PĂMÂNTUL ÎN SĂRBĂTOATRE
de Alexandru Cvitenco | 19 Aprilie 2010
TIMP MIORITIC
Pe gura de rai mioritica pană,
Îşi lasă credinţa în strană
Duios năvălesc în auzuri legende
De plaiuri rămase-n agende.
Ţăranul român păstorit de credinţă
Închină ferestre de rituri,
Pe nopţi incantate de timp în fiinţă
Pe frunze topite din mituri.
E-o goană florală cu sâmburi de ouă
Pe ierburi şi suflete pline,
Mistere plutesc pe umeri de rouă
Respiră pământul mesaje divine.
Se zbat vietăţi sub ochiul Albastru
Vibrând dungi de cer în garoafe
Un orb îşi ridică plăpând ochii goi
Către El, către Cel de sub pleoape.
Şi-a găsit Dumnezeu pastorala odihnă
Pe colţul de Rai smerit şi mirific
După ere de zile în Faceri-neodihnă
Ne-ocroteşte ţinutul, cu duhu-i serafic.
E timp mioritic de frunze topite,
Sub ochiul Albastru mesaje vrăjite.
Alexandru CVITENCO, Galaţi
Topic: Poezii | Comments Off on PĂMÂNTUL ÎN SĂRBĂTOATRE
PAŞI PE DRUMUL CONTORSIONAT AL ISTORIEI
de Cezarina Adamescu | 16 Aprilie 2010
NICOLAE N. TOMONIU: ULTIMII SOLDAŢI AI NEAMULUI ROMÂNESC Note de călătorie Tismeana – Ad Aquas Herculi Sacras –Ad Mediam, SEMĂNĂTORUL Editura – online, Iulie 2009
O întrebare legitimă se desprinde din paginile cărţii lui Nicolae N. Tomoniu, Ultimii soldaţi ai neamului românesc: noi, românii, ca neam, ne-am meritat istoria? Din care rezultă, în mod legitim, o alta: Merităm istoria de azi?
Şi cine garantează că ne vom merita Istoria de mâine pe care o vom lăsa moştenire „urmaşilor urmaşilor noştri, de acum şi până-n veac”.
Autorul caută răspunsuri la aceste întrebări, încercând o incursiune în istoria frământată şi, de multe ori falsificată a românilor, aducând drept argumente, mărturiile unor oameni care au TRĂIT ISTORIA PLENAR, şi nu doar din poveşti şi legende, prin tot ce au făcut, prin întreaga lor viaţă şi i-au adus ca jertfă, numele lor, persoana lor, convingerile, idealurile, şi, în cele din urmă, amintirile despre istoria neamului. Ce-i îndemna pe aceşti bravi români să facă aceste lucruri, în loc să-şi vadă de vieţile lor, de familiile şi vetrele lor, de bucăţica de pământ rămasă pârloagă în urma lor, de vitele care piereau în pătul pentru că gospodarul nu putea să mai aibă grijă de ele, de toate necazurile şi asupririle regimurilor care s-au succedat, unul după celălalt, care mai de care mai asupritor şi mai nedrept cu dânşii.
Cartea începe, firesc, cu o sumă de întrebări şi nedumeriri, la care autorul, desigur că nu poate primi răspuns, dar, conştiinţa sa şi demnitatea de român îl îndeamnă să le pună, măcar pentru urmaşii care, poate, vor dori să cunoască aceste lucruri: „Care-i rostul în România neo-vasală de astăzi al urmaşilor vitezei Armate Române, ai cărei soldaţi, cântând cu arma în mână „Treceţi batalioane române Carpaţii” făcură România Mare, făcură o Românie „dodoloaţă” şi glorioasă cu mareşali care stăteau la masă, de la egal la egal, cu marii mareşali ai Europei? Cât patriotism mai există acum în pieptul soldatului român după ce Armata Română postdecembristă pierdu Războiul Apărării Neamului pe timp de pace, ajungând o tristă armată de mercenari pusă în slujba familiei marelui Yankeu, a consoartei sale Coana Europa şi a Naţiunilor Unite dându-şi jertfa de sânge prin munţii… Afganistanului?”
Întrebări care pot părea crude, dar sunt în cea mai perfectă legitimitate, mai ales, aşezate în gura unui fost soldat care-şi vede toată jertfa distrusă, risipită, luată în derâdere, azi, când cuvântul PATRIOTISM a devenit atât de vetust încât aproape nimeni nu-l mai pomeneşte. Şi chiar dacă o face, este imediat pus la punct şi luat în batjocură de cei care s-au trezit stăpâni pe o moşie pe care nu ei au trudit şi şi-au dat sudoarea şi sângele.
Luând drept interlocutor un ilustru profesor al Colegiului Militar Liceal „Dimitrie Cantemir” din Breaza, domnul Constantin Giurgincă, un astfel de brav trăitor al istoriei cu toate fibrele fiinţei, autorul acestei cărţi-document, Nicolae N. Tomoniu ne introduce chiar în inima Banatului montan, în satul Petnic, spre depresiunea Almăjului, loc încărcat de glorii, pentru că se ştie că bănăţenii sunt foarte buni păstrători ai tuturor componentelor Fiinţei Naţionale. Discuţia celor doi este un bun pretext pentru a face cunoscut un segment de viaţă despre care astăzi se vorbeşte mai puţin, sau deloc. După ce fixează cadrul geografic natural, „sat brăzdat de râul Craiova, o apă liniştită ce şerpuieşte prin depresiunea dintre Munţii Semenicului şi Munţii Amăjului”, autorul insistă asupra contribuţiei acestui colţ de ţară şi a oamenilor lui, la făurirea Istoriei, spunând că: ”atât de zbuciumată fu viaţa locuitorilor acestei zone numită Craina Bănăţeană, craina însemnând „margine de ţară”. Unii zic că va fi fost aici marginea Banatului, alţii merg în istorie vorbind de marginea Voievodatului lui Litovoi, alţii se întind şi mai mult în negura vremii zicând că aici se întâlneau teritoriile dacilor, geţilor şi ilirilor după ce romanii se retrăseseră la sud de Dunăre în Dacia Aureliană, la presiunea celţilor şi vizigoţilor.”
De ce merge atât de adânc în negura timpurilor Nicolae N. Tomoniu? Pentru ca cititorul să înţeleagă de unde ţâşnesc precum izvoarele de munte, dimensiunile patriotismului acestor oameni de ispravă care şi-au apărat dintotdeauna cu sfinţenie fruntariile.
Păstrarea identităţii proprii a bănăţenilor a fost unul din idealurile lor seculare, cu obsebire „după ce imperiile austriac şi otoman, în permanent conflict, trecuseră satele băştinaşilor prin foc şi sabie”. Despre grozăviile care s-au petrecut în aceste sate de graniţă, au rămas multe urme şi mărturii, încă din anul 1695, când satele au fost pârjolite şi mai apoi, când românii de aici şi-au pierdut autonomia, prerogativele şi libertăţile de care mai beneficiau.
Cu toate acestea, bănăţenii s-au întors întotdeauna la vetrele lor după ani de surghiun, fiind din nou trecuţi prin foc şi sabie. Autorul subliniază: „Zbuciumată viaţă avu de-a lungul timpului românimea de-aici!”
Interlocutorul, C. Giurgincă povesteşte un episod din tristul proces de maghiarizare a limbii române şi a numelor româneşti, trăit de străbunicul său, învăţător în şcoala din satul Domaşnea, când a fost dat afară din învăţământ, cu anularea tuturor drepturilor şi diplomelor câştigate de-a lungul anilor, fapt ce l-a silit să ceară o audienţă la Viena, direct împăratului Franz Josef I. Aici îşi dovedeşte curajul şi dârzenia, refuzând să fie primit de şambelanul curţii imperiale.
Autorul conchide: „Aşa erau toţi vechii români sub talpă străină: dârzi şi patrioţi faţă de ţinutul lor, limba lor şi obiceiurile lor. Nicăieri în România nu există atâta patriotism cât există din Craina Banatului până-n Maramureş şi mai departe în teritoriile încă desprinse de ţara mumă şi astăzi!”
Acestea fiind amintirile despre strămoş, dar nici urmaşul nu e mai prejos în păstrarea demnităţii sale de român pentru că: „…păstrează nealterate amintirile moşilor şi strămoşilor săi tot aşa cum păstrează cu cinste şi steagul României moştenit de la ei. Câţi ani are steagul nu ştie să spună,
, presupune el. Cert este că tatăl lui l-a moştenit de la bunicul lui care la rândul lui l-a moştenit de la străbunicul. A fost păstrat cu sfinţenie în casă, chiar dacă această Craină a ţinut de Ţara Românească cât timp a ţinut şi Banatul Severinului de primii domnitori Basarabi. Apoi au venit ungurii, turcii şi austriecii şi au primit botez străin, au fost nevoiţi să jure credinţă lui „Franţ întâiul”, să-şi înveţe copii „bozgoreşte” dar inima tot română a rămas.
<- I-au ros şoarecii un colţ, zice profesorul Giurgincă despre steag, dar de 1 decembrie eu tot îl pup şi-l arborez afară!>”
Întrebare: câţi români păstrează tricolorul cu sfinţenie de la strămoşi? Şi mai ales, câţi din ei, de Ziua României îl scot şi-l sărută cu evlavie ca pe icoane, arborându-l la poartă sau pe zidul casei lor, să se ştie că acolo locuieşte un român?
Autorul relatează faptul că liceele militare au fost desfiinţate ca „ iar profesorii lor închişi în puşcăriile comuniste ca .
Punerea
a liceelor militare pe timpul lui Gheorghiu-Dej, , n-a fost decât un moment de cumpănă pentru români. Prin anii 1970 deja liceele
militare din România deveniseră ce-au fost. Nimeni nu poate explica cum poate poporul nostru să-şi revină după momente de confuzie, de răscruce şi de abandonare vremelnică a lucrurilor fireşti din istoria sa.”
Bine documentat, Nicolae N. Tomoniu vine cu date certe despre istorie, învăţământ, cultură, tradiţii, legate de aceste locuri încărcate de legende vii care circulă din generaţie în generaţie pentru ca toţi cei de azi să ia aminte şi să ducă mai departe flacăra luptei pentru păstrarea fruntariilor şi a fiinţei naţionale, aşa cum au primit-o de la înaintaşi. Dar autorul, nu poate constata decât cu regret faptul că „astăzi patriotismul ostăşesc a apus. Altele sunt priorităţile şi menirea Armatei Române şi nici măcar duşmani ai ţării nu mai avem de îndată ce ne apărăm colectiv aproape întreg continentul. A venit pacea. Până când? Va mai fi război? Mergem să stingem focul războiului acolo unde el poate începe, adică în toată lumea. Frumos am zice, dar cu ce inimă mergem noi aiurea să facem ordine dacă acolo nu ne fierbe oala şi nu cotcodăcesc găinile noastre?
Poporul român se află iar în momente de răscruce, de confuzie.
Vom fi nevoiţi să abandonăm patriotismul ostăşesc? Va fi vremelnic sau va trebui să-l
remodelăm în larg patriotism românesc dacă tot nu va mai reveni? Şi dacă-l remodelăm, cum îl
remodelăm?”
Cineva care a trăit în parte, sau în întregime grozăviile regimurilor trecute, nu poate rămâne nesimţitor la aceste realităţi româneşti actuale, care se ocupă de cu totul altceva decât de cultivarea patriotismului în rândul generaţiilor tinere şi de cinstirea celor care l-au avut la inimă ca pe o înaltă distincţie, ori ca pe steagul păstrat la icoană, sub chipurile Mântuitorului şi ale Maicii Domnului.
Credinţa şi patria, două dimensiuni majore ale personalităţii umane. Fără una din ele, omul nu este întreg. Grigore Vieru avea două icoane în faţa sa permanent, în tot ce a făcut şi a scris: Patria şi Mama, care deseori se confundau în versurile sale. Bănăţenii au drept efigii spirituale şi blazon de onoare, Credinţa şi Neamul (Istoria) şi nu se abat de la slujirea lor cu nici un preţ.
Scriitorul Nicolae N. Tomoniu nu poate să nu constate însă că: „Se pare că lucrurile sunt grave şi despre ele mai scriu şi mai vorbesc doar câţiva. Ultimii soldaţi ai neamului românesc.”
Mergând mai departe în cercetarea sa istorică, în eseul: „Ostaşii care nu mai apără ţara”, autorul constată, împreună cu cei intervievaţi că „Vechiul patriotism ostăşesc, remodelarea lui în larg patriotism românesc, menirea Armatei Române astăzi, erau nişte sintagme care i se învârteau fără noimă în minte, aidoma reportofonului deschis care nu înregistra nimic. Probabil gândea ceea ce gândeşte orice român patriot astăzi: neobligativitatea satisfacerii stagiului militar aduce grave prejudicii apărării neamului românesc tăind o verigă extrem de importantă în cizelarea ideologiei statului român.”
Rolul armatei nu era doar de a-i învăţa pe recruţi cum să tragă cu arma şi să răpună duşmanul. „Armata era o a doua şcoală: aici învăţai să fii ascultător, să laşi deoparte proastele cutume civile,” – spune autorul. Aici se făceau cursuri de alfabetizare, de culturalizare, de educaţie adevărată. Şi, în afară de disciplina obligatorie, tânărul învăţa să fie om şi să-şi cinstească ţara, valorile tradiţionale, fiinţa naţională.
Paralel cu reînvierea istoriei, Nicolae N. Tomoniu nu poate să nu menţioneze şi aspecte etnologice şi etnoculturale din zona Banatului, care sunt păstrate cu mare acurateţe „Dar şi casa ţărănească a devenit prototip tot înainte de venirea romanilor în spaţiul geto-dac.
Mărturie stând Coloana lui Traian, care-şi începe spirala sculpturilor sale ascendente cu case dacice tip. Un secol şi jumătate cât au stat romanii aici, aceştia n-au schimbat cu nimic configuraţia tipului ţărănesc. Cum n-au schimbat-o nici turcii, nici austriecii. Privind însă de pe şosea satul Petnic, ai putea crede că renumita casă bănăţeano-transilvană nu mai aparţine prototipului românesc arhaic. Nimic mai fals! Privind din grădina de legume, casa bănăţeană are o altă perspectivă. De acolo, descoperi în reversul faţadelor de la şosea, renumitele tinde ţărăneşti cu pridvor şi stâlpi din lemn omniprezente în fostul Regat al României. Descoperi grajdul vacilor cu mica fereastră pe unde arunci bălegarul exact într-un capăt al grădinii de legume. Descoperi nelipsitul coteţ de păsări şi ţarcul adiacent. (…)
Sate româneşti păstrând veşnicia! Trecut-au milenii, trecut-au migratorii prădându-le, imperiile străine sub care-am fost le-au trecut şi ele prin foc şi sabie dar satele noastre cocoţate pe dealuri şi munţi s-au refăcut la fel. Abia astăzi noua ciocoime începe să le strice fasonul cu vile hidoase, kitschuri imitând vestul.”
Autorul deplânge starea de degradare materială şi morală a bravei Armate Române post-revoluţionare, nu numai prin faptul că „bravii noştri ofiţeri se plimbă trişti prin parcuri ca pensionarii” – scoşi din activitate la vârste abia depăşind 40 de ani, în plină forţă şi creativitate, dar azvârliţi în tăvălugul tranziţiei interminabile dar şi siliţi „să uite” că au apărat graniţele şi că şi-au dedicat viaţa unui singur ţel: Patria română. Şi autorul se întreabă:
„Să fie o situaţie dramatică singulară? Din anul 1998, în numai cinci ani, în judeţul Tulcea au fost trecuţi în rezerva 440 de cadre militare, din care 163 ofiţeri, 87 subofiţeri şi 190 maiştri militari.
La nivel de ţară, numărul acestora este de 43 de ori mai mare.
Iată cadre calificate profesional, cadre care au avut un ideal, acela de a sluji patria, cadre cărora le-au rămas scrise numele în documentele unităţilor la care au lucrat, cum devin peste noapte un nimic, într-o ţară debusolată total. Prin conducătorii ei, slugi ale străinătăţii, România a întors brusc spatele, bravilor ostaşi ai Armatei Române. În loc să iasă la pensie cu onoruri pentru activitatea depusă, ţara le-a aruncat un coş de bani şi i-a trimis pensionari acasă, la vârsta la care de-abia le-au fost realizate anumite idealuri şi obiective!
Biată România! O ţară cu ostaşi care nu mai apără ţara.”
Al treilea segment al lucrării, numit: „Băsărabă apărând ţara” – îl are ca protagonist pe comandorul Traian Popescu.
„Marea înfuriată fusese a doua lui casă şi tocmai când îi ştia toate secretele fusese . Ca militar, mai mult învăţase decât apărase efectiv graniţa ţării. De fapt, viaţa unui militar de carieră începe practic de la vârsta de 14 ani când eşti selectat de către comisariatul militar dintre cei mai buni elevi ai unei şcoli generale. Urmează examenul extrem de dur pentru intrarea în liceul militar. După patru ani, elita liceelor militare este preluată de şcoala de ofiţeri. La 22 de ani, începi cursurile academiei militare. Apoi vin specializările, cursurile de limbi străine, altele decât cele învăţate la academie şi în sfârşit, practica.
Comandorul Traian Popescu a primit botezul mării într-o călătorie-şcoală cu bricul „Mircea cel Bătrân” pe ruta Constanţa – Amsterdam. Navă cu pânze care-ţi scoate sufletul! Unde primeşti comanda de căţărare în vârful catargului taman când te-apucă răul de mare. Dar şi când revii în ţară stăpâneşti meseria mai bine ca un pirat. Dar oare cu cât folos? Făcând socoteala anilor cât statul român a cheltuit cu comandorul te-ai fi aşteptat să rămână activ până la adâncă bătrâneţe. Dar practic, a început lucrul din plin după vârsta de 30 de ani ca mai apoi să fie scos la pensie puţin după vârsta de 40 de ani.”
Şi scriitor şi profesor şi comandor sunt de acord că: „Istoria adevărată a românilor trebuie păstrată, aceasta a fost dezideratul „cantemiriştilor” la fel cum a fost şi al meu când m-am apucat să demontez diversiunea cumanistă a lui Neagu Djuvara prin volumul „Neamul întemeietor al lui Băsărabă”.
Autorul explică pe larg originea cuvântului „Băsărabă” şi în urma cercetărilor demonstrează continuitatea acestui neam pe meleagurile româneşti, precum şi a urmaşilor lor de astăzi. Discuţia de taină în jurul mesei încărcate cu bucate alese, se încinge pe marginea acestor subiecte:
„Adevărul era că se trăgeau ad-hoc nişte concluzii neaşteptate iar interlocutorii mei aveau plăcerea de a descoperi lucruri surprinzătoare în lectura operei lui Iorga. Cea mai şocantă
concluzie pentru ei rămânea totuşi aceea că după pledoaria perfect logică a lui Iorga, privind originea românească a lui Talabă şi Băsărabă şi demontarea concluziilor autorului englez privind „aceşti călări ai deşertului, ajunşi şefi de stat”, dintr-o dată, Iorga devine brusc inconsecvent cu el însuşi, în paragraful următor acceptând şi „originea” cumană a numelui.”
„Pornind de la aceste etimologii, cei trei parcurg istoria semantică a cuvântului strigoi, cu diferite forme în Oltenia şi Banat. Ei sunt de acord că este o „străveche construcţie lingvistică observabilă doar în acele judeţe care formau odinioară voivodatul lui Litovoi. Şi nu numai construcţiile lingvistice de ordin antroponimic trebuie avute în vedere, există geonime comune, hidronime comune, fitonime comune, etc. Avem Iscroni, Eroni, Lăzăroni, Petreni, Nedeia, Hobiţa, Sohodol, şi multe, multe denumiri de aşezări omeneşti comune cu cele de peste munte! Parcă anume când lua fiinţă satul Petreni, după ai lui Petre, în Gorj, lua fiinţă automat şi geamănul lui, Petrenii de peste Carpaţi. Sau variante: Petreştii de Gorj cu Petreştii de Hunedoara. Există zeci şi zeci de astfel de oiconime!”
De la „ umblând prin Ţara lui Litovoi” – cum se intitulează următorul document literar, autorul cu amfitrionii săi trec la interferenţele dialectale care au rămas ca „vechi urme ale străromânei, în zona Gorjului, Gorjul montan, zona Tismana, Gorjul dinspre Cloşani, în toată plasa Cloşani şi dincoace de munţi în zona Haţeg. Sunt dincolo şi dincoace, precum Răsconi, Iscroni, Lăzăroni, Muntele Mic, Ţarcu, pentru că axul central este Cerna, care-i în primul rând un ax mitic. Urmele străromânei au rămas datorită miturilor, aceste povestiri fabuloase care cuprind credinţele popoarelor antice despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari.”
Autorul dezvoltă miturile din Carpaţii Meridionali, acel „ansamblu de credinţe, de idei, de legende şi chiar fabulaţiile legate de puternicul ax mitic Cerna – Jiu – unde Iovan Iorgovan reprezintă eroul absolut al acestui spaţiu geto-dacic”.
Aflăm date şi amănunte foarte interesante despre aceste locuri legendare:
„- Axul Cerna, cu Munţii Cernei şi Godeanu de-o parte, Munţii Mehedinţi şi Vâlcanii pe de alta, este un ax mitologic pentru că ţine de minunea pe care a înfăptuit-o Heracles al nostru, Iovan Iorgovan, la „Piatra Iorgovanului”. „Piatra Iorgovanului” atât de Cloşani cât şi dincoace la noi, pentru că sunt atâtea pietre ale „Iorgovanului”! Legenda spune că Iorgovan, bătându-se cu acest balaur, şi el mitic, l-a învins. Dar el, nu-i un balaur din acesta, biologic, trebuie să vedem aici o altă structură, de ordin supranatural. O structură de o forţă extraordinară, pe care nu o sabie oarecare nu un buzdugan oarecare o poate învinge ci un fel de laser cu care forţele supranaturale s-au înfruntat. Ea ţine de forţele universului, de evoluţia extraterestră.
– Legenda trebuie atunci, să-şi aibă originea în adâncurile geoistoriei, poate ca un fel de document transmis prin viu grai despre sfârşitul ultimei mari glaciaţiuni. Atunci, râurile rezultate din încălzirea postglaciară au spart gheţarii din Carpaţi erodându-i iar Marea Panonică dând în prea plin, a crăpat „balaurul” muntos de la Cazane. Vă daţi seama cât de străvechi este poporul nostru care a transmis prin legendă date despre acest fenomen? Legendele acestea atestă că în zonă, o civilizaţie primitivă exista cu siguranţă! Iar prin confirmarea ştiinţifică a datei ultimei glaciaţiuni, e lesne de dedus că civilizaţia geto-dacică era la nivelul celei egiptene, apărută tot cu câteva milenii înaintea erei creştine.
– Iovan Iorgovan a învins balaurul în Muntele Iorgovanului, l-a pus pe fugă, şi în fuga lui, a trebuit să străpungă munţii. Profesorul Cornel Boteanu de la Baia de Aramă, care a cules legendele Iorgovanului spune că balaurul a făcut o dâră. Dâra asta a mers ajungând la Dunăre. Pe urma lui s-a scurs un mare lac glaciar care a fost între munţi şi care dându-şi drumul la vale, a format Cerna, valea aceasta extrem de strâmtă, foarte îngustă. Cele mai prăpăstioase chei din Carpaţi sunt ale Cernei pentru că ele sunt şi de o lungime extraordinară! Mai sunt văi ca aceasta dar mici, Valea Cernei este însă enormă ca vale, are peste 150 km şi toată între munţi. Mai mult, arealul acesta al izvoarelor Cernei, este aflat între nişte munţi cu alte legende fenomenale, de pildă Godeanu, despre care se zice că adăpostea peştera lui Zalmoxe, de unde ieşea un izvor foarte puternic. Apoi, Godeanu este umăr în umăr cu Gugu şi amândoi, alături de Oslea într-un „triples confinium” montan, cum la fel există un altul aici, format din Munţii Ţarcu, Munţii Cernei şi Munţii Banatului.”
În căutarea castrului roman de la Mehadia, călătorii au prilejul să treacă în revistă istoria acestei cetăţi vechi, oferind date istorice şi arheologice, îmbinate cu legendele care circulă pe baza acestor ruine.
„- Un fel de bază militară NATO de astăzi. Romanii au plantat castre din pământ sau zidite, uneori chiar simple tabere în corturi, pe drumurile principale ale Daciei. Drumul care trece prin Mehadia, făcea parte din cele două drumuri occidentale, ce duceau la centrul Sarmizegetusa. El se împreuna lângă Caput Bubali – Capul Boului, cu un altul ce venea prin Arcidava, Berzobis, Tibiscum, adică Vărădia…
– Berzovia, Timişoara şi apoi un singur drum spre Sarmizegetusa, Caransebeş, Oţelu Roşu…
– Apoi Tapae, Ponte Augusti sau Poarta de Fier a Transilvaniei. Da, acestea erau drumurile occidentale ale Sarmizegetusei romane. Ele sunt înscrise în Tabula Peutingeriana. Ad Media – Mehadia şi Pretorio – castrul, găsindu-se în segmentul VII al hărţii, care era numit pre limba geografilor romani, Lupio Hesperii Sarmategte.”
Ajungând în preajmă, autorul împreună cu ceilalţi doi, constată cu uimire că, de fapt, în locul castrului roman nu sunt decât gropi şi bolovani, pricinuite de săpăturile arheologice „de moment”, ale unor presupuşi specialişti în domeniu.
„Mergeam încet, scrutând zona. Venind din Plugova spre Mehadia, oprirăm la „podul peste Bolvaşniţa” aşa cum ne indicase o bătrână ce păzea vaca şi cosea pe marginea drumului. Aici trebuia să mai întrebăm, ceea ce şi făcurăm. Fără succes însă. Unii spuneau să trecem de Mehadia şi să suim un deal, alţii ziceau s-o luăm înapoi. Un puşti cu bicicleta ne lumină rapid:
„Castrul? Aici, la Zizina! Prima la dreapta şi mai mergeţi vreo trei sute de metri.”
Ehei! Visasem o variantă de drum asfaltată, în stânga şi în dreapta magazine cu suveniruri iar la intrarea în castru o poartă imensă cu „Bine aţi venit la Castrul Roman”. Dar visul nostru se spulberă imediat ce coborârăm din maşină când mânaţi cu mare tam-tam de doi dulăi fioroşi, ne trezisem rapid într-o parcelă de porumb. Traversasem în fugă, pe unde putusem fossa, adică ce mai rămăsese din şanţul exterior al castrului, urcasem gâfâind un val de pământ şi ne trezisem pe un teren plin de gropi şi bolovani.
Binefacerile „libertăţilor revoluţiei” se simţeau şi aici la fel ca în Dealul Tiomir din Sohodolul de Tismana. Deosebirea era că, dacă în Dealul Tiomir căutătorii de comori căutau printre calcare comorile basarabilor, aici se căutau comori romane în plină parcelă cu porumb.”
Mergând mai departe spre Columnele lui Hercule autorul povesteşte:
„Privind imensele columne calcaroase de pe ambele maluri, zeci de întrebări îţi vin instantaneu în minte. Cum or fi trăit oamenii vremurilor preistorice într-un mediu atât de ostil cu atât de puţine resurse de supravieţuire? Ce or fi gândit ei în faţa forţelor imense ale naturii? Atunci să fi creat ei atotputernicul zeu al soarelui şi gloriosul Ivan Iorgovan ce tăia „balaurul” cu paloşul său?”
De la Legenda lui Heracles, autorul trece cu dezinvoltură la schimbările glaciare care au avut loc în aceste locuri în urmă cu sute de mii de ani înainte erei noastre.
„Pentru că studiile geologice dau în vremea aceea marea schimbare geofizică a acestui areal geografic. Ele ne spun că Dunărea de atunci era despărţită în două şi avea trei izvoare. Izvorul de pe versantul vestic al Munţilor Riphaei împreună cu izvorul din Munţii Pădurea Neagră, se vărsau şi alimentau bazinul Mării Panonice. Cursul de apă care se scurgea de-o parte şi de alta spre Marea Panonică şi împreună cu aceasta, era denumit Danubius.
De partea cealaltă, pe versantul estic al Munţilor Riphaei se scurgea prin calcare cel de-al treilea izvor, izvorul estic numit Fântânile lui Achile. Acest izvor alimenta Oceanos Potamos cunoscut mai ales sub denumirea Istros. Navigaţia din aval în amonte pe fluviul Istros se termina la Columnele lui Hercule. Geograful antic Scylax, trăind prin secolul al VI-lea î.e.n., aminteşte în al său „Periplus” că şi cursul Indului seamănă pe unele locuri cu Istros dar cu deosebirea că navigaţia pe fluviul indian nu se termină brusc ca la Columnele lui Hercule care se întindeau de la un mal la altul, ca o fâşie de stânci, dintre care unele erau izbite de valuri iar altele ascunse sub suprafaţa apei.”
Autorul vine cu date concrete despre istoria acestor locuri, pe care însă le presară cu umorul specific românesc şi cu ironia aferentă. Păreri şi supoziţii despre existenţa Columnelor lui Hercules, reflecţii despre soarta trăitorilor pe aceste meleaguri şi despre vitejia lor, converg spre o discuţie cu date concrete, bine documentate. Argumente pro şi contra, încing discuţia:
„-În fond esenţa demersului Herculean, atât în mitologia greacă cât şi în alte mitologii, constă în tăierea unui munte pentru a împreuna două ape. La Gibraltar, Heracles al grecilor desparte promontoriile Abyla şi Kalpe pentru a uni Mediterana cu Oceanul la fel cum Iovan Iorgovan taie stânca cu paloşul pentru a uni Istrul cu Danubius. Dar fenicienii spun că zeul lor Melkart ar fi unit Mediterana cu Oceanul. Alţi autori spun că dimpotrivă, Hercules ar fi îndiguit mereu cele două promontorii până a creat o strâmtoare care împiedica balaurul din ocean să intre în Mediterana. Mai sunt voci care afirmă că stâlpii lui Hercules se pot identifica cu stâncile de pe insula nordică Helgoland. Nimic nu e sigur însă. Chiar şi Tacit afirma: „se zvoneşte că, până în zilele noastre, ar mai fi acolo stâlpii lui Hercules”.
– Păi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că aceşti eroi mitici erau în real, inexistenţi. Prin mitul lor doar se consemna pentru istorie un fenomen natural. Care nu era rezultatul unei acţiuni antropice dar se atribuia fenomenul în cauză unor eroi divini.”
Alte şi alte prilejuri de reflecţie despre evoluţia societăţii contemporane post-decembriste şi a reducerii la maximum a armatei româneşti prin decrete absurde sunt puse în faţa cititorului cu argumente cât se poate de plauzibile.
„După 1989, din cauza lipsei de fonduri, multe unităţi au fost desfiinţate şi multe echipamente eliminate. De asemenea, capacitatea militarilor români a scăzut din cauza lipsei de combustibil şi a unei instruiri insuficiente.
Legea Nr. 395 din 16 decembrie 2005 suspendă pe timp de pace serviciul militar obligatoriu şi se trece la serviciul militar pe bază de voluntariat.
În 2007, armata română mai avea doar 90.000 de oameni dintre care aproximativ 75.000 de militari şi 15.000 civili. Dintre cei 75.000, circa 45.800 reprezentau forţele terestre, circa 13.250 forţele aeriene şi 6.800 forţele navale, restul de 8.800 având alte sarcini.”
Reflecţiile nu se opresc aici, ci în contrapunere cu situaţia ante-revoluţionară, se face o analiză a necesităţii forţelor româneşti de ordine şi de apărare a graniţelor ţării, aşa cum s-a întâmplat de veacuri pe pământul românesc.
„În timpurile lui Ceauşescu, Armata Română încă-şi păstra vigoarea. E adevărat că devenise un pic desuetă de îndată ce ajunsese să strângă recolta ţării împreună cu elevii. Acum, asemenea practici nu mai sunt posibile. Nu mai este posibil nici să privim armata gândindu-ne strict la instruirea unor trupe combatante ca soluţie în caz de conflict armat. Vremurile unei armate în stil clasic au trecut. Cine mai gândeşte astăzi conflictul armat ca modalitate de a acapara noi teritorii pentru înavuţire?
Şi totuşi paradoxal, suntem astăzi în plin război dus pe multiple fronturi. Avem deschis un front de război în domeniul economic! Materiile noastre prime sunt feudele unor trusturi străine care ne vând produsul finit la un preţ de zece ori mai mare decât dacă l-am prelucra noi. Ne-am trezit în plină criză financiară datorită globalizării. Având în frunte cu un guvern incompetent, privim neputincioşi cum capitalul românesc se scurge peste graniţe. Încălzirea globală ne aduce şi ea la exasperare prin dezastrele naturale care se înmulţesc de la an la an. Este grav şi faptul că în societatea românească se adânceşte pe zi ce trece criza morală. Şcoala românească a ajuns jalnic iar manipulările mass-media îi adâncesc mereu criza.
Cine ne apără de toate aceste noi provocări? Clasa politică în frunte cu guvernul au alte priorităţi, mai degrabă personale şi de grup decât priorităţi ale statului român care-şi pierde vizibil din independenţă pe zi ce trece. Ce-i de făcut?”
Sunt întrebări care nu pot să nu răscolească fiinţa şi mai ales, conştiinţele unor buni români, puţini rămaşi, într-adevăr, dar care nu pot rămâne indiferenţi la soarta neamului, a fruntariilor ţării şi a bunului mers al societăţii.
Autorul îşi încheie lucrarea cu aceste întrebări pe buze, dar mai ales cu conştiinţa că trebuie făcut ceva şi că, măcar dacă nu a putut schimba lucrurile, cel puţin a tras un semnal de alarmă, pentru cei care au ochi de văzut, urechi de auzit şi inimi simţitoare, la fel ca ale românilor trăitori în zonele mai sus amintite.
Prin toate aceste lucrări, de reînviere a spiritului şi a cugetului naţional, Nicolae N. Tomoniu se dovedeşte un bun român, cinstitor al neamului său şi al ţării care i-a fost, îi este şi-i va fi veşnic leagăn.
Notă: reportajul se poate downloada integral de la www.editura-online.ro si se poate citi usor pe Internet la adresa: http://www.tomoniu.ro/opinii/reportaj/ultimii-soldati.htm
16 februarie 2010
Topic: Recenzii | Comments Off on PAŞI PE DRUMUL CONTORSIONAT AL ISTORIEI
Demon sferic
de Klara Lucia Losonczy | 15 Aprilie 2010
Mă-ncercuiesc cu întuneric.
Frânturi de gânduri mă orbesc.
Eu le reneg şi tind să le gonesc,
Dar totul se reduce la un demon sferic.
Îl simt pe Azrael şi înţeleg:
Eu l-am chemat şi-acuma îl plătesc.
Mă înfăşor în sânge şi eter: aleg.
Aleg să mai rămân, să cred şi să trăiesc.
Încerc să-i desluşesc natura, vina.
De ce-a căzut? De ce s-a înălţat?
E-un privilegiu sau pedeapsă crima?
Dar geamul este mat, iar suflul lui întunecat.
Tu, Azrael, aduci extaz sau agonie?
Eu te admir; aş vrea să pot răzbate
Prin fibrele, venele şi-organele toate,
Să pot să te privesc, să te dezleg de veşnicie.
Te simt aproape şi te simt departe.
Eşti demon, da. Dar ai sânge de înger,
De-arhanghel descompus în subiectivitate.
Te -admir şi totuşi ale tale vise sunt numai remuşcări.
Taci şi priveşti. Poate m-aştepţi neobosit.
Nu. Nu. Eu nu pot să te-ating acum.
Voi aştepta şi îndura un loc nepotrivit,
Dar către tine-n noapte nu pot să transcend. Eşti scrum.
Tu mă iubeşti. Mă vrei cu tine -aproape.
Vrei să mă smulgi, să mă sugrumi,
Dar te loveşti de sticlă, de plămâni…
Pleacă! Fizic, eu mă dezleg de-a tale-nveninate şoapte.
Mă înspăimânţi, mă fascinezi frenetic.
Dar de a ta letală plasmă mă desprind.
Sudoare, stern şi încordare simt vibrând.
Mă propulsez şi scap din mreaja unui demon sferic.
Topic: Poezii | Comments Off on Demon sferic
SATUL ROMÂNESC EMINESCIAN – CA DISPOZIŢIE METAFIZICĂ (2)
de Adrian Botez | 14 Aprilie 2010
SPRE TRANSCENDERE 2
3. DIMENSIUNILE COSMOSULUI ROMÂNESC EMINESCIAN
Templul românului este BISERICA-ORTODOXIA. Dar biserica hristic-ortodoxă a eului eminescian este codrul: codrul pregăteşte eternitatea, codrul pregăteşte heraldic liturghia organizatoare întru firesc a celor divine în esenţă (şi trecătoare în formă, dar trecătoare, mereu, spre esenţa divină, ca-ntr-un Râu Demiurg neistovit). Codrul are izvoarele re-învietoare, are arborele – axă a lumii, are păsările (zbor şi cântec, rază şi Logos). Codrul are ca preot teiul vechi şi sfânt (Povestea teiului, Făt-Frumos din tei), dar are şi Cavalerul Ocrotitor al dimensiunii Morţii, Ocrotitor al Tainei Supreme: Cavalerul Templului apare fie Călin-Mirele (Cavaler al Florii Albastre), adică stâlpul Templului-Casa Divină a Eternei Nunţi (-codrul), fie călăreţul pe cal negru şi au cornul lumii la brâu, ca taină comprimată, aşa cum palatele-cosmosuri sunt comprimate în mere de aur, în basm (Făt-Frumos este Cavalerul Lucifer-Luceafăr: “Flori de tei în părul negru / Şi la şold un corn de-argint” – aduce aminte de “Pe negre viţele-i de păr / Coroana arde pare”, căci florile de tei sfânt sunt flori de foc – iar cornul de argint este substitut metonimic şi invocator al Lumii-Fată din rude mari împărăteşti).
Codrul este în centrul Vârtejului Cosmic, dar el este centrul cosmosului-vârtej : trece vremea lui, dar vremea lui trece în eternitate: “noi locului ne ţinem”. Noi – este şi formă de plural gramatical, dar şi semn al majestăţii, regale şi divine (pluralul majestăţii). Codrul este ipostaza eternităţii, pentru omul-vremelnicie, pentru Spiritul exprimat-amprentat, a Muntelui Cosmic-Arbore Cosmic. Ca şi Muntele, Codrul primeşte pe cel inocent-paradisisac (copilul cosmic din Revedere, cel dinainte de re-vedere şi dinainte de depărtare, este copilul din Fiind băiet păduri cutreieram, care se culcă la sursa eternităţii: izvorul), sau pe iniţiatul în moarte (Povestea teiului, Făt-Frumos din tei: “Trec în umbră, pier în vale / Iară cormul plin de jale (…) Mai încet, tot mai încet… / Mai departe… mai departe…” topindu-se – transfigurându-se, iar şi iar, în izvor-resurecţie: “Iar izvorul, prins de vrajă, / Răsărea sunând din valuri”), sau primeşte zeii şi zeiţele (Memento mori: (I-263) “Din copaci ies zâne mândre…”) – oricum, efortul iniţiatic este recompensat prin starea de codru: eul cosmic complex, cu axa bipolară Soare-Lună, cu oglinda-Eros (“… [se pătrunde balta] Şi de chipul dragii mele”) şi forţa de propulsie demiurgică a zborului (La mijloc de codru… este autoportretul ciobanului mioritic ajuns Om cosmic, Om Transcendental). Codrii adăpostesc piscul Lunii (“Sus în codri de pe dealuri / Luna blândă ţine strajă” (I-82)). Sub bolta codrului se săvârşeşte jertfa purificatoare a Omului-Munte (coif: “Codrul şi cu ramurile / Coiful nalt cu penele”), a Omului-Poiană (revelat: “Codrul cu poienele / Ochii cu sprâncenele”): fiul al treilea (Âthman) scrie testamentul-legământ de nuntă cu draga-crăiasa Moarte, pentru construcţie-patrie (moşia) eternă-monastire. Omul-Christos este sănătos pentru sănătatea-foc a Monastirii-Patrie (Moşie). Dacă ar fi să nu ne îndoim de ştiinţa limbii, Moşie ar fi cel mai potrivit cuvânt, căci Mocşă, în sanscrită = tărâmul Morţii. Adică, tărâmul-re-naşterii iniţiatice, “în care se realizează eliberarea din lanţul karmic de reîncarnări, eliberarea care se poate realiza numai prin cunoaştere” (cf. Mioara Căluşiţă-Alecu, Zalmoxis). Astfel se explică de ce Eminescu spune foarte rar “ţară” (asimilând-o, când îi spune, totuşi, aşa, lui Terra-Titanul Pământ (sfânt, deci: “… pân’şi numele tău… ţară”), care menţine nestinse aspiraţiile Spiritului la Fire (con-formarea la divinul Spirit, Originea Pură a lumii), Dreptate, Adevăr – iar patrie nu-i spune decât fie gândindu-se la Tatăl-Origine (“L-a patriei dulci plaiuri” -I-10), fie îi dă nuanţă derizorie, trimiţând cuvântul Pretenţiei de Tată Autarh Sacru în gura demagogului, unde se degradează Logos-ul despre sacru: “Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul…?” Deci, a vorbi despre Tatăl-Origine este o problemă extrem de dificilă, pe muchie de cuţit, atunci când nu s-a lămurit, în primul rând, problema Revelaţiei: cum să ştii (şi să pretinzi şi în faţa altora că ştii) despre Origine, dacă nu ştii despre Spirit, dacă nu te jertfeşti-iniţiezi pentru a-ţi revela dimensiunile Spiritului (originaritate, forţă demiurgică-virtute etc.)?
Timpul Templului este, după gândul lui Blaga, timpul-cascadă: o continuă retragere în doma-Munte al Originii, codrul pare a fi istorie, dar transfigurată în anistorie, pentru români: în codru se trag-resorb cranii, şi devin focul-stele comete: mii de capete pletoase, devin munţi-stele (Vârf de Foc): mii de coifuri lucitoare.
Deasupra a toate, hyperionic, este întrebarea Demiurg, Expresivul mistic, care “nedând vo dezlegare, duc (e) l-a dezlegărei uşi”. Astfel concepută, întrebarea se “calmează” (autodizolvă) în cosmos (sofianismul codrului) şi se păstrează în Vârtejul Cosmic (Mircea, Vânturile-Valurile), care însă, produce, prin paroxismul vehemenţei, transparenţa ca limită spre eternitate.
a) Magul este ipostaza semne (“Magul îi scrie… strâmbe semne” (I-249), “Magul… a citit semnul întors” (I-251), “[Magului] Ca o poveste-uitată [lumea Carte] Arald în minte-i sună” (I-78), “El [Magul] cartea-şi deschide (…) / Cu semnele strâmbe întoarse-arăbeşte: Sunt legile-nsemne din ăst univers” (I-292)), de rânduire din Vârful Muntelui, prin fire demiurgice (“zodii descurcă” (I-292) ţesute şi trimise, toarse gata (predestinare), spre lucruri, dându-le şi retrăgându-le sub semnul aripii de înger (cf. Povestea magului…) soarta-candelă-stea. Âthmanul-Mag (punctul-vârf stabil) este proiectat ca replică la punctul de mişcare, de nelinişte: prin paradox mitic, neliniştea împacă (deci, supremaţia o deţine Vârful-Mag) – împacă toate, în marea iniţiere a Morţii;
b) Împăratul care e frate cu Magul, impregnează cu divin (mişcare subtilă, de aducere la numitorul comun a Forţelor Spiritului) şi apoi oboseşte şi trimite Fiu de Împărat la Mag, pentru o nouă coborâre în infern, Somnul spre Visare – pentru a completa, iarăşi, “depozitul” energetic pentru impregnarea lumii cu dorul nemărginit: şi acela de a fi, şi dorul unic de îngropare în (substituire prin) Titanul-Pământ – ca revenire la originara Mare-cu-Valuri, dar, mai cu seamă, la Marea-Oglindă (marginea mării este marginea valurilor, este aplatizarea în Pământul Transparent al Începuturilor, dinainte de Cain-Crima Necesară anulării iluziei).
c) Cavalerul Templier, Călugărul ascet (Mircea) care, în di-sperarea-Profeţie (ieşire din Logos/ul-Cosmos în Logos/ul Proiect-Divin), se aruncă şi devine Vârtej Cosmic, pentru a extrage, din starea Mlaştină-Rovine – Muntele Nimbat. Piciorul Cavalerului (“calcă totul în picioare”) este androgina ipostază a Călcătorului de Cosmos: este fata de împărat (“de la Argeş mai departe” – “pe Argeş în gios…”) şi este pajul (îngenunchiat, ghemuit pentru re-energetizare sacră-semne: “Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte”), pas cu pas reluând, la infinit, liturghia de re-edenizare a Pământului (al treilea fiu + “draga sa” sunt ipostazele Cavalerului Călugăr-Mircea, care situează, prin demiurgia sa, Rovinele în zona Munte Nimbat, sau “de la Argeş mai departe” – sinonime ale lui “Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai”.
Vârtejul este format din două fuioare împletite, al disperării izbăvitoare (luciferice) şi al speranţei pervertitoare: Lucifer şi Nenumitul Divin, Ahriman şi Ormuzd.
Spune Blaga, în Trilogia culturii : “În neorânduiala vie a acestor sate (româneşti) simţi prezenţa unei imaginaţii umane care prelungeşte natura până dincolo de ea, până la zona de miracol şi poveste.”
Într-adevăr, Logos-ul eminescian este echivalentul acestui Logos arhitectonic românesc – de fapt Logos eminescian este Logos-ul-Mythos românesc: Spiritul românesc şi-a amprentat spaţiul de expresie într-o omogenitate armonioasă, de la vegetal-mineral până la uman, realizând firescul originar, paradisiacul. Nimic nu impresionează mai profund în poezia eminesciană mai mult decât firescul curgerii-ordonării-Logos, amprentări ale Spiritului în sunete şi tâlc, care realizează în mintea cititorului Ordinea, răsturnând şi făcând de ruşine toate structurile artificiale din mintea celor care, acum, citind Logos eminescian, sunt obligaţi ori la refuzul Logos-ului, ori la Revelaţie. Refuzând Logos-ul, se expun haosului pretenţios şi preţios, cu forme sterile, avortate – iar acceptând Revelaţia, sunt transfiguraţi, sunt absorbiţi în Logosul-Eminescu, care este Logos-ul Mocşei româneşti.
Iarăşi din Blaga (op. cit., p. 246): “Ascetul atonit se simte, datorită unei necăutate, dar reale răsturnări a rânduielilor sufleteşti, din capul locului integrat în ordinea salvării. Salvarea nu e o speranţă, ci o experienţă. Nu o problemă, ci ceva dat. Salvarea nu este o perspectivă condiţionată a existenţei, ci mediul cert al existenţei. trăirea salvării, iluminarea lăuntrică, transfigurarea întru rânduiala salvării, convingerea organică de a participa la ea graţie împrejurării că omul e un vas al transcendentalului, care coboară, acestea sunt fenomenul primar ortodox (…). Credinţa şi acţiunea sunt aşa-zicând efecte, sau mai bine-zis aspecte secundare ale acestei existenţe, iluminată de atmosfera şi rânduiala salvării.”.
Aici, după părerea noastră, suntem în faţa unei probleme foarte seriose, care nu trebuie nici trecută sub tăcere, nici etichetată drept problemă superficială, colaterală etc. Este vorba de problema nu a credinţei (despre aceasta am vorbit în lucrarea de faţă – a se vedea supra, p. 101), ci a re-ligiei eminesciene. Cum şi de ce anume, sau de cine anume, îşi leagă Spiritul-Eminescu forţa amprentatoare întru Logos? Pentru că Eminescu porneşte, demiurgic, propulsat de forţa Spiritului. Spirit (re)legat de Spiritul suprem. Cine este acest Spirit Suprem şi în ce modalitate determină expresia-amprentare? De răspunsul la această întrebare depinde în ce atmosferă îl situăm pe Eminescu: în atmosfera carpatină, în atmosfera germanică, în atmosfera indiană (exotică) – sau într-o atmosferă hibridă, versatilă, labilă?
Am putea fi acuzaţi de fanatism şi de fariseism, dacă nu am recunoaşte afirmaţiile lui Blaga, care se potrivesc perfect ortodoxiei, nu se potrivesc întocmai ideilor poetice eminesciene. Sau, cel puţin, la o primă vedere, nu se potrivesc.
Protestantul e zbuciumat (dar des-centrat, în raport cu esenţa), catolicul e ambiţios (de a-şi merita, sau chiar forţa, salvarea prin fapte), afirmă tot Blaga.
Alături de ulterioara noastră argumentaţie, am lua un subcapitol, la Firea fiinţei: Tăgăduirea fiinţei: opoziţie şi limitare : “Negaţia românească nu are caracter existenţial, ci esenţial. Românul se opune totdeauna la un fel de a fi, nu la faptul de a fi. El spune, deci, totdeauna, unui fel, alt fel de a fi. Nu e deci negativist, ci limitator! Spirit esenţialmente concesiv este românul, dacă-i precizez planul în care îţi propui să ai dreptate! Ceea ce nu-ţi îngăduie el este să ai dreptate în bloc sau în perspectiva lui. Acest fapt lămureşte şi îngăduinţa excesivă – poate neasemănată – a românului faţă de altul. E pentru că, în fond, nimeni nu este, pentru el, absolut altul. Cum nu e, pentru el, nimeni absolut altfel.”
Sau, la pagina 80, a aceleiaşi cărţi: “Pentru concepţiunea românească a existenţei, lupta aceasta dintre rău şi bine are un puternic caracter de iluzie venită din parţialitatea vedeniei, din necuprinderea tuturor rosturilor lucrurilor, de scăpare din vedere a tuturor posibilităţilor, ci nu un caracter funciar”. Apoi, la p. 110: “între lumea de aici şi lumea de dincolo este deci un fel de întrepătrundere. Dincolo nu înseamnă propriu-zis înafară, ci alt fel. Cei de aici trec uneori dincolo în vis ori în trezie. Cei de dincolo stăruie pe aici. Nu este, deci, între aici şi dincolo o prăpastie, ci vamă, pe care, dacă o plăteşti, treci. Dincolo nu defineşte un hotar spaţial, ci o calitate a fiinţei (…). De unde “fatalismul” românesc, definit nu ca indiferenţă faţă de condiţiile concrete ale faptei, ci ca integrare a făptuirii în ritmul universal, socotit ca arătare a voinţei dumnezeieşti. De unde şi caracterul ritualist (s. n.) al făptuirii româneşti, în sensul nerealist, derivat şi simbolic”.
Mircea Vulcănescu dezvoltă, aici, înalta metafizică a gratuităţii gestului (ritualic). Gestul făcut ca ne-integrare în pragmatismul social – are, însă, străpungeri în planul sacral, care îi este, gestului românesc, mediu de dezvoltare şi motivare. Orice se face nu se face pentru a câştiga social, ci pentru a spori calitatea energetică-morală a fiinţei. A fiinţei cu dublă fiinţare: aici şi dincolo, nediferenţiat.
De aceea, oricare gest-fiinţare trebuie să fie un RITUAL.
* * *
La început, Eminescu este un revoltat. Poemul Împărat şi proletar marchează trecerea de la postura şi calitatea de om social-neiniţiat – la cele de Poet-Cezar-Iniţiat. Apare Înţelepciunea, conştiinţa faptului că nu contează (în economia cosmică) forma şi poziţia spaţială-morală prin relaţie, ci calitatea spirituală, care este absolută: Cezarul veghează singur, ca un Cavaler-Călugăr – şi are revelaţia Regelui Lear (nod energetic dublu, spre desfacere şi spre re-facere: Înşelăciune şi Adevăr-Visare). Nu există, în fapt, bogat şi sărac, ci forma bogat şi forma sărac (relative la Spiritul Absolut) – împietriri ale hazardului, amprentări absolut fără logică (umană), ale unor forţe opuse: Spiritul coerent şi Demonul – Haos incoerent. Coerenţa spirituală este calitatea ce face dintr-un om – centrul energetic al universului, Punctul de Mişcare al naşterii universului şi tămăduirea-leac pentru rana despărţirii luminii-soare de întuneric – întoarcerea în liniştea eternă.
Totul este să elimini nefirescul şi impostura (să smulgi şi să distrugi toate măştile Histrionului), care sunt forme de fixare aberantă în iluzie. Totul este să te înscrii în cursul firesc al Râului-Demiurg: să curgi şi să ştii să curgi; Eminescu, prin antonimia codru etern – codru agresat de timp, rezolvă criza trecerii timpului. Nu există trecere a timpului care să afecteze esenţa orfică (“Vara doina mi-o ascult”, “Cu doru-mi singurel / De mă-ngân numai cu el” – stare de ascetism orfic, stare de izvor alimentat din Izvor), izvorul şi doina codrului, îngânarea cu dorul este limita spre eternitate.
Conştiinţa morţii ca teroare îi lipseşte cu desăvârşire lui Eminescu. El e convins că moarte e înger cu chipul frumos, adică este calea-aripă-zbor spre cunoaşterea supremă, mistică (s-a văzut cum civilizaţiile spirituale umane, nuclei energetici, din Memento mori, nu mor, de fapt, ci-şi transmit, în mod ocult, energia specifică, pentru a realiza, într-o nevăzută structură, Desenul Mântuirii Omului). Nu există, deci, lumea de aici şi lumea de dincolo, ci calitatea superioară a Spiritului, prin care se înlătură impostura, tradusă în nefiresc, demonic (monoclu-ochi demonic-ciclopic, pomadă-minte, bâlbâială-degradare caricaturală a Logos-ului – dar, toate, promiţând, prin vehemenţa lor, o stare post-apocaliptică, de destindere edenică) şi în inflaţie a formelor: starea monstruoasă (broască, ochi-privire-mpăroşată, ilot, fonf, găgăuţ) este starea de degradare a Logos-ului Divin. Sau, dimpotrivă, oboseala Spiritului, care provoacă impostura, fixaţia în iluzia, creatoare de inflaţie a formelor (ascunzând-mascând arhetipurile luminoase ale Frumuseţii, Adevărului, ascunzând matca Firii, ca sumă a entelehiilor).
Consecinţa este uitarea (ignorarea, mai exact) a fenomenului. Şi, mai exact, descoperirea, darea la o parte a vălurilor de peste gesturi şi cuvinte, şi regăsirea stării de Ritual. Roata poate fi sterilă, dacă o agăţăm de fenomenalităţile-culturi ale Egiptului Iudeii etc. Dar Roata este forma arhetipală a Soarelui-Spirit, care exclude, suveran, invazia, deformatoare de cerc, aceea ce vrea să fie formă autonomă (secţiune în Desenul Unic şi Unitar). Dictatura Soarelui-Cerc este acceptată de Eminescu, dictatura Ritualului (cea mai profundă şi unica formă de existenţă a Omului ca Dumnezeu) înlătură dictatura Haosului.
În acest fel, acceptând dictatura Spiritului, respinge democraţia înjositoare a lumii. Prin această poziţie, Eminescu este tiranic, căci toleranţa sa extremă faţă de formele sociale, deformările cosmico-existenţiale, îşi are izvorul în ignorarea suverană, în suprimarea draconică şi definitivă a tuturor canalelor de legătură dintre Spiritul-Centru născător şi dizolvator al Logos-ului expresiv – şi dezmăţul gregarităţii contingentului. În definitiv, în fiecare înţelept de pe prispa unei case (cosmos) ţărăneşti zace un tiran, un monarh (cosmic) absolut: toleranţa faţă de toţi şi de toate este un exclusivism suveran, o ignorare a tot ceea ce este trivial, banal, neiniţiat – şi de aceea “de gloată”, plebeu.
Tolerantul român este, de fapt, cel mai intolerant dintre monarhii lumii: este ORTODOXUL, metafizicianul „trăirist” prin excelenţă, filtrând întreaga fenomenalitate prin Sita Supremă a Ritualului (Garanţia Supremă a Divinului, el însuşi, Ritualul, fiind Dumnezeu ca în-sumare ocultă de gesturi-cuvinte, Logos-uri mântuite de expresie individuală). Aristocraţia absolută a “fatalistului” român constă în conservarea, de o încăpăţânare infinită, a libertăţii infinite de a nu fi liber în nici un gest, în nici o vorbă. Totul este jertfit supra-individualităţii. “Înrobirea” faţă de hieratism (a se vedea icoanele ortodoxe române), faţă de absolut, este suprema libertate a conservatorului Eminescu, la fel cu conservatorul ţăran anonim, rămas la stelajul său fecundator, cu vita imemorială şi fierul stihial înfipt în brazda Mamei Eterne (Geea).
Eminescu nu-şi pune problema salvării în sine, ci a colaborării fireşti (perfecte, deci) dintre Satan şi Dumnezeu. Să nu fie impostor oare Ormuzd – aceasta este singura nemulţumire şi grijă a lui Eminescu. Pentru a nu greşi Dumnezeu, îl exaltă (în Andrei Mureşanu) pe Satan: “O, Satan, geniu…” Totul trebuie să fie înscris în schema cosmică a Compensaţiei. Înecul (din Odin şi Poetul) compensează (prin resurecţie divină-Revelaţia Frumuseţii) chinul paroxistic.
Eminescu nu forţează absolut nimic, Eminescu nu are nici o ambiţie, Eminescu este neliniştit doar de un singur lucru, acelaşi care-l face să fie cuprins de dor şi amor: că trebuie să uzeze de gesturi suplimentare de voinţă şi curaj, pentru a se menţine în calitatea de Om Liturgic (Ritual-Omenire), de Iniţiat. Că genialitate-geniu e o nefericire, că virtutea e o nerozie – acestea sunt slăbiri ale forţei originare, sunt degenerescenţe: Basarabii (domnii Soarelui) şi Muşatinii (domnii Frumosului) să fie apăraţi de Focul-Ţepeş – şi totul re-intră în Logos-ul firesc (Divin), în Entelehiile-Lumii-Mythos.
(II-37): “Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându-te / Înalţă-ne, ne mântuie / din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire… / Noi, ce din mila sfântului / Umbră facem pământului / (…) O, maică prea curată / Şi pururea fecioară / Marie!”.
Alegând punctul central al Lumii-Geea-Maria, e îl vrea zid de mântuire – moşia-Mocşa din Scrisoarea III (“iubirea de moşie e un zid…”) al transcenderii. Privirea ei să fie focul coborât ca cerc-încercuire a Curăţeniei = neproliferare a formelor în Haos. El se simte umbră din mila sfântului, amprentă cu energie-Spirit: direcţia de raportare este sinele Luceafăr al Mărilor, Soarele Negru, Christosul nearătat, mistic. Regina peste îngeri să păstreze starea de Revelaţie (Sănătate a Spiritului), apărată de cercul de foc al arhangelilor-îngeri (cercul-Eden): Lumina dulce, clară, a Revelaţiei eterne, este Edenul, echivalent cu forţa Maria-ochiul mistic al Lumii.
Eminescu este ipostaza cea mai înaltă şi cea mai constantă a gratuităţii metafizice a existenţei românului. El este Poetul Românilor. Românul este cel mai constant dintre ortodocşi, suveranul ortodoxiei: românii sunt un popor de Monarhi Mistici (excludem complet din vedere, cum exclude şi Eminescu (-Rege-Împărat-Mag-Cavaler al Graalului-Călugăr), gloata ignorantă, ca proliferarea nefericită a fenomenalului expresiv, şi ne referim doar la Spiritele româneşti, la adevăraţii, misticii, arhetipalii Ţărani-revelatori ai Titanului Pământ, stâlpii de foc ai acestui tărâm-Mocşa, în care Zamolxe, prin rugăciunea sa, făcea (face) să ţâşnească lumina Akes Samenos-urilor, Grădinile Vrăjite străbătute (nediscriminatoriu stânga [moarte]-dreapta [viaţă]) de Râul Demiurg, râul sfânt Naparis.
*
Arhetipul iubirii, Fiinţa iubirii (cuplul originar, adamic), ca Ritual-Fiinţare – poate fi încă un argument pentru opţiunea lui Eminescu pentru re-legarea spirituale de zona creştină. Nu există o singură picătură de ură (ca sentiment degradant, nu ca sentiment demiurgic) în acel înalt Spirit, ci doar îngrijorare şi dezgust (urmate de înteţirea promptă a Focului-Spirit) pentru rezultatul degradării Logos-ului. Dezgustul este urmat de vehemenţa-Foc (a se vedea Ţepeş-Focul, din Scrisoarea III care rezolvă problema monştrilor-proliferări), îngrijorarea este urmată de vehemenţa-Foc – a se vedea în Sara pe deal, unde fumul-vale este urmat de coasă (a) – tăiere a surselor lumi-inflaţie de forme-oameni, b) – semicercul de foc alb, atrăgând semicercul mistic, pentru Cercul Divin, refăcut în Sfera-Foc – clopot-sferă a focului metalic, toacă-sferă a focului vegetal) şi de focul sufletului: “Sufletul meu arde-n iubire ca para”. Şi Logos-ul Sacru se reface în Muntele Cosmic, Muntele Mistic: noapte bogată (semantica re-trezită spre împlinire).
Avântul, pregătirea pentru Revelaţie, nu sunt alimentate de pragmatismul salvării sufletului (ca la catolici) : Eminescu este Marele Pur, iar căutările se înscriu în înalta, suverana metafizică a gratuităţii eforturilor spirituale.
Căutând şi negăsind, el rămâne la fel de încordat şi, totodată senin, ca şi cum ar fi la începutul gândului: ştie, după căutare şi negăsire, că abia aceasta este starea gândului: ştie, după căutare şi negăsire, că abia aceasta este starea în care sufletul este pregătit să transcendă.
Firescul lui Eminescu? Firescul lui Dumnezeu. Firescul ORTODOXIEI.
„Panteismul” şi teologia lui Eminescu sunt ale oricărui om tradiţional-român, Om-Natură, Om-Ritual: nuanţa lui Călin-Soarele se întrepătrunde (transpune) cu/în nunta Fluturelui (Zbor solar), feminitatea complementară fiind viorile, amintind de finalitatea sacră a Eros-ului – celesta Floare albastră (Femeia este sclavă şi arhetipală: roşie ca mărul: cerc al soarelui, simbolul erosului pentru împlinire în cosmos-nuntă). Zburătorul Călin şi Zburătorul-Fluture tind către acelaşi ideal: Cercul uranic (roş şi albastru, foc şi sfinţenie orfică a echilibrului). Nunta trece prin vârtejul Craiului cu barbă în noduri (valuri, smârcuri, degradarea Rovine), sărac-ascet prin nebunie ispăşire a trufiei cărnii (văluri înşelătoare, moşneagul rege Lear) şi bogat-cosmic, ca noapte bogată. Codrul este labirintul şi Craiul este, prin confirmarea nunţii iniţiatice, Muntele cosmic: “Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac”) I-65) – este starea circulară: încrederea demiurgică, prindere în văluri, sărăcia-ascetism pentru Revelaţie – revenire la bogăţie-noapte bogată.
Lacrimile sunt ploaie fertilizatoare, prin durere, a stării hieratice, a cercului paradisiac: (I-64) “Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri” (albastrul cercului-Eros împlinit este fecundat şi confirmat prin ploaia fertilă, ploaia de foc a lacrimilor).
La fel (I-117): “Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van” – lacrimile sunt ploaie sfântă, de foc, revărsare de monade spirituale, care transfigurează zona instinctului în zona demiurgiei spirituale-eros.
Sfinţenie, la Eminescu, este în tot şi peste toate, atâta timp cât tensiunea spirituală este maximă: “Şi nopţile-s de-un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe” (Logos-ul mistic, de neînţeles, dar asimilabil prin absorbţia în uranic, readuce la Muntele Cosmic al nopţii, prin farmec-răpire a energiilor-amprente; aceasta, pentru că iubirea ei este veşnică, euharistică, hyperionizând-o: “În veci îl vei iubi şi-n veci / Va rămânea departe” – ceea ce simte şi Luceafărul, în legătură cu Ea: iubirea este creatoarea depărtării, adică a Cercului Infinit al Sacralităţii.
* * *
4. SAT – CASĂ, SAT – VATRĂ
(I-62) “Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie”.
Eminescu deşiră şi dizolvă toate firele care încearcă să limiteze avântul demiurgic al Spiritului (care suie, acăţat de pietre sure). Liniile patrulaterului-salon se dizolvă în cercul codrului:
a) de la sala-patrulater ((II-6) “Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala”),
b) prin stihiile vânt-omăt ((III-6) “Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă”) – privirea reuşeşte transparentizarea-fereastră (“Se uită prin fereastră cum ninge-ncet … mereu”),
c) ajungându-se la cercul-colibă, cu cercul erectil (printre stânce încuibate) spre Munte: “Din pragu-i să se uite la munte” (Âthman, prin intenţia-realizare mitică a privirii),
d) prin camera bogată în noapte (I-9) “E noapte. În camera bogată …”) se sugerează paradisul pierdut (II-10): “Ce vrei? Îmi pare-n ochii-ţi că văd o veche vină. / În vorbă amintirea a unei crude munci, / În inimă e-o parte a totului străină – / De-ai fost vreodată tânăr, e foarte mult de-atunci” – bătrâneţea este starea de păcat (sau efectul stării de păcat), este acceptarea decăderii-degenerare; tinereţea este anularea păcatului, prin Eros-Logos (refacerea Logos-ului prin Eros-ul Divin, agapé).
Regretul este după Mythos: “Să-mi deie-un măr în care închisă e o lume, / Palat frumos la munte, în codri înfundat” (deci, cvadratura urbană este respinsă clar, prin nostalgia colibei de paie, prin care se ajunge la originaritatea codru, cu palate magice, cosmosuri condensate (nişte poiene ţâşnite pe verticala luminii). Cuplul din palatele magice este cel din Luceafărul (II-11): “Să fii un paj din basme şi eu să fiu regină!”
Satul amuţeşte în vale, pentru a ceda prioritatea esenţei sale, vatra de jăratec (I-61). Starea de sat este starea care exclude, la modul absolut, trăsăturile, limitele, formele, acceptând dizolvarea în esenţă: vatra-foc şi tăcerea (amintire) sau valea (moarte-prag spre noapte bogată), în care se dizolvă cetăţuia, bolţile, straşinele.
Oraşul e labirintul-infern (tavane, uliţe, baricade, fereşti murdare, ziduri, uşi care au clampe, ivăre care sar, permiţând invazia sterilităţii, a Logos-ului monstruos: congres de rubedenii, ca mumii egiptene). Presiunea oraşului naşte implozia-regresiunea spre originar, scufundarea spre castel (care nu înseamnă urbanistică arhitecturală, ci solitudinea verticală, Muntele cu Vârf-Âthman).
Satul acceptă docil, dizolvarea unghiurilor în (semi)cercuri naturale: luna, valuri, coroanede copaci – şi explozia spirituală deal-munte-stea (Soare-Lună), prin streşine vechi (I-277).
Satul-vatra conţine, deci, Centrul-Crucea-Hristos. Satul dispare în stihiile cosmice, satul este în stelele cosmice. Satul este anamneză – (arhitectonic-spiritualizată) : “Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă (…) Atunci i se năzare un vis frumos … şi pare că / Revede tinereţea-i cu ochii sufleteşti (…) ar vrea ca să mai vadă colibele de paie / Prin stânce încuibate (…) Când luna printre nouri, crăiasa cea bălaie, / Se ridică prin codri din fruntea unui deal (…) Să aibă-ar vrea colibă de trestii, mititică, / În ea un pat de scânduri, muşchi verde de covor (…) Ar vrea să rătăcească (…) Unde-nvăţa din râuri o viaţă liniştită (Râul Demiurg), / Părând să n-aibă capăt, cum n-are început”.
Deci, prin satul docil la invazia eternităţii (-Natură), omul redevine colaboratorul lui Dumnezeu. Satul este stare de antropogonie şi theogonie, simultan şi sinergic.
Muntele se construieşte la modul primitiv-stihimic (piramide – jumătate în lume, jumătate în infinit), palatele soarelui au, la ferestre, flori-sfinte ceruri-scări, ca şi casa ţărănească (Memento mori, I-266-269). Vatra, în palatul Soarelui e vatra de răsărire a zorilor (I-265). Icoanele sunt imagini de tranziţie spirituală spre spaţiul divin: sunt tablouri zugrăvind miturile dace. Grădinile Edenului se dezvoltă din explozia vizionară a grădinii spiritualizate a satului românesc: “şi grădinei arbori mândri (…) Conjuraţi ş-acoperiţi cu ederă (…) Mişcând florile ei albe (…) în scări pe flori pendante (…) Spânzură din ramuri nalte viţele cele de vis (…) Şi albine roitoare luminoasă miere sug” (I-126).
Deci, satul este Starea de sat, adică Starea de Eden regăsit (Vatra-Spirit), de mântuire, de regăsire a originilor (nu există, în fapt, un infern al deznădejdii la Eminescu – ci infernul face parte din structurile iniţierii prin efort spiritual, nu prin umbre perpetue: finalitatea este, mereu, regresia spre originar). La Eminescu, iniţierea este eroică, zeiască – spre a anula-depăşi, mereu, condiţia banal-umană.
Templul Cosmic e pângărit prin infiltrarea în strane (faguri ai Edenului) a stării infernale, obţinută prin înjosirea Logos-ului (cu evlavie de vulpi, bâlbâiţi, guşaţi, etc.) urma, implacabil, furor sacer purificatoare, re-stabilizatoare în centrul sacru: intervenţia Cavalerului-Călugăr (Âthman), Mircea-Ţepeş (Focul-Vatră a neamului).
…Contemporaneitatea concepţiei eminesciene, despre Ortodoxia-Sat? Priviţi în jur: cât Sat-Templu a mai rămas, câtă pângărire vine…! Dar, contează, în primul rând, şi câtă speranţă mai avem, în Focul-Hristos Purificator/Mântuitor!
Notă: A fost utilizată ediţia Petru Creţia: Poezii şi proză, Cartea Românească, Buc.-, 1978.
Topic: Studii | Comments Off on SATUL ROMÂNESC EMINESCIAN – CA DISPOZIŢIE METAFIZICĂ (2)
« AnteriorulUrmătorul »
