În aşteptarea Judecăţii particulare
de Ionel Bostan | 8 Aprilie 2010
Când moare omul şi îşi dă sufletul, în clipa aceea apar în faţa lui atâţia diavoli, câte păcate a avut omul şi atâţia îngeri sfinţi, câte fapte bune a avut el în viaţă… Şi este o mare luptă atunci. Că sfintele puteri se luptă cu diavolii cum să ia sufletul, că ei zic că este al lor, că are păcate mai multe; iar îngerii zic că are mai multe fapte bune… De aceea se teme sufletul să iasă din trup. I se leagă limba când vede toate astea. El vede atunci multe, dar nu poate să spună. El ar spune: “Uite, câţi diavoli au venit!” (Părintele Cleopa)
Moş Ghiţă Boldescu dădea semne că nu peste mult timp va lua calea locului cu verdeaţă. Nu, n-a zăcut defel, cu toate că apropia de-acum o etate frumuşică (optzeci de ani, mi se pare). Numa` că, la tăiat păpuşoii, pe la început de septembrie, căzu şi el ca snopul de strujeni. L-a frecat Bădia Carsu, leatul lui, prin dreptul inimii, i-a tras şi nişte palme peste obraji, a înghiţit o linguriţă de zahăr şi, parcă, atât, că apoi s-a ridicat singur pe picioare. A mai făcut el ce-a mai făcut în zilele ce-au urmat – trecând la depănuşat, adăpa lighioanele ca şi mai înainte, aduse chiar şi o căruţă de durubeţe de la pădure, să aibă pentru sobă, la iarnă, dar puterile îl părăseau văzând cu ochii… Într-o miercuri nu s-a mai ridicat din pat, cum o făcuse amar de ani, la al doilea cântat al cocoşilor. După răsăritul soarelui bâiguia ceva şi dădea ochii peste cap. Iar în mai puţin de un ceas, noră-sa Catinca deja îi aprindea lumânarea la căpătâi… Jale mare, cum să zic, nu prea era. Nici măcar din partea alor lui. Poate şi unde că numai cu doar câteva săptămâni înainte o îngropaseră pe Mătuşa Aguriţa, baba lui Moş Ghiţă. Într-un fel, erau de-acum căliţi. Nici baba nu zăcuse…, dar, dacă mă gândesc bine, pe atunci se murea doar de bătrâneţe. Aşa, o moleşeală te lua peste tot, parcă plăcută, şi – gata, te duceai în braţele morţii ca fulgul de omăt pufos. De sfârşituri năpraznice, prin sat ori împrejurimi, nu prea ştiam. Revenind la mortul nostru, parcă-i văd şi acum pe ai lui Bârzu, din vecini, doi hojmalăi liberaţi, şi cu tat`su (tot ei erau cei care, de Ignat, ajutau la taiatul porcului), cum, suflecaţi, l-au scos afară şi scăldat într-o covată mare, ferit de privirile noastre. Apa au aruncat-o într-un loc dosnic, cu vas cu tot, ca să nu calce nimeni în ea. Apoi i-au tăiat unghiile, l-au bărbierit şi îmbrăcat în haine noi, nepurtate, sfârşind prin a-l lungi în odaia de curat, pe o masă, în aşteptarea raclei ce urma s-o dea gata Jănică a lui Dulgheriu. Pe piept i s-a aşezat o lumânare, iar în mâinile împreunate peste Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, i-au pus o cruce. Nurorile şi fetele, cernite şi despletite, au purces la pregătirile de înmormantare şi gătitul mâncărurilor pentru pomană, bătăile de cap fiind cât şi cele pentru o nuntă mai mică. Gheorghe, nepotu-su, care înainte de Lasatul Secului trebuia să facă nunta, a mers la popă şi clopotar să dea trista veste. Deja tot satul ştia că a murit cineva, după faptul că se trăgea clopotul la biserică prelung… Bărbaţii din familie, nebărbieriţi, făceau ce făceau şi reveneau să stea cu lumea adunată la priveghi, de-a roata mortului. Nu se ştie dacă acesta era răcit de-a binelea, dar paharele se umpleau şi goleau ca la o adevărată petrecere. Se bea şi vin, şi rachiu.
Nouă, copiilor, ni se turna doar câte un deget, aşa, de poftă şi de sufletul lui Moş Ghiţă, “Dumnezeu să-l ierte, că a fost om bun”. În cele trei zile, până la a lua calea ţintirimului, racla n-a fost o clipă părăsită. Ca să nu vină “duhurile rele”, care puteau pune stăpânire pe sufletul celui plecat. Mâţele au fost scoase din odaia în care se afla mortul, ca nu cumva “să-1 înceapă de nas şi de urechi”, iar oglinda a fost întoarsă, pentru ca cei rămaşi să nu vadă cumva moartea iţiindu-se după ei… Vinul se aducea cu căldarea, iar amintirile depănate (despre “erou”) erau numai dintre cele mai vesele. Bârfe şi glume deşucheate, cu duiumul. Ba, chiar, la o bucată de noapte Ion al lui Viliţă (flăcăul tomnatec al satului, avea vreo patruzeci de ani) a dat tonul la o bâză. Câte unul îşi băga o mână subţioară, iar cealaltă, cu palma deschisă, rămânea în afară şi strângea bine cotul pe ea. Alţii doi îl ţineau ca să nu vadă. În jurul lui, restul goblizanilor mimau că-1 lovesc cu palma (într-a lui) şi ziceau “Bâzzzzz”. Unul din grupul de priveghi, bine afumat, îl izbea destul de tare, mai mult cu podul palmei decât cu degetele. Cei doi care îl ţineau întreabau: “Hai, zi, cine-a dat?” sau “Care-i musca?”, el trebuind să ghicească. Dacă nimerea, acesta trecea în locul lui, dacă nu, mai stătea. Şi tot aşa… Câteodată chiar ghicea, dar tovarăşii strigau (minţind): “Nuuuu, mai stai odată!…” Toate acestea erau bune, se spunea, pentru că sufletul mortului vede şi aude tot ce se petrece în jurul său, nefiind cazul să se întâmple ceva care să-l supere şi mai tare (decât moartea)… “Petrecerea” era întreruptă doar atunci când apărea câte cineva necunoscut nouă. Erau neamurile celui plecat, care trăiau prin alte sate. Aduceau „legăturică”, adică un coştei (săculeţ) cu făină, pentru pomană, şi flori, cu care făceau cruce peste sicriu, după care le aşezau tot pe lângă Moş Ghiţă. Când intrau alţii decât neamurile, aduceau lumânări de aprins la mort, să li se ierte păcatele. La ivirea în tocul uşii rosteau: “Dumnezeu să-1 ierte şi să-1 hodinească”, la care cei din casă răspundeau “Dumnezeu să-l ierte”. Când a fost să vină, pentru iertare, şi Gheorghiţă al lui Moş Dumitru, unul dintre gospodarii fruntaşi ai satului, întreaga asistenţă mima smerenia întruchipată. Nimic nu părea suspect. Numai că, atunci, când a dat să sărute icoana de pe pieptul mortului, mâna rece şi ţeapănă a acestuia l-a lovit drept peste frunte. Asta pentru că i-o trase cu o sfoară, meşteşugit prinsă şi mascată, nimeni altul decât (tot) Ion al lui Viliţă… A, şi să nu uit să spun că, în vara următoare, avea şi el să plece “dincolo”, lovit de trăsnet pe când păştea vitele pe coastă. A fost îngropat mire, cu floare mare de nuntă la rever şi lumânare de cununie, din cea mai scumpă…
***
După trei zile racla a fost scoasă din casă de câţiva bărbaţi, neamuri ale mortului, cu picioarele în faţă…
***
Tot acum, Sevastiţa, fata cea mare a lui Moş Ghiţă, începea să desluşească de ce visase ea, două săptămâni la rând, ba arătură, ba oameni la coasă, ba că-i cădeau dinţii sau i se prăvălea un perete de la casă… Iar mulţime de porci îi zburdau prin bătătură. Şi, ca un făcut, găina boghetă, roşcata, de-o vreme, cânta pe gard, numa` cocoşeşte.
IONEL BOSTAN (N. 21 februarie 1962, Giurgeşti-Tg. Frumos) este profesor universitar – Doctor Honoris Causa – şi auditor public extern, titularizat în învăţământul superior de stat. A studiat Economia şi Dreptul la Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi, fiind licenţiat atât în Ştiinte Economice cât şi în Ştiinţe Juridice. Ulterior a absolvit şi Facultatea de Filosofie. Are două doctorate: primul în Economie şi cel de-al doilea în Drept. Admis în profesia avocaţială prin Decizia nr. 361 din 22.10.2008 a Decanului Baroului Iaşi. Este conducător de doctorat, din 2005, conform Ord. Min. Ed. nr. 4807/2005. Membru corespondent al mai multor academii din străinătate, domeniul Law/ Business. Membru titular al Uniunii Scriitorilor (USR) şi al Asociaţiei Jurnaliştilor din Romania (AJR). Jurnalist colaborator la mai multe publicaţii din ţară şi străinătate. Premiul „Academica” pentru carte universitară, acordat în cadrul Salonului nternaţional de Carte – Ediţia a XVIII-a, Iaşi, 2009.
Topic: Proză scurtă | Comments Off on În aşteptarea Judecăţii particulare
Cel mai Bun Dumnezeu
de Jianu Liviu-Florian | 7 Aprilie 2010
Dacă ne vom ruga – toţi cei ce spun
Că au un Dumnezeu – la noi să vină –
Din cei ce sunt pe tronul de lumină,
Care să fie oare cel mai Bun?
Cel ce ucide, cel care aduce
Doar la ai săi, zidirea sa întreagă –
Cel care tot ce nu-i al său, reneagă –
Sau cel ce moare pentru Toţi, pe cruce?
Dacă ne vom ruga, toţi cei ce spun
Că au un Dumnezeu, chiar şi ateii,
Când Lumii-Întregi, chiar ei sunt dumnezeii –
Care să fie oare cel mai Bun?
Cel care lupta pentru el, întâiul,
Şi pentru cei cu care se ajută,
Cel care spita-şi vrea cea mai avută,
Sau cel ce spală omului, calcâiul?
Dacă ne vom ruga, toţi cei ce spun
Că au un Dumnezeu, ce ne salvează
Din triumfala noastră catastază,
Care să fie oare, cel mai Bun?
Cel care tihna, slava ce urmează
Ieşirii din morminte, ne promite,
Cel ce ne duce-n Raiuri infinite,
Sau cel ce inimii ce-avem, ne dă în pază?
De-aceea când rugându-mă, vă spun
Că am un Dumnezeu – ce va să vină
Din tina lui de chin şi de lumină –
Hristos e Dumnezeul Nostru Bun!
13 noiembrie 2009
( zi de salariu )
Topic: Poezii | Comments Off on Cel mai Bun Dumnezeu
AURA SFÂNTĂ A PLAIULUI
de Alexandru Cvitenco | 6 Aprilie 2010
-parabolă poematică-
Afară plouă, plouă în lacrimi de fluviu. Calc pe ochii iubitei supăraţi de destin, calc pe sufletu-mi ars de setea iubirii. O maşină a timpului mă calcă luându-mă cu ea, întro altă taină a firii. Din ploaie au răsărit flori, gingaşe precum sufletele noastre, gingaşe ca sufletele copiilor crescuţi prea repede. O petală rozalie plină de picături vii s-a retras ruşinată de ocrotirea unui EL verde. Strănută delicat din gâdiliciul unei picături, oferindu-ne privirii câteva grăuncioare de polen. În pleoape aurite de a polenului povară apare soarele. Mai devreme sau mai târziu albina va provoca dureri suportabile prin smulgerea grăuncioarelor de polen. Ştie însă, că durerea se va transforma în viaţă prin apariţia copilului-floare. Din Maşina Timpului florii, ies boabe de stele. Aruncate de o mână neglijentă, Galaxia a înflorit.
Întrun colţ rotund, imaginar, Universul şi-a pus la uscat soarele. Acesta îşi plânge marea soartă a singurătăţii, încă de pe timpul obligării sale la singurătate. În fiecare dimineaţă răsare grăbit, pentru a-şi prinde soaţa din urmă. Doreşte să-i ceară iertare pentru stelele – copiii plecaţi de acasă demult, foarte demult, încă de pe timpul când ei erau tineri, iar Universul abia îmbobocea.
Mi-e milă de amândoi. E ca şi cum ar lucra în ture inverse şi când sosesc acasă, goliciunea ei, a casei, li se revarsă întro dureroasă tristeţe. Şi noi ştim că e tare trist să fii singur. Cândva, minunea ce o aştept în visul fiecărei nopţi, mă va lumina în ce fel să-i ajut. Aripile aşteptate îmi vor creşte pe umeri şi atunci „Voi oameni!”, Luna şi Soarele se vor regăsi. Vom avea o singură noapte luminoasă precum ziua, ce va dura exact 24 de ore ale zilelor anului. Stelele, micuţii copii ai Lunii şi ai Soarelui, se vor întoarce acasă şi vor întregi astfel familia plânsă în prezent. Va fi o nebunie magnetică a iubirii şi pe pământ. EL şi EA vor alerga de oriunde unul către celălalt. Copiii vor apărea precum grăuncioarele de polen, frumoşi, pufoşi, aurii. Vulpea va preda limba română puilor de găină, iar lupul nu va mai fi necăjit de iepure, păstorind cuminte blândele mioare. Cireşii vor înflori în fiecare noapte imaginară, cu fructe gata pârguite spre amiaza zilei, iar orologiile lumii vor fi aruncate infinitului.
Raiul instalat pe pământ pentru încă două miliarde de ani va alunga tristeţea existentă din suflete, înlocuind-o cu iubire. Petala rozalie ruşinată, dar fermă, îl va iubi pe acel EL verde, iar Eva fiecăruia îşi va întinde fructele frumuseţii dincolo de hotarele megalitice, în care braţele vor deveni pâini calde, iar răsuflarea, briză florală percutantă.
Viul prezent va avea o singură nemulţumire. Pentru transformarea în bine a acestui pământ, ar fi dorit să mulţumească Celui ce nu se arată. Bunul Dumnezeu ATOTVEGHETORUL Universului, Marele Iubitor de poezie şi frumos ne priveşte blând şi înţelegător. Este conştient că nu ştim de ce nu ni se poate arăta. Nu are cum. Floarea, albina, vântul, cascada, sunt EL. Iubirea, tristeţea, oceanul, la fel. Un munte, un fluture, o boare, iarba, mişcă atunci când se mişcă EL. Aşadar, nu poate decât zâmbi. Suntem nimicurile sale plăcute sau fire de nisip topitor, răsfirate printre degetele sale. Vrem, nu vrem, existăm, vrem, nu vrem dispărem, ne place sau nu, un singur fir căzut din barba sa pe pământ produce cutremure şi taifunuri, lavă şi fulgere. Dacă se apleacă foarte puţin către noi, ştie că poate produce apocalipsa pe pământ. Ar fi fost pentru prima şi ultima oară când i-am văzut chipul, dar înţelepciunea sa nu-i permite o asemenea greşeală. Ştie totuşi că o fărâmă din puterea minţii sale se regăseşte în noi, tocmai pentru a ne îndemna să-l găsim în singurul loc unde cu adevărat se află; în oricare biserică sau locaş creştinesc.
În marea-i înţelepciune, ne-a arătat locul în care Fiul său Iisus Hristos a existat şi există, răstignit şi în acelaşi timp ridicata către cerul sufletului fiecăruia. Mai ştie, în marea-i bunătate, că mulţi dintre noi hulesc Numele său, atribuind Sfintei treimi a degetelor, pe locul întâlnirii cu trupul uman, blasfemii ce nu pot fi redate. Aceşti neiubitori ai Domnului, uită că Adam şi Eva au fost făcuţi din humă după chipul şi asemănarea sa şi că, au fost lăsaţi liberi pe pământ pentru a se descurca la procurarea hranei şi a îmbrăcămintei.
Singurul mare Adevăr există şi nu poate fi mânuit; pe timpul naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi în perioada sa pe pământ se aflau creştini întrun număr relativ mic. Astăzi aceştia se regăsesc miliarde pe întregul pământ, dovedind, dacă mai era nevoie dragostea lor faţă de Dumnezeu.
Cuvântul Domnului stă lipit de fiinţa oricăruia dintre noi, har şi putere de a rezista oricărui diavol pământean. Bisericile noastre, hulite câteva decenii bune, s-au umplut din nou, iar cimitirele, păstrând tradiţiile noastre creştineşti, chiar dacă duc lipsă de preoţi, îşi urmează ritul ştiut în care crucea, lumânarea, pomenile şi cerşetorii îşi aduc din plin prinosul de credinţă în sufletele tinere. Avem nevoie în timpul vieţii şi dincolo de ea, de toate acestea scrise până acum. Dacă un Rău va sparge fotografia de pe o cruce, bunul Dumnezeu va avea grijă de respectivul, aşa cum va pedepsi pe cel ce nu are grijă de mormânt. Dumnezeu ne doreşte curaţi în gândire, drepţi şi neaplecaţi către Rău. Avem preoţi extraordinari, cuvântători şi excelenţi profesori de poezie şi limba română, vad peren de istorie românească. Harul lor se răsfrânge benefic peste credincioşi şi necredincioşi deopotrivă. Primii se vor înălţa către frumos spre neantul ce se contopeşte cu aripa îngerului, iar ceilalţi se vor lepăda de povara necredinţei dorind să recupereze timpul pierdut. Cu toţii, buni şi răi, curaţi şi mai puţin curaţi, încăpem sub mantia protectoare a bisericii, casă a veşniciei Domnului, locaş deopotrivă istoric şi spiritual, legendă vie a trecerii noastre pe acest pământ, fundaţie şi ziduri suspendate de crucea ce o poartă în vârf. Materialul din care este construită o casă a Domnului, Cel ce se sfărâmă la degetul Timpului, este necunoscut cu adevărat nouă, altfel nu ne putem explica de ce pe locul unui schit, mănăstire, biserică, distruse cândva, alte generaţii de creştini sosesc întrun moment anume ales de Dumnezeu cu unelte şi materiale, pentru a „Manoli” din nou acel loc, cu alte ziduri şi altă cruce suspendată de RAI.
O explicaţie există. Plaiul nostru mioritic a fost din totdeauna locul însorit, plin de miresmele ierbii şi florilor, de munca harnicelor albine, în care bunul Dumnezeu, obosit de hărnicia pe alte meleaguri, venea să se odihnească duminica, zi sfântă în care ochiul neodihnit lăsa pentru o clipă sunetul de fluier, de doină, să-i pătrundă picătură cu picătură în suflet. Toate păsările cerului îşi opreau neodihnitul zbor, iar peştii săltau capetele din apă. O atâta linişte nu era posibilă, decât pe un loc apropiat, Raiul Ceresc în care odihna neodihnită a vieţii, crea cadrul necesar bunului nostru Dumnezeu.
Astăzi, zonele de odihnă s-au restrâns, dar nu pentru mult timp. Puterea în credinţa crucii şi a Domnului Iisus Hristos va descătuşa sufletele, singurele frâne în calea iubirii aproapelui şi faţă de Dumnezeu.
Fi-vom veşnici pe aceste meleaguri în care moşii noştri ne-au lăsat sfinte săbii transformate în cruci.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Amin!
Topic: Meditaţii | Comments Off on AURA SFÂNTĂ A PLAIULUI
HRISTOS-VIAŢA
de Adrian Botez | 5 Aprilie 2010
ca fluturi – muguri pâlpâie pe ramuri
lumina gâlgâie – din trunchiuri – către cer!
pe El vestească-L doar aceste flamuri –
un ou de ceaţă pune-I în paner…
îşi trage răsuflarea Dirijorul
‘nainte de-a-şi porni – vârtej – puterea!
dând într-o parte patima şi norul
Hristos şi-ascultă-n zâmbete tăcerea…
Hristos vrea viaţă! viaţă! viaţă! viaţă!
nu-l tot proşcaţi cu hoituri, ca pe-o târfă,
nu-L vinde, Iudă, ne-ncetat, la piaţă –
lumini schimbate-n mărunţiş de bârfă!
…trece-Mpăratul prin vuiri de soare:
şi om şi gâză – roagă-se de Floare!
Topic: Poezii | Comments Off on HRISTOS-VIAŢA
« AnteriorulUrmătorul »
