Eseu despre mină
de Violetta Petre | 12 Mai 2010
În adâncurile negre, aerul rarefiat
Te sufocă …Şi lumina înspre stele a plecat…
Pietrele de flori de mină strălucesc incendiar
Cum de-atâta frumuseţe stă-ngropată-aici? Şi iar
Îmi pun întrebări de ieri, de acum ce nu mă lasă
Să gândesc firesc ! mina e şi ea o casă…
Unde oameni ce trăiesc în adânc şi în mister
Se orienteză-n spaţiu , având piatra ca reper…
Cârtiţe umane trec printre galerii săpate
Lasă viaţă şi regret, vise şi gânduri în spate..
Răspândind melancolie printre florile de mină
Ce aduc un pic de viaţă, strălucire şi lumină…
Liniştea mai doare-un pic până-ncep să urle munţii
De tăierea în rărunchiiTerrei sub Lacrima frunţii..
Tot săpăm în taine-adânci şi golim sfera de miez
Nu avem respect, nici milă…nu mai avem nici un Crez…
Topic: Poezii | Comments Off on Eseu despre mină
MARTA – O FEMEIE ARZÂND DE IUBIRE PENTRU ISUS
de Cezarina Adamescu | 11 Mai 2010
PORTRETE SPIRITUALE
Viaţa cu Regina Păcii este o bucurie continuă şi constantă, o pace desăvârşită, netulburată de încercări şi suferinţe, căci crucile şi necazurile sunt înţelese şi purtate cu dragoste şi smerenie, oferite lui Isus Cristos cu recunoştinţă.
Din inimile pelerinilor la Medjugorje se revarsă un fluviu de bucurie şi pace pentru a umple lumea cu Pacea lui Cristos.
Prin natura sa, iubirea este divină şi ne face părtaşi la natura lui Dumnezeu. Când iubeşti eşti dăruit lui Dumnezeu. Iubirea acceptă totul, chiar şi ceea ce este dur şi amar, în Numele lui Isus care este IUBIRE.
Rugăciunea face să crească iubirea noastră până la perfecţiune: „Rugaţi-vă, căci în rugăciune fiecare poate atinge iubirea perfectă” (Mes. 25. X. 1987).
„Dragi copii, în viaţa voastră voi aţi făcut cu toţii experienţa luminii şi a întunericului. Dumnezeu dă fiecăruia cunoaşterea binelui şi a răului. Eu vă chem la lumină. Duceţi-o tuturor acelor care sunt în întuneric. Zi de zi, oamenii care trăiesc în întuneric vin şi bat la poarta casei voastre. Dăruiţi-le lumina, dragi copii! – spune Gospa în Mesajul din 14.martie 1985.
Medjugorje a fost dat oamenilor de Dumnezeu pentru ca Maria, Născătoarea de Dumnezeu să ne înveţe să dăm lumină lumii.
Lumina cunoaşte trei realităţi:
-cea fizică: a soarelui, astrul originar al Creaţiei;
-a minţii: a raţiunii – omul înţelege legile acestei lumi.
-cerească – divină, necreată, Taborică.
Cristos este plinătatea Luminii. Creştinii spun: „Întru Lumina Ta vom vedea lumină”.
Nu întâmplător, Maica Domnului apare la Medjugorje pe munte, înconjurată de o lumină cerească. Nu întâmplător, Crucea pe pe Krizevac este adeseori învăluită în lumină orbitoare care se vede de jos, din sat.
Se spune că oamenii înţelepţi, sau sfinţii sunt înconjuraţi de nimburi de lumină. Ei constituie Lumina lumii. Din Inima lui Isus Preaîndurător se revarsă snopi de lumină galbenă şi albă. Din mâinile preacurate ale Fecioarei de pe Medalia Miraculoasă se răspândesc mii de haruri sub formă de raze de lumină.
Spre această lumină ne îndreptăm şi noi, vrednici sau nu, să ne împărtăşim din ea, să bem din ea ca din izvorul vieţii.
Mă aflu în momentul de faţă lângă statuia lui Leopold Mandic, acest Ispovjednic (confesor) de excepţie şi mă rog lui: „Ajută-mă Sfinte Leopold să fac o bună spovadă şi să mă albesc de păcate prin Cristos Domnul nostru.”
Acum pot participa cu inima curată la Jertfa Euharistică în starea harului sfinţitor.
Înainte de a mă spovedi însă, s-a petrecut un lucru uluitor: Aşteptam la rând şi urmam eu la confesional. Marta Odae, ghida noastră, era în căsuţa dublă a confesionalului. Deodată uşa confesionalului se deschide şi iese părintele Eusebio cerându-mi să merg înîuntru şi s-o trezesc pe Sora Marta care a leşinat, să-i dau palme, s-o ciupesc, etc.
Când am intrat, am văzut-o pe Marta şezând pe scaun, inertă, cu capul plecat într-o parte, dar surâzând, aşa cum surâd copiii în somn, cu gura întredeschisă, prin care respira regulat. Am încercat s-o scutur puţin, i-am luat mâna, dar mâna i-a căzut la loc, inertă. Ştiam că nu e moartă pentru că râdea şi respira, iar pleoapele îi tremurau abia perceptibil. Am strigat-o pe nume, dar nu mi-a dat nici un semn. Am ieşit din confesional foarte tulburată, ca să dau de veste, să vină cineva să-i dea primul ajutor. Eram foarte derutată şi i-am spus părintelui că Marta e în extază mistică şi că nu se poate face nimic până nu-şi revine singură.
Magda Lalu mi-a confirmat că şi ei îi spusese să aibă grijă, dacă se întâmplă aşa ceva, s-o lase în pace, să n-o scuture, să n-o bruscheze, până-şi revine.
A durat aproximativ zece minute, poate mai mult. Magda a plecat şi mi-a spus să stau lângă ea şi să mă rog Duhului Sfânt. Dar în clipa aceea nu-mi mai aminteam nici o rugăciune către Sfântul Duh. Eram aşa de emoţionată şi de speriată, fiindcă e proverbială frica mea de muribunzi şi de morţi.
Am intrat din nou în compartimentul penitentului, am spus Ave Maria şi deodată Marta s-a trezit singură, proaspătă, reconfortată, cu ochii limpezi, zâmbind. Am îmbrăţişat-o, spunându-i că totul e în regulă. Suntem aici. E bine. Mulţumim lui Dumnezeu. Şi ea m-a îmbrăţişat fericită şi mi-a arătat crucifixul din confesional. Apoi mi-a spus: „Mă duc la Sfânta Fecioară”.
S-a îndreptat spre statuia Gospei din biserică, a îngenuncheat şi a rămas aşa în rugăciune vreme nemăsurată.
M-am apropiat şi eu şi mi-am făcut canonul dat de părintele la dezlegare. Am spus: „Adu-ţi aminte, o prea blândă Fecioară Marie, că nu s-a auzit niciodată să fi fost părăsit cel care a alergat sub ocrotirea ta. Cel ce a cerut ajutorul şi mijlocirea ta. Însufleţită de o astfel de încredere, alerg la tine, o Sfântă Fecioară a Fecioarelor. La tine vin şi stau în genunchi înaintea ta, Maică a Cuvântului, nu dispreţui cuvintele mele, dar auzi-mă şi ascultă-mă, Amin” – această frumoasă rugăciune a Sfântului Bernard, cu intenţia de a-i întoarce pe păcătoşi şi pentru cei care nu cred în fenomenul Medjugorje.
Eram foarte tulburată de ceea ce mi se descoperise cu puţin timp înainte, fiindcă era un fapt minunat. Dumnezeu îmi arătase pe viu ce înseamnă un mistic, un vizionar şi cât am greşit când am judecat-o în legătură cu stângăciile care s-au ivit pe drum în acest voiaj, pentru că Marta nu are nici un fel de aptitudini de ghid. Şi nu cunoştea nici drumul, dovadă că ne-am rătăcit în preajma localităţii şi am orbecăit, şoferul fiind nevoit să se întoarcă nu ştiu câţi kilometri şi să o apuce pe drumul bun. Atunci toată lumea a comentat şi nici eu nu m-am lăsat mai prejos.
Trebuia însă ca eu să mă aflu în acel moment al extazului mistic lângă Marta şi nu altcineva şi atunci când s-a trezit, ca să văd, să pipăi şi să aflu, la fel ca şi Toma, şi să nu mai pun la îndoială aceste fapte. Doar să văd şi să cred.
Şi Toma a văzut şi a crezut. A îngenuncheat şi s-a prosternat spunând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Ieri a fost Duminica Tomei, Duminica Divinei Milostiviri. Dumnezeu se milostivise de mine şi-mi arătase ceea ce trebuia să ştiu.
De ce n-am crezut-o însă din primele ceasuri şi mă revoltasem, ca şi ceilalţi, grăbindu-mă s-o judec şi s-o etichetez?
Vai, vai, ce uşor alunecăm în prăpastia neîncrederii, ce uşor ne pierdem harurile cu care Dumnezeu şi Gospa ne împodobeşte!
Marta de câte ori iese din biserică sau din capelă, dansează, e fericită. Tot timpul râde de ceva ştiut numai de dânsa, dar oamenii cred că râde de ei şi asta-i înfurie. Eu însămi am crezut aşa. Marta parte un copil autist care trăieşte în lumea lui.
Toată lumea o împroşca de reproşuri la Timişoara şi la Sân Andrei pentru pierderea de vreme şi pentru că nu găsise mijloc de transport după ce plătisem pentru această maşină să ne ducă în Iugoslavia şi ea stătea în pragul casei Kolping, nu spunea nimic şi râdea. Credeam că-şi bate joc de noi. Cineva a pronunţat cuvântul „poliţie”. Cu toţii am fost nedrepţi şi ar fi trebuit să-i cerem iertare din toată inima.
Gospa ne-a făcut un dar minunat cu această femeie micuţă, mai degrabă urâtă, spălăcită, cu negi pe faţă, îmbrăcată foarte modesdt, fără farmec, fără nimic deosebit, văzut din exterior. Dar cu o trăire interioară extraordinară. Cine-ar fi bănuit? E sârboaică sau croată şi vorbeşte rău româneşte. Iar chemarea ei este de a duce pelerini la Gospa. Cine ştie câte mii de pelerini au venit aici prin intermediul ei, pe acest pământ sfânt?
Dumnezeu se slujeşte de oameni pentru lucrarea Sa.
Când ne-a spus vineri că „numai cei aleşi” trebuie să ajungă aici, la Medjugorje, ne-a apucat furia şi ne-am răţoit la ea, spunându-i că, ori mergem toţi, ori niciunul. Biete minţi omeneşti împotrivindu-ne voinţei divine!
Ne-a dat un exemplu straşnic de umilinţă. N-a cârtit, n-a ripostat, n-a explicat nimic. Ne-a lăsat s-o mustrăm cât vrem, spunându-ne că degeaba ne-ar explica pentru că oricum n-am înţelege, ceea ce ne-a înfuriat şi mai mult pentru că ni se părea că ne crede handicapaţi şi că îşi bate joc de noi. Cineva îi cerea banii înapoi imediat. (O, vanitatea noastră, superba noastră vanitate, minunatul nostru orgoliu rănit!)
Ea s-a dus la biserica din Sân Andrei şi s-a rugat toată noaptea pe o ploaie şi un frig cumplite, descurajante.
Noi ne-am petrecut noaptea ca vai de lume, înghesuiţi în două camere, dormind de-a-mpicioarelea, ori pe un scaun, cu capul pe masă, în frig, protestând nemulţumiţi. Singură, Camelia a plâns amarnic spunând că nu se poate întoarce acasă, că i-a promis tatălui ei că merge să se roagă pentru el. Camelia e frizeriţă în sat şi ar fi ajuns de râsul satului întorcându-se din pelerinaj mai devreme, fără nici un rezultat. Acum plângea şi se ruga fierbinte să găsim o modalitate de a ajunge în Jugoslavia.
Eu făceam pe viteaza şi când s-a propus ca unii dintre noi să renunţe, să rămânem mai puţini şi să închiriem un microbuz, eu am spus că nu plec nici moartă. Să ştiu că merg pe jos la Medjugorje şi tot o să ajung. Nu ştiam ce vorbesc, dar eram foarte hotărâtă.
A doua zi Marta a apărut senină, bucuroasă, râzând. Credeam că s-a rezolvat, dar nu se rezolvase nimic, numai că ea era foarte încrezătoare.
Ce legătură tainică avea ea cu divinitatea, n-am aflat, cert e că ştia dinainte tot ce se va întâmpla.
În timpul slujbei de sâmbătă dimineaţă, în biserica greco-catolică de rit bizantin din Sân-Andrei, localitate aflată la cca. 10 km de Timişoara, a primit un telefon pe mobil şi a vorbit la uşa bisericii cu cineva.
Atunci abia am simţit, am ştiut că vom pleca totuşi, pentru că până atunci totul era nesigur. Patru persoane plecaseră deja înapoi acasă, fără să le silească nimeni, singure aleseseră drumul înapoi, cu trenul de 5,40 dimineaţa. Mai rămăsesem 7 şi cu ea 8, numai bine pentru un microbuz. Abia după aceea am înţeles că trebuia să le mulţumim, pentru că, prin renunţarea lor, aveam noi posibilitatea să ajungem cu bine.
Imediat Marta s-a întors la locul ei în biserică şi s-a rugat, cu capul plecat, multă vreme. Eu cred că a plâns mult în tot acest răstimp.
Pentru Marta Odae, orice s-ar fi întâmplat, ea nu se abătea de la rugăciunea sa. N-am înţeles nicicum de unde venea această forţă interioară a ei care o făcea să învingă totul, dar abia când am făcut o retrospectivă a tuturor întâmplărilor, am început să descifrez câte ceva. Sunt taine care depăşesc pe oricine şi, oricât ai încerca să le pătrunzi, nu poţi dacă NU ŢI SE DESCHID OCHII.
Eram cu toţii în postura celor doi ucenici, în drumul spre Emaus, cărora nu li se deschiseseră ochii pentru a-L recunoaşte pe Isus Cristos înviat. Şi abia la frângerea pâinii, ei L-au recunoscut şi i-au spus: „Rămâi cu noi, Doamne, căci se face seară…”
După Sfânta Liturghie Marta a făcut o rugăciune lungă în faţa statuii Gospei din Sân Andrei, prosternată la pământ, aşa cum obişnuia. În timpul rugăciunilor, nu putea fi distrasă cu nimic altceva, nu vedea, nu auzea, îşi vedea mai departe de ruga ei. Apoi a făcut rugăciunea de Consacrare la Inima Neprihănită a Mariei. Când s-a ridicat, râdea iarăşi.
Ştiam deja că totul se aranjase favorabil. Urma să vină patronul unei firme de transport internaţional şi să negocieze drumul, ceea ce s-a şi întâmplat (la un preţ mult mai mare, desigur, dar ce mai conta?)
La ora 13,30 plecam deja în Ţara Gospei. După 37 de ore de nesiguranţă în Timişoara.
Aceasta-i povestea Martei – o femeie arzând de iubire pentru Isus şi pentru Maria.
Nimeni n-a înţeles-o pe deplin (poate Maria-Magdalena care se înrudeşte spiritual cu ea, sunt spirite congenere, poate ea să fi înţeles ceva).
Ciudat este că am simţit că e o persoană aleasă, că se petrece ceva tainic şi deosebit cu ea, şi mă tulburam pentru că nu mă simţeam vrednică să aflu acest secret. Ce anume o făcea să surâdă mereu, să rămână calmă, chiar şi când şoferul Arpad (Loţi) o tachina, vrând s-o dea jos din maşină la un moment dat, pentru că rătăcise drumul de mai multe ori. Intraţi în Medjugorje, nu puteam ajunge aici, se punea un ultim obstacol, ceva nevăzut ne oprea, făcându-ne să bâjbâim, nu nimeream deloc, deşi Marta fusese de mai multe ori aici, erau ultimele zvârcoliri de împotrivire, ori poate pentru a ne curăţa de păcate şi a ne limpezi ochii şi trupurile, să fim vrednici de a primi marele dar care ni se făcea.
Era în zori, pe străzile localităţii nu se zărea ţipenie de om, nu aveam pe cine să întrebăm, încotro se află Medjugorje, nu mai exista nici un indicator, şoferul se enervase cumplit, fuma ţigară de la ţigară, coborâse din maşină, noi eram de partea lui, pentru că Marta nu ne spunea nimic, ci numai zâmbea.
Probabil că în viziunea ei, noi eram nişte gângănii care ne agitam şi ne zbăteam fiecare în câte un ac şi nu găseam resursele să ieşim din impunsătură şi să zburăm mai departe. Cine ştie cum ne-o fi perceput ea?
La întrebarea şoferului:
-Ei, acum unde mergem? – răspunsul Martei a fost:
-La Medjugorje! – ceea ce ne-a lăsat perplecşi, ca şi când am fi fost străini de destinaţia pe care o alesesem. Dar pe unde, nimeni nu ne spunea. Tot şoferul a coborât, s-a interesat la un magazin non-stop, constatând că am mers cca. 30 de km în plus şi ne-am întors, ajungând în cele din urmă în localitate.
Acolo am oprit direct la biserica Sfântul Iacob iar Marta şi Maria-Magdalena (ce stranie coincidenţă cu numele acestea biblice alăturate!) au îngenuncheat pe pământul gol şi s-au prosternat cu faţa la pământ şi mâinile sub cap, stând aşa, preţ de câteva minute bune.
Noi ne-am mulţumit cu o îngenunchere scurtă, într-un picior (de teamă să nu ne murdărim sau să nu ne rănim?) şi mai multe cruci făcute la repezeală, în picioare. (Vai, vai, vai!)
Am intrat în biserică şi alt motiv de enervare a fost pentru noi faptul că, fiind prea devreme şi începând Liturghia în limba germană, Marta şi Magdalena au rămas la slujbă şi s-au împărtăşit, noi aşteptându-le afară. (Nu puteam face şi noi la fel?)
Ea nu contenea să-i mulţumească Gospei şi râdea tot timpul, dar noi nu ştiam pentru ce. Ar fi stat acolo veşnic, dar noi eram foarte nerăbdători. Nedăbdători, să ce? Să ne cazăm, fireşte, să ne spălăm după 17 ore de călătorie, după atâtea vămi (Ungaria, Serbia, Croaţia, Slovenia, Bosnia Herţegovina – câte două vămi de fiecare ţară!) după o noapte agitată de mers cu maşina.
Suntem oameni şi nimic din ce e omenesc nu ne e străin, parafrazez un dicton al lui Terenţiu, preluat de Dostoievski.
Când Marta a ieşit din biserică la terminarea Sfintei Liturghii râzând şi s-a rotit cu braţele întinse, dansând, cu faţa scăldată de o bucurie imensă şi de o lumină pe care nimeni n-a perceput-o, cu toţii am dezaprobat-o, fireşte. Singură Maria-Magdalena era de partea ei.
Eram obosiţi, epuizaţi de drum, nervoşi, cârtitori, certăreţi, ca şi fariseii din Biblie, ca şi apostolii la Fântâna lui Iacob, când l-au văzut pe Isus vorbind cu femeia Samariteancă şi spunându-i că-i dă de băut o apă ca să nu-i mai fie niciodată sete.
Am trimis-o la telefon ca să se intereseze de camere la surorile misionare franciscane din Citluk-Vionica, adresă pe care ne-o dăduse părintele Ioan la plecare.
După o lungă aşteptare, a venit, spunându-ne că acolo nu se poate merge, dar ne duce ea la nişte familii care primesc în gazdă. Ceea ce a şi făcut, iar gazdele croate s-au angajat să ne ţină GRATUIT 5 zile, pe toţi (preţul plătit în plus pentru transport!) Nu aveam cuvinte să-i mulţumim Gospei şi să ne cerem iertare că nu am avut suficientă încredere!)
Marta – această femeie neînsemnată, făcând parte din categoria celor „curaţi cu inima”.
O expresie de fericire indescriptibilă emană de pe faţa sa şi de asemenea, o lumină. Devine frumoasă. Faţa ei se transfigurează, devine strălucitoare, iradiantă. Are atâta bucurie în ochi încât nu mai ştie cum să şi-o ascundă. Nu mai surâde, ci râde de-a binelea, cu gura larg deschisă. Coada groasă de păr de pe spate se mişcă în ritmul mişcărilor capului, cu vioiciune. Parcă ar vrea să îmbrăţişeze întreaga lume, într-o largă, cuprinzătoare şi tandră mişcare. Dansează, cu mâinile desfăcute în chip de aripi şi parcă se saltă puţin de la pământ. Bluza ei albă, de ivoriu, cu danteluţă la guler şi fusta neagră, lungă, sobră, au devenit o singură piesă se îmbrăcăminte, imaculată, cămaşa neprihănirii. Nu i se mai văd nici firele cărunte care se încăpăţânau să-i atârne rebel, pe obraji, pe frunte, obligând-o să şi le aranjeze mereu cu mişcări stereotipe. Nu mai are nici un neg vizibil pe faţă. (Unde au dispărut?) căci faţa ei a devenit foarte frumoasă şi dintr-o femeie comună, aproape urâtă, cu umeri înguşti, arimetrici, cu coloana vertebrală puţin arcuită, iat-o transfigurată, o mică zână bună care surâde, surâde, surâde…
Ce se întâmplă cu ea? Toţi pelerinii observă această schimbare vădită în înfăţişarea ei şi se miră. N-o mai recunosc. Acum, într-adevăr, nimic n-o mai face să se tulbure, să se enerveze pentru că în inima ei domneşte pacea, pe care nu o împarte cu nimeni deocamdată, dar care transpare sub formă de raze vii din ochii, din părul, din gura, din mâinile şi din inima sa.
Vocea ei tărăgănată, leneşă, uşor cântătoare, (ca a românilor plecaţi vremelnic în Italia şi care vin cu un accent latin, prelungind sunetele aproape de cântec), devine catifelată, suavă, duios-protectoare, vocea unei mame care le vorbeşte copiilor ei micuţi care nu prea înţeleg lucrurile.
Marta prin extazele sale mistice devine din ce în ce mai bogată, mai misterioasă.
Ce păcat că nu putem pătrunde în lumea ei şi nu înţelegem limbajul pe care-l foloseşte în convorbirile ei cu îngerii, cu Isus, cu Gospa, cu sfinţii, cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeu Tatăl! Noi suntem tentaţi să putem pe seama unei boli ciudate manifestările ei mistice, transele ei prelungite în care, desigur, vorbeşte cu Isus şi cu Maica Cerească, în care poate, îşi vede îngerul păzitor, în care primeşte semnale pe care noi nu le primim şi de aceea nu le înţelegem!
Marta este o femeie privilegiată, este aleasă, fără doar şi poate să ne conducă şi să ne deschidă ochii.
Îndeobşte, oamenii care nu înţeleg un lucru, au tendinţa de a-l respinge. Şi mie mi s-a întâmplat acest lucru. Sau se întreabă: Mie de ce nu mi se întâmplă aşa ceva? Ei nu înţeleg că Dumnezeu se manifestă tocmai prin oameni aparent şterşi, neînsemnaţi, necarismatici, în „cei mici” dar „curaţi cu inima”, aşa cum a spus în Fericirile de pe Munte.
Singura atitudine pe care trebuie s-o avem în ceea ce priveşte aceste fenomene trebuie să fie aceasta: „Nu înţeleg, dar cred!”
Pentru că nu tot ceea ce nu înţeleg eu nu este adevărat. Sau nu tot ceea ce eu nu simt, nu se întâmplă. De ce să nu admitem faptul că Dumnezeu se manifestă în fiecare om altfel, în nenumărate chipuri, după mulţimea harurilor şi a carismelor fiecăruia?
Personal, mărturisesc că am venit aici, nu ca să văd semne, pentru că nu am nevoie de semne ca să cred. Am venit să mă purific, să înaintez în credinţă, să capăt darul tăriei în credinţă, al rugăciunii zilnice a Rozariului, aşa cum cere Gospa, darul postului, al înfăptuirii apostolatului în slujba lui Cristos, prin mijlocirea Armatei Maicii Domnului, la care m-a chemat directorul naţional al acestei Mişcări marianice.
Am primit într-un scurt timp, har peste har!
Trebuie doar să le păstrez, să le întăresc, să le înmulţesc, să le fac să dea roade, apoi să le dărui la rândul meu.
Însă Marta ne-a spus că vom primi mari haruri dacă am rămas statornici în hotărârea noastră şi nu am plecat înapoi, acasă. Poate că nu întâmplător, pentru că fiecare dintre noi, a avut la un moment dat o clipă de şovăială, de slăbiciune, de îndoială. Dar, încă o dată Gospa a călcat capul şarpelui şi ne-a scos la lumină.
Lumina numită Isus Cristos.
Mulţumesc, Maică Fecioară pentru acest lucru şi că nu ne-ai abandonat, atunci când totul părea imposibil şi nu mai exista nici o speranţă să venim aici.
Dar la Dumnezeu totul este posibil.
15 aprilie 2010
Topic: Meditaţii | Comments Off on MARTA – O FEMEIE ARZÂND DE IUBIRE PENTRU ISUS
Patriotică…
de Nicolae Nicoară-Horia | 10 Mai 2010
De versul meu nimenea să nu se împiedice,
El nu stă în calea niciunui condei,
„Eu nu citesc poezii patriotice!”
La urma urmelor, Patria, ce-i?
Ea, Poezia, nu se toarnă cu sila
În mintea şi în capul cel plin,
Mă cuprinde uneori disperarea şi mila,
Eu îmi cânt Aerul de unde vin…
Când scriu despre Horia, despre păduri
Şi despre atâtea izvoare furate,
Ai totuşi răbdare, învaţă să-nduri
Aceste cuvinte ce mi-au fost date!
Nu mă-ntreba ce înseamnă răscoală,
Roată sau fluier, Doină, ogor
Şi altele câte nu se învaţă la şcoală,
Toate acestea, copilul meu, dor..
Nu tulnic pe dealuri, din pieţe amvon
Eu nu mi-am făcut niciodată,
E tot mai subţire stratul de-ozon
Din Istoria neamului meu demodată…
De scriu poezii patriotice încă
E semn că o Ţară mă are în gând,
O să-mi treacă şi mie durerea din stâncă-
Mă rog să nu fie mult prea curând…
Duminică, 21 februarie 2010, dimineaţa…
Topic: Poezii | Comments Off on Patriotică…
O CARTE CONTRA PREZENTULUI ŞI ÎNVIORĂTOARE PENTRU SPERANŢELE VIITORULUI
de Adrian Botez | 7 Mai 2010
„LECTURA – SUB PRESIUNEA CANONULUI”
Pe 20 aprilie 2010, la Colegiul Naţional „Ion Creangă”, din Bucureşti, au avut loc lucrările Simpozionului Internaţional, Ediţia a III-a: Lectura – sub presiunea canonului? Referatele prezentate, cu această ocazie, la cele patru secţiuni ale Simpozionului (Secţiunea I – Canon/Anticanon/Dincolo de canon; Secţiunea a II-a – Lectura – între bucurie şi obligaţie; Secţiunea a III-a – Primii paşi spre lectură; Secţiunea a IV-a – Bibliotecă, internet sau televizor?) au fost culese cu hărnicie şi judicios organizate şi echilibrate, într-o carte, de către doamna prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU.
Toţi autorii referatelor sunt profesori/pedagogi, dascăli şi bibliotecari (dimpreună, FORMATORI DE SUFLETE!), cu lungi „stagii” de îngenunchere la Altarul Revelator al Cărţii. Adică, îngrijoraţi că învăţământul mondial şi naţional actual hiperbolizează maladiv latura informativă a educaţiei şcolare (creând premizele apariţiei unor generaţii de „roboţei” şi de monştri gelatinoşi, „tobă” de informaţie haotică, neselectată valoric, paralizantă intelectual – dar complet lipsiţi de afecte, de empathie şi de un spirit de discernere activă şi reactivă, în cadrul Cetăţii sub Asediu!) – şi eludează aproape complet latura moral-formativă din educaţia tinerilor intraţi în „tocătorul de suflete, voinţe şi minţi” al şcolii, până la nivelul la care se poate bănui o strategie a deformării şi imoralităţii, infiltrată, pe căi cu totul „neortodoxe” (de către liderii sociali şi politici ai lumii), în zona învăţământului.
A înlocui Biblioteca, cu televizorul sau cu Internetul – e totuna cu a înlocui Biserica, cu crâşma: „Sufletul bibliotecii este un cuantum de suflete ale celor care îi trec pragul. Biblioteca este un spaţiu însufleţit. Şi aşa trebuie să rămână!” – afirmă, pe bună dreptate şi cu mare acuitate, doamna bibliotecar Georgeta Tenea (cf. Biblioteca – un spaţiu însufleţit, p. 349).
Din fericire, cine este lucid şi citeşte, cu răbdare, consemnatele luări de cuvânt, are satisfacţia de a se afla în faţa unor alegaţii extrem de curajoase, chiar tăioase, în care Adevărul este rostit cu gura întreagă. Căci numai aşa se mai poate îndrepta, măcar câte ceva, din ceea ce au stricat, unul după altul, miniştrii postdecembrişti ai… „Educaţiei”!
Secţiunea I conţine 41 de referate, Secţiunea a II-a conţine 32 de referate, Secţiunea a III-a conţine 21 de referate, iar Secţiunea a IV-a conţine 33 de referate. Total: 127 luări de atitudine, faţă de realitatea Duhului Românesc, la momentul 2010. În loc de Prefaţă, inventiva coordonatoare a plasat referatul dlui conf. univ. dr. Valeriu Marinescu: De ce să [mai] citească tinerii de astăzi…: „În primul rând, tinerii ar trebui să [mai] citească din nevoia de cunoaştere (…) În al doilea rând, întrucât au vocaţie euristică – a descoperirii. Apoi, pentru că specia umană are vocaţia desăvârşirii (…). De frică, nu protestăm decât timid împotriva faptului că, de doi ani, adevăraţii scriitori numiţi <
Credem că, după aceste citate, nu este nevoie să insistăm asupra valorii acestei cărţi şi a unicităţii ei, în peisajul cultural românesc actual (cel puţin noi nu ştim să existe în România, scris pe hârtie şi „înrămat” între coperţi, un ARSENAL DE DUH mai important, mai vast şi mai expresiv-sintetizant al pericolelor care izbucnesc, când de ici, când de colo, dar în cadrul unui „spectacol” bine coordonat, dat de Forţele Socio-Terestre ale Entropiei Spirituale). Cartea aceasta are valoarea, eficienţa şi impactul revelatoriu al unui veritabil manual de „artilerie/balistică spirituală umano-divină”, manual de combatere a lumii antispirituale de azi, în care s-au constituit referatele acestui Simpozion – pentru a spera la victoria Spiritului Umano-Divin de mâine. Această plăsmuire sintetică despre primejdii de moarte ale sufletului şi nădejdi îndumnezeite vine la un timp atât de potrivit, încât credem a se asemăna cu şi a potenţa într-însa, oarecum („mutatis mutandis”…), valenţele metafizice ale rugilor de exorcizare, datorate Sfântului Vasile cel Mare…
…Deci, o idee extrem de valoroasă şi generoasă conţine însăşi iniţiativa Colegiului Naţional „Ion Creangă”, a organizatorilor şi coordonatorilor, de a fi gazdele şi stimulii unui astfel de Simpozion, cu tema de dezbatere centrată pe criza contemporană a lecturii, în faţa ofensivei, deosebit de agresive şi cu rezultate dezastruoase (mai ales din partea televiziunii şi a Internetului), asupra mentalului uman, în special asupra tinerilor/copiilor. Iar a face publice îngrijorările, precum şi soluţiile benefic-ameliorative, venite din partea şi exprimate de către nişte autentici specialişti ai lecturii (profesorii şi bibliotecarii, de liceu şi universitari) – acest fapt se constituie chiar într-un capitol cvasi-eroic (în aceste vremi) din războiul contra tembelismului, pasivităţii/pasivizării vinovate, inoculate de către cei care sunt responsabili (în guvernele ţărilor lumii!) de formarea unor generaţii umane vii, activ-reactive, responsabile, inovatoare şi sănătoase (din toate punctele de vedere, dar, în special, sănătoase spiritual!), generaţii care să nu poarte stigmatul involuţiei Duhului, ci să se dovedească demne de numele de „om/umanitate terestră”, de origine şi esenţă divină.
Trăim, azi, printre ruinele produse de atât de contraproductivele idei ale postmodernismului şi ale „liberalismului” libertin, ale pozitivismului/tehnicismului ucigător de suflete, toate aceste năpaste fiind combinate cu fixaţia mentală periculoasă, a „progresului tehnic continuu”. Adică, a dezumanizării şi vidării de sacral a omului. Şi una dintre principalele vini ale acestor curente de gândire (de fapt, de destructurare a gândirii!) este escamotarea Legii, a Necesităţii de Organizare, ca factori vitalişti şi vitalizatori. Alături, fireşte, de vina rupturii, aparent ireversibile, dintre CULTURĂ şi CULT!!!
„Canonul” este, de fapt, ceea ce fizica numeşte ca fiind „starea de neg-entropie”. Împotrivirea faţă de haos şi acceptarea condiţiilor păstrării Luminii-Logos Ordonator. Deci, o şansă dată omului de a-şi reaminti esenţa divină a făpturii sale.
Evident, „canonul” trebuie stabilit prin referinţă axiologică foarte profund responsabilă. Cel/cei care „presează”, în şcoală, prin Programe, manuale, lecţii, pentru a afirma un anume „canon” structurant fiinţial, trebuie să fie deplin conştient/conştienţi că poate/pot, în egală măsură, să formeze, prin propunerea unor modele canonice pozitive, generaţii de oameni întregi şi vii spiritual, sau să de-formeze/degenereze, grav şi ireversibil, generaţiile de duhuri fragile, prin propunerea, în cadrul „canonului”, a unor modele pernicioase, sub-culturale/anti-culturale şi destructuratoare de spirit. Este deosebit de dificil de evaluat valoarea propusă de vreun „canon”, atâta timp cât societatea umană contemporană s-a secularizat şi mercantilizat excesiv: în lipsa unui reper stabil, DIVINITATEA, variabilele „canonului” sunt/devin periculos de multe, instabile, josnic-negociabile şi, deci, extrem de relative: în pendularea lor spirituală tot mai largă, chiar şi cei mai buni, chiar şi pedagogii animaţi de cele mai bune intenţii, pot pierde din vedere ESENŢA – deci, se pot, deseori, înşela… – ŞI POT UCIDE, ÎN LOC DE A EDUCA!
Da, rezultatele înşelării lor (aducătoare de grave, ucigaşe/sinucigaşe erezii ale Fiiţei/fiinţării!), chiar non-voite, pot distruge umanitatea întreagă, cu tot cu planeta Terra!
…Spre exemplu, una este să propui şi chiar, persuasiv, să impui „Canonul Eminescu” (generativ întru Divin şi călăuzitor de Neam) – şi cu efecte perfect inverse (catastrofale, din punctul de vedere al formării spirituale a tinerilor din România!) se va solda propunerea şi impunerea (prin decizia imperativă sau insidioasă… depinde de „momentul lui Iuda”! – venită din partea unor aşa-zise „autorităţi culturale”, de soiul lui Nicolae Manolescu sau Alex Ştefănescu…) „canoanelor”, grav-degenerative de Logos şi Neam, tip „Mihai Gălăţanu”, „Ioana Bradea”, „Ovidiu Verdeş” sau „Mihail Vakulovski”…
Vom încheia acest semnal (dat în legătură cu apariţia, în România, a unei cărţi de excepţie, în care sunt reunite forţele de apărare şi atac ale celor mai avizate Duhuri de intelectuali (români din România şi români din Basarabia/„Republica Moldova” – forţe şi personalităţi avizate din punct de vedere al sensului cuvintelor „educaţie”, „grijă faţă de viitorul Neamului” – Duhuri profund şi autentic veghetoare asupra destinului generaţiilor tinere, care va trebui să nu irosească ceea ce umanitatea întreagă a strâns, printr-o evoluţie spirituală extrem de anevoioasă, timp de mii de ani) cu un citat, deosebit de inspirat şi de grav, cu energii interioare bine temperate, din referatul Lectură sau studiu? (cf. p. 249), al cercetătorului bucureştean George Liviu Teleoacă: „Cataclismele istoriei (…) ne-au smuls pământul nostru, ne-au smuls grâul, mierea şi aurul nostru, am dat tribut de copii pentru a deveni ieniceri, iar astăzi ne sunt absorbiţi absolvenţii cei mai dotaţi şi riscăm să pierdem totul, dacă mai stăm cu capul în pământ, privind la ceea ce spun unii şi alţii despre noi (…). În jurul nostru s-a ţesut un păienjeniş de neadevăruri care trebuie şi poate fi înlăturat (…). Parcă ne jenăm să le spunem tinerilor adevărul, deşi legătura dintre politicianismul ruinător şi derizoriul în cultură a fost demonstrată, cu peste o mie de ani în urmă, de Const. Rădulescu-Motru”.
Nu, n-avem timp să mai greşim, nici să mai şovăim, amânăm, tândălim pe Calea Lactee – sau să mai tolerăm Minciuna!
Cei cărora li se adresează azi, în primul rând, cartea coordonată de doamna RODICA LĂZĂRESCU (remarcăm, cu superlative, iniţiativa domniei sale, prin care a focalizat „flăcările” Ideii Soteriologice, plutitoare printre paginile volumului!) – adică TINERII, dar şi părinţii şi educatorii lor, prea puţin conştienţi şi responsabili… – vor deveni, mult prea curând, dacă nu veghem (câţi vom mai fi rămas treji… – şi numărul mare de luări de poziţie/atitudine, dintre paginile cărţii, nu dovedesc altceva decât că guvernanţii ţării şi ai lumii privesc în cu totul altă parte, decât ar trebui… – căci prin privirea „inversată”, faţă de cea de azi, ar putea aduce Binele şi Eliberarea Spirituală a României şi Terrei!) – …vor deveni, aceşti aparent şi/sau încă, poate, inocenţi tineri – enorme stive de bombe nuclerare amorsate, care vor spulbera până şi amintirea unei fiinţe terestre, pe care un Dumnezeu a numit-o, într-un imemorial „cândva”, cică: „om”…
Topic: Recenzii | Comments Off on O CARTE CONTRA PREZENTULUI ŞI ÎNVIORĂTOARE PENTRU SPERANŢELE VIITORULUI
« AnteriorulUrmătorul »
