la export vor avea un semn…
Ca şi noi , cei vii burduşiţi cu cipuri
Cifre-n loc de nume, nume fără chipuri..
Occidentul este prezent printre noi
Ne-a luat credinţa şi ne-a dat gunoi…
Cântecele noastre, doine şi balade
Mutilate sunt şi ”frumosul” arde…
Eu mai sper că , totuşi, va veni o zi
Când , sătui de chiciuri poate ne-om trezi
Şi-om plânge-ascultând strune de vioară
Ce-or cânta folclorul nostru de la ţară…
Acolo-i tezaur unde mai găseşti
Muşcate-nflorite, râzând la fereşti
Suflete curate spălate de ploi…
Şi-atunci, obiceiuri…le-om avea-napoi…
Topic: Poezii | Comments Off on Plânge Mioriţa
UN TITAN AROMÂN: profesorul, cărturarul şi luptătorul HRISTU CÂNDROVEANU. (III)
de Adrian Botez | 27 Martie 2010
VEŞTI DESPRE “ASASINATE ÎN MODERNITATE”…
(aromânii, sub politica grecilor contemporani…)
Pentru mine, istoria cunoaşterii tragediei aromânilor se împarte în două epoci, cu totul distincte: înainte de 1997 şi după 1997…
După această dată, am avut nepreţuitulul privilegiu de a lua legătura cu incontestabilul lider cultural, moral şi spiritual al aromânilor din România, domnul profesor, ziarist şi distins om de cultură, erudit – vigurosul şi neîntrecutul patriot Hristu Cândroveanu (autor, împreună cu Kira Iorgoveanu, al primei antologii de poezie cultă aromână – Un veac de poezie aromână , Cartea Româneacă, Buc., 1985, al primei şi singurei ediţii, în româneşte, a epopeii Voshopole, de Nida Boga, Cartea Românească, Buc., 1994, al Caleidoscopului aromân, la care lucrează, neîntrerupt, din 1998, al primei Antologii de poezie străină, tălmăcită în aromână, Ed. Fundaţii Culturale Aromâne “Dimândarea părintească”, Buc., 2003, al re-editării moderne a operelor capitale ale genialului lingvist, istoric şi etnolog Theodor Capidan – în primul rând, a capodoperei Aromânii – Dialectul aromân, Ed. Fundaţiei Culturale Aromâne “Dimândarea părintească”, Buc., 2005 – autor de romane de mare anvergură ideatică, precum Marea Serenităţii, Cartea Românească, 1996, a zeci de cărţi despre spiritul aromânesc, dar şi de popularizare a culturii aromâne, de tipul Carte de vacanţă pentru aromâni, Ed. Fundaţiei Culturale Aromâne “Dimândarea părintească”, Aromânii, ieri şi azi, Scrisul Românesc, Craiova, 1995 etc.etc. etc.) – de la care, prin generoasa şi înalta sa bunăvoinţă, am avut, lunar, informaţii despre aromâni : domnia sa mi-a furnizat, în egală măsură, cărţi şi documente despre aromâni – cât şi ziarele aromâneşti, al căror ctitor şi neobosit redactor este domnia sa: Dimândarea şi Deşteptarea aromânilor – pentru editarea şi supravieţuirea cărora dl Cândroveanu, aidoma unui titan din mitologie, a dus adevărate şi grele războaie (în România şi în străinătate) – războaie pe care (cum altfel, pentru un titan – înfocat, neînduplecat şi autentic patriot?) – le-a câştigat, în cea mai mare parte, până de curând… – nu doar spre onoarea şi folosul aromânilor, ci spălând, oarecum, şi ruşinea şi dezonoarea românilor, nord-dunărenilor inerţi, nedemn uitători de fraţi…
Dar de la domnia sa am aflat şi veştile trădării intereselor aromâneşti, chiar de către aromâni…Cel mai flagrant gest de “necinste sufletească” l-a comis însuşi fostul Ministru al Culturii – dl. Ion Caramitru…(aromân, după naştere…). Când s-a dus cărturarul Hristu (nume predestinate Martiriului/Calvarului, de la Hristos…) la acesta din urmă, pentru a solicita un minim ajutor, pentru supravieţuirea singurelor reviste aromâneşti din România (Dimândarea şi Deşteptarea aromânilor), dl. Ion Caramitru (mi-a mărturisit la telefon, cu infinită mâhnire, marele luptător al cauzei “armâneşti”…) ar fi zis cam aşa: “Pentru oricare revistă din România aş da bani, dar niciodată pentru ale tale…”
Nu erau “ale lui”, ci ale fraţilor aromâni, câţi sunt veniţi, cu inimi deschise, de prin străinătăţi, la “obârşie” (socotesc ei, naivii…), în România… – unde şi-au dat toată puterea spirituală, devenind cărturari de neînlocuit (cf. art. “La ce ni-s buni aromânii?”, de Adrian Botez, în revistele ARP – Epoca, Arhiva Românească şi Neamul Românesc). Dar, peste câteva zile, dl. Hristu Cândroveanu s-a lămurit asupra motivaţiei reale a refuzului ministrului: Ion Caramitru primea “Marele Ordin al Sfântului Ierusalim”… Fusese o condiţie “sine qua non”, pusă de Masonerie, să nu aibă/întreţină contacte cu aromânii, cei care fuseseră prea înverşunaţi patrioţi, apărători de “lege (n.n.:creştin-ortodoxă!) şi de ţară”, în perioada interbelică…
Acum vreo doi ani, revista Dimândarea (Director fondator: Hristu Cândroveanu) apărea cu menţiunea (în sfârşit, meritată, se pare, de Guvernul României): “Mensual de cultură şi literatură aromână, în 12 pagini, editat de Fundaţia Culturală Aromână <
Acum, la începutul verii lui 2007, aflu, tot la telefon, de la titanul rănit şi leul ostenit, de atâta zbucium, HRISTU CÂNDROVEANU – că prigoana “frăţească” iarăşi s-a dezlănţuit: NIMENI DE LA GUVERNUL ROMÂNIEI NU MAI AJUTĂ REVISTELE AROMÂNEŞTI…!!! – nici cu un “firfiric”…Şi ele “mor pe picioare”…
…Şi, tot de la stihialul Moise Aromânesc, profet şi călăuză cultural-spirituală a aromânilor, prin deşertul neînţelegerii/indiferenţei deznădăjduitoare, din partea fraţilor din România (blestemul dihoniei de la Nordul Istrului Sacru…), am aflat şi despre alte mişcări piezişe, ale unor aromâni…Tip Vasile Barba sau Mariana Bara, care, la Simpozionul Comunităţii Aromâne, de la Constanţa, dar şi la un simpozion al minorităţilor, de la Sighişoara, afirmă cum că aromânii nu sunt români, ci ALT popor… – şi că, în consecinţă, “guvernul României să facă bine să le acorde statutul de minoritate etnică!(s.n.) Chiar aici în România!” – cf. Dimândarea, Anul XI, nr. 9(47), septembrie 2004 – art. Împotriva oricărei evidenţe, al d-lui prof. Hristu Cândroveanu. Ce demoni fojgăie prin lumea asta şi ai cui mercenari sunt sus-numiţii?!
…Deşi, în definitiv, istoria ne spune, clar, că a existat faimosul Imperiu româno-bulgar, din secolele XII-XIII, cu capitala la Târnovo, al Asăneştilor – Ioniţă Asan era numit rex valachorum et bulgarorum, de către papa Innocentius al III-lea, contemporan cu el; “şi au mai fost şi alte începuturi – mereu părăsite, de nevoie – mai apropiate de noi: Conferinţa de Pace de la Londra şi cea de la Bucureşti, în urma războaielor balcanice din 1912-1913; ca şi o altă alternativă, din 1917, în timpul primului război mondial, şi cea mai recentă, din 1940, când, sub ocrotirea trupelor italiene, s-a întreprins înfiinţarea unui district naţional aromân, în munţii Pindului.”(Cf. Hristu Cândroveanu, Aromânii – ieri şi azi, Scrisul Românesc, Craiova, 1995, p. 43).
…Cunoscând noi foarte bine procesele de deznaţionalizare, care au loc în toate nou-intratele state în U.E., dar mai ales în cele slugarnice, prin guvernanţi trădători şi populaţie/locuitori, MAJORITARI, nepăsători/iresponsabili… – am putea să-i amintim omului pe care-l respectăm atât de mult, atât de onestului şi frământatului patriot Hristu Cândroveanu, că trădarea mişună peste tot, în România contemporană, nu doar în cele câteva puncte nevralgice aromâneşti: milioane de manuale alternative TENDENŢIOASE, urmărind deznaţionalizarea românilor, comandate şi subvenţionate de U.E., s-au “produs” pe bandă rulantă, cât ai bate din palme – cel mult în câteva luni…Pe când pe cele care să-i înveţe pe “puii de români” identitatea lor cea adevărată, probabil că nu le vor prinde nici măcar nepoţii noştri…Iar cele pentru aromânii din străinătate…Dar mai bine să spunem despre altele…
…Căci problemele aromânilor, în ţările vecine şi “prietene”, sunt mult mai grave…Nici Grecia, nici Albania, nici Bulgaria şi nici Serbia nu oferă, pe pământul ţărilor respective, absolut nicio perspectivă aromânilor: nici de învăţământ în (a)românească, deci nici de existenţă/viaţă, aromânilor – care, să admitem prin absurd, ar absolvi vreo şcoală în (a)românească…
Şi aromânii sunt plini de modestie, nesolicitând aceste lucruri elementare… – stipulate, zice-se, pe undeva, prin Carta U.E…Păcat că nu gândesc cu un bun-simţ – MĂCAR CÂT DE CÂT APROPIAT!!! – membrii U.D.M.R.-ului din România…(AJUNGÂNDU-SE LA OBRĂZNICIA DE A PRETINDE CA LIMBA ROMÂNĂ SĂ DEVINĂ LIMBĂ STRĂINĂ, ÎN ROMÂNIA… – prin încurajare prezidenţială…) – şi Carta U.E. este “mumă” numai pentru unele naţii, iar pentru altele “ciumă” este…Trebuie să spunem că drepturile istorice ale aromânilor din Peninsula Balcanică nu suferă măcar comparaţie, cu drepturile istorice ale maghiarilor, în Europa…
Iată dubla măsură cu care operează “tătucii” noştri vestici, de la U.E. : României i s-a spus clar, de la bun început, că n-are dreptul de a intra în U.E., dacă nu face guvern cu U.D.M.R-ul. – pe când o veche membră N.A.T.O. şi U.E., Grecia (la fel ca Franţa…) nu are nici un fel de probleme de “integrare europeană”(?), deşi refuză recunoaşterea minorităţilor etnice (ba le şi prigoneşte, de-adevăratelea, cu temniţă şi teroare!). Iată cuvântul ziarului central Stohos, din Athena:
“Unde îi veţi întâlni pe aceşti aşa-zişi vlahi, cu limba lor vlăhicească, pe stradă , la târg, la locul lor de muncă, rupeţi-le picioarele, smulgeţi-le limba. Aici este Elada, şi ea este a elenilor. Scopul scuză mijloacele!” – din ziarul Stohos-Athena (cf. România liberă, nr. 2135, vineri 4 aprilie 1997, art. Mai sunt tratate, de Florin Cândroveanu.).
Dar iată ceva şi mai şi, în contemporaneitatea europeano-grecească: în nr. 7(137) al Deşteptării, din iulie 2001, la p. 8, se prezintă, de către Mircea Kadar, cazul strigător la cer al lui SOTIRIS BLETSAS (n.n.: de fapt, SOTIR BLEŢA, un arhitect grec, de origine vlahă!), condamnat la 2 februarie 2001 ”la 15 luni închisoare (n.n.: închisoare de “stil” grecesc…- cu tortură “la stroi”…) şi amendă de 500.000 de drahme (cca. 1.400 USD, pentru răspândire de informaţie falsă (potrivit art. 191, al codului penal grec). Adevărata vină? SOTIR BLEŢA a distribuit, în iulie 1995, la un festival aromânesc, o publicaţie a Biroului European pentru Limbi mai Puţin Folosite(EBLUL), al U.E. (Birou în care BLEŢA este “observator”din partea Greciei), publicaţie ce specifică existenţa a 5 limbi minoritare în Grecia: aromâna, arvanita(albaneza), macedo-slava, pomaca(slava macedo-slavilor musulmani) şi turca. În timp ce primarul aromân din Prosotsani (nordul Greciei) a considerat defăimătoare pentru vlahi taxarea limbii lor drept minoritară, deputatul <
No comment!
Finalul art. d-lui Mircea Kadar:”Cea de-a 10-a Curte de Justiţie din Atena a decis că referirea la alte limbi decât greaca, vorbite în Grecia, constituie un delict criminal. (…) Iată că în Grecia, stat N.A.T.O., deci al democraţiei (n.n.: da, n-au încotro de atâta “democraţie”!!! – …de aşa “democraţie” a murit şi sărmanul Socrate…), românii nici măcar n-au voie să declare că există, limba lor fiind considerată un fel de …bâiguială! A venit vremea să ne îndreptăm şira spinării şi să emitem şi noi legitimaţii de român. C-aşa-i în U.E. şi în N.A.T.O.!”
Din nou: “No comment!” – nu-i aşa? Cam ar fi timpul să ne trezim, fie şi pentru că aşa ne tot zice, de zor (şi cam degeaba…), imnul naţional…
Topic: Studii | Comments Off on UN TITAN AROMÂN: profesorul, cărturarul şi luptătorul HRISTU CÂNDROVEANU. (III)
Poetul din fiecare Zi..
de Nicolae Nicoară-Horia | 26 Martie 2010
Deschide ochii, l-a trezit porunca,
Iar tu degrabă scrie ce îţi spun!
Şi astfel zilnic îşi începe munca,
Poetul cel statornic şi nebun…
Cuvântul lui adună, nu desparte
Şi frumuseţea are zorii uzi,
Se înfioară Munţii de departe
Cu tulnicele toate în auz,
Munţii lui, cei fără de-Asfinţit
Când se înziuă înspre ei titptil,
Un Arieş îi scaldă fericit
Privirile uimite de copchil…
Deschide ochii şi lumina toată,
Cea dinspre-Apus şi până-n Răsărit,
I-a năvălit în suflet ca o roată
Cu numele lui Horia răstignit…
11 iulie 2009, spre dimineaţă…
Topic: Poezii | Comments Off on Poetul din fiecare Zi..
« AnteriorulUrmătorul »
