Stihuri despre Indumnezeire si sfintenie
de Octavian Curpas | 28 Mai 2010
“Vreau o alta lume” – Stihuri despre Indumnezeire si sfintenie, de Victorița Duțu
Motto: “Era El si zbura impreuna cu tine.”
Victorita Dutu este cunoscuta iubitorilor de arta prin cartile si tablourile ce ii poarta semnatura. In centrul creatiilor sale se afla intotdeauna, o imagine si o idee. “Fara acestea doua”, spune Victorita Dutu, “creatiile mele nu se sustin, e ca la matematica, tot ce fac are la baza rigoarea matematica. Iar in pictura e la fel, daca o pictura de-a mea nu are idee si nu transmite ceva, nu pot sa pictez. E ca o demonstratie launtrica a unui ceva pe care eu il caut si acel ceva nu poate fi decat frumos, intoarcerea la sacralitate, la templu, la vesnicie, la ordinea lui Dumnezeu, daca lipsesc acestea, ma plictisesc.”
Sa te privesti in inima
Poeta si prozatoarea Victorița Duțu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Urmeaza volumele “Cuvintele”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, “Singuratatea tatalui” si “Izvoarele vietii”. Poeta s-a nascut pe 12 august 1971, la Podriga, in judetul Botosani. Despre parintii ei, aceasta spune ca sunt cei mai buni si mai curati parinti din univers. Absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si avand un masterat in logica si hermeneutica, Victorita Dutu este in prezent, profesor titluar de matematica, la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM Cultural si Educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”. Anul 2009 i-a adus Victoritei Dutu, Premiul International de poezie “NAJI NAAMAN”. Pe langa literatura, televiziune si munca de dascal, Victorita Dutu mai are inca o preocupare – pictura.
Despre aceasta pasiune, Victorita Dutu afirma: “Consider ca mergem prea repede si nu mai avem timp sa privim cerul, care se oglindeste pe umerii nostri. Pictorita din mine considera ca trebuie sa picteze si sa arate oamenilor ce face, invitandu-i printr-un gest : ”sa te privesti in inima si apoi sa faci aceasta rotire, catre umarul stang unde este asezata lumina cerului si apoi catre cer, iar pictura sa devina zbor ca si rugaciunea, ca si visul, ca si puterea si forta vietii. Prin aceasta intoarcere ochii devin curati si poti sa vezi Adevarul, Calea si Viata.”
De altfel, in opinia ei, toate realizarile sale de pana acum sunt foarte mari, pentru ca sunt darul lui Dumnezeu si reflecta curatia oamenilor care au contribuit la aceste impliniri. Constienta ca de una singura nu ar fi putut sa faca nimic, Victorita Dutu spune ca fiecare realizare a sa este extraordinar de importanta, pentru ca a fost colosala la momentul in care a venit. Dincolo de toate insa, cea mai mare realizare a sa este puterea pe care i-o da Dumnezeu de a merge inainte, orice ar fi.
“Vreau o alta lume”
Volumul de versuri religioase “Vreau o alta lume”, semnat de Victorita Dutu cu pseudonimul Ilinca Natanael si aparut la Editura Anamarol, releva o poeta preocupata de dorinta de a depasi nivelul superficial al cunoasterii lui Dumnezeu. Volumul exprima conceptia autoarei cu privire la Creator, creatiune, nasterea din nou, puterea de a trai o viata cu Hristos si implinirea destinului crestin in ziua revenirii Mantuitorului. Victorita Dutu reda cu minutiozitate si intr-un registru grav, propriile cautari, zbateri, esecuri, sentimente de zadarnicie, experimentate pe calea descoperirii lui Dumnezeu. Finalul cartii are o nota apoteotica, aducand in prim plan un tablou luminos, acela al certitudinii autoarei ca odata ce L-a gasit pe Cel din Vesnicii, va fi partasa si zilei marete a revenirii Sale. “Vreau o alta lume” este nu doar autoportretul spiritual al Victoritei Dutu, ci si o descriere versificata a drumului sau de initiere si alegere definitiva a valorilor crestine, ca optiune de viata.
“Doamne,… cum sa vin in libertatea Ta ?”
Dumnezeu este iubire si frumusete, de aceea tot ce a creat este desavarsit. Victorita Dutu intelege acest lucru, atunci cand afirma: “Cata frumusete, cata frumusete, Doamne”. In continuare, aceasta adauga: “Si cat de straina sunt eu de esenta ei!” Aceasta instrainare de esenta perfectiunii divine este din pacate, un dat al omului cazut in pacat, este insasi conditia sa pe acest pamant. Dintotdeauna, aspiratia spre perfectiune ne-a caracterizat, iar neputinta de a o atinge ne marcheaza in mod dramatic existenta. Poeta analizeaza si descrie cu detalii fine miracolul genezei: “Doamne, cosmosul intreg e creatia Ta,/ Tu le-ai creat, Tu ai creat stelele si lumina,/ Iar copacul acesta de care eu ma sprijin cu mana,/ Sunt martorii Tai, caci Tu ne-ai creat.”
In mod paradoxal, tocmai noi, creatia Sa, suntem cei care in simbol, Il rastignim pe Cel ce ne-a dat viata, ori de cate ori Ii nesocotim vointa divina. “Nu Ti-a fost sila de noi niciodata ?/ Cand ridicam pumnul inversunati,/ Gata sa Te lovim, gata sa Te ucidem ?” Fiul lui Dumnezeu S-a facut pentru noi, “om al durerii”, a coborat in aceasta lume plina de pacat si a acceptat sa moara pe cruce din iubire pentru umanitate. Victorita Dutu dezvaluie si reda cu sensibilitate si rafinament propriile reactii sufletesti profunde, in fata acestui gest suprem al Creatorului. Ea stie ca o totala comuniune spirituala cu Tatal Ceresc implica starea de libertare deplina, adica eliberarea completa de pacat. Astfel, interogatia “Doamne, nu sunt libera,/ Cum sa vin in libertatea Ta ?”, are darul de a ne releva un suflet framantat de dorinta evadarii din firea pamanteasca si de setea de a se impartasi din Izvorul desavarsirii.
Cel pe Care eu Il caut
In acest context, devin semnificative sensibilitatea si subtilitatea cu care autoarea “vede” dincolo de ceea ce se vede. Cu ochii mintii, aceasta Il afla pe Dumnezeu in natura, are revelatia prezentei Sale in creatiune. “Vad cerul albastru ziua,/ Cerul instelat noaptea,/ Vad cerul innorat in furtuna/ Si razele soarelui de dupa nori,/ Alergand catre mine,/ Vad padurea ce se asterne la orizont/ Si ierburile inalte/ Ce-mi primesc pasii tematori,/ Dar dincolo de tot ce vad,/ Nu-l pot vedea/ Pe Cel pe Care eu Il caut !!!” Descrierea este simpla, clasica, menita sa ne descopere un Dumnezeu pentru care esteticul a fost si va ramane o preocupare majora. Imaginile sunt exuberante, bogate, primitoare, trimitandu-ne cu gandul la frumusetea paradisiaca. Paradoxal insa, in mijlocul unui astfel de Eden, poeta experimenteaza un acut sentiment de izolare, de instrainare, marcat de imposibilitatea de a-L descoperi in creatie pe Creator.
In continuare, autoarea persista in convingerea ca relatia ei cu Dumnezeu este departe de ceea ce ar trebui sa fie. Constienta ca nu a reusit sa atinga acea stare de puritate a sufletului pe care El i-o cere, Victorita Dutu surprinde in cateva versuri intreaga substanta a unei imagini eronate, false cu privire la ceea ce ar trebui sa fie legatura omului cu Creatorul sau. “De ce caut mereu cuvinte mari,/ Ca sa nu Te pot exprima,/ Prin care sa nu inteleg nimic,/ Sa ma ratacesc/ Si nici eu nu mai stiu unde sunt.” Aceste “cuvinte mari” indica tocmai absenta sentimentului autentic de veneratie fata de Cel Atotputernic si vorbeste despre faptul ca poeta, opera mainilor Lui, se afla inca, in conflict cu El – acel conflict primordial, trait de primii parinti dupa caderea in pacat. Cuvintele mari au rolul de a dezvalui golul pe care autoarea il poarta in suflet, dar si orbirea spirituala ce o conduce la ratacire, la imposibilitatea identificarii si pastrarii unor repere spirituale clare.
“Tu, cu bratele intinse spre mine”
Din fericire insa, Victorita Dutu are certitudinea ca orbirea spirituala se poate vindeca. Sfanta Scriptura spune ca daca ochii nostri interiori ar fi deschisi, separarea dintre realitatea pe care o percepem si cea care ne este ascunsa, ar disparea. Abia atunci, L-am descoperi cu adevarat, pe Dumnezeu. “Parca toata creatia Ta/ As vrea s-o dau la o parte,/ S-o dau la o parte,/ Ca pe-o perdea,/ Iar dincolo de ea ai fi Tu,/ Ai fi Tu cu bratele intinse spre mine.” Dumnezeu este dispus sa il primeasca pe pacatos, “cu bratele intinse”, asa cum a facut-o in vremurile Vechiului Testament, cand le-a oferit lui Adam si Evei, fagaduinta unui Mantuitor si tot astfel cum in timpurile Noului Testament, Isus ne-a cuprins pe toti, in rugaciunea Sa din Ghetsimani.
Ca eu sa Te pot vedea
“Totul incerc sa indrept catre Dumnezeu. El este singurul care este si toata creatia Lui poarta pecetea Sfintei Treimi, adica si noi. Nu e frumos, ca omul a primit porunca de la Dumnezeu sa fie fericit?“, spunea Victorita Dutu. Ca o prelungire a acestui gand, ea adauga in “Vreau o alta lume”: “Creatia Ta e asemeni muntelui/ Ce sta maret in fata mea/ Iar Tu imi ceri sa am atata/ Incredere in Tine , atata iubire/ In iubirea Ta , incat, incat/ Sa-i cer muntelui sa se arunce/ In mare si el ma va asculta,/ Adica sa se dea la o parte/ Din fata Ta, ca eu sa Te pot vedea!” Muntele este un simbol esential in Biblie, iar muntii necredintei sunt cei care ne impiedica sa Il vedem pe Dumnezeu, sa ajungem la El. Este impresionanta aceasta metafora prin care Victorita Dutu prezinta tarele fizice si spirituale ale omului nerenascut. Ceea ce Mantuitorul ne spune ca nu este un obstacol – “Daca ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati spune muntelui acestuia arunca-te in mare si el s-ar arunca” – noi transformam intr-un impediment. Ceea ce este de fapt, o invitatie la cunoastere si la a experimenta puterea Lui vindecatoare, noi prefacem intr-o stavila catre desavarsire.
« El trebuie sa creasca,/ Iar eu trebuie sa ma micsorez. »
Preocuparea poetei de a-L cunoaste pe “Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii” este intensa. Insa atata timp cat pacatosul nu se naste din nou”, deci nu primeste o inima noua, el “nu poate vedea imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3). Ceea ce este bun in noi nu este suficient pentru a obtine neprihanirea. “Caci omul firesc nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt o nebunie; si nici nu le poate intelege, pentru ca trebuiesc judecate duhovniceste” (1 Corinteni 2,14), spune Sfanta Scriptura. Iata de ce, Victorita Dutu declara, cu o sinceritate dezarmanta, menita a-i demonstra apartenenta la cercul celor care desi au convingerea ca Hristos este solutia, inca mai au de dat o lupta cu firea pacatoasa – “Cuvintele astea pe care nu le inteleg,/ Nu le pot trai, nu le pot rosti:/ « El trebuie sa creasca,/ Iar eu trebuie sa ma micsorez. »
Aceasta experienta nefericita nu este ceva nou. Apostolii insisi au avut de dus o batalie cu eul personal, cu disperarea si dezamagirea izvorate din neputinta de a veghea macar un ceas. Victorita Dutu puncteaza exemplar ideea ca incapacitatea de a ramane treaz, adormirea spirituala, caracteristica omului de la timpul sfarsitului, denota un univers interior marcat de absenta elementului spiritual. Somnul in sine inseamna stagnare, imposibilitatea de a avansa, deconectarea de la Sursa puterii. Atunci cand tinta ta este sa atingi “varful muntelui”, sa te intalnesti cu Creatorul tau, sa te familiarizezi cu absolutul in viata de credinta, somnul – acelasi somn cu cel al ucenicilor pe cand se aflau in Gradina Ghetsimani – denota lipsa totala de interes fata de inalta chemare primita. “Plangeam si mergeam iar disperarea/ Crestea in mine si mi-a venit sa adorm/ La radacina unui stejar,/ Cand am auzit deodata un glas:/ “De ce dormi, nu ai voie sa dormi,/ Aici nimeni nu doarme,/ Pana in varful muntelui nu ai voie sa dormi!”
“Starea aceasta/ E asemǎnǎtoare invierii!”
Ca sa te vezi “in varful munteului”, nu trebuie sa fii neaparat un titan al credintei, este suficient harul. Caci numai prin har putem fi salvati si aceasta nu vine de la noi, ci este darul fara plata al lui Dumnezeu. In antiteza cu trairile intunecate de pana acum, marcate de indoiala si de zbucium sufletesc, lumea infatisata de autoare dupa ce eul personal a fost zdrobit, reflecta frumusetea si armonia. “Doamne, cat de fericita sunt astazi,/ Cata bucurie imi aduce singuratatea mea,/ In liniste ma gandesc la Tine/ Si cata pace are sufletul meu,/ Nu mai plange cu atata durere/ Ca atunci cand eram/ Numai eu singura pe pamant/ Fara Domnul , orfana de tot ,/ Fara nici o mangaiere in suflet.”
Fericirea ce isi are sursa in Cel Atotputernic este surprinsa ca o traire aprofundata, in care elementul senzorial este amplu dezvoltat. “Doamne, ce fericita sunt/ Ca Tu esti, ca Tu ai inviat,/ Ca Tu esti viu,/ Cã Tu inviezi mereu/ In inima noastra,/ Pentru ca Tu poti sa vii/ Cu mine in camera mea” sau “Pana cand…/ Pana cand floarea va veni spre mine?/ Si eu stateam sub apa,/ Venea o floare si-mi inunda ochii../ Si-mi spala picioarele/ Picioarele pline de colb,/ Pline de namol…/ Si mainile mele, si fata mea…/ Si m-am uscat in razele soarelui/ In razele soarelui m-am uscat!/ Starea aceasta/ E asemǎnǎtoare invierii!”
Ziua cea mare
Bucuria in Dumnezeu are ca finalitate ziua revenirii Lui. Intreaga noastra pregatire se va concretiza, va prinde forma si contur atunci cand ne vom afla alaturi de El, in casa Sa. “O, Doamne, ce minunat va fi atunci,/ in ziua cea mare, cand totul va fi nou,/ Cand va fi sarbatoare si vom zambi iarasi,/ Dar voi zambi pentru prima oara,/ Caci sunt in casa Ta, caci Te iubesc./ O, Doamne, ce fericire,/ Sa plutesc in jurul Tau, sa Te privesc,/ Cum nu am putut niciodata sa Te vad.” Certitudinea faptului ca Il vede pe Dumnezeu ii da poetei puterea de a vizualiza cu ochii mintii si de a zugravi momentul intalnirii cu El. Aparitia curcubeului, simbol al deplinei impacari, anunta restabilirea ordinii normale a lucrurilor si este o ilustrare plastica a binecuvantarii ce vine de la tronul Sau. “Iti dai seama, Doamne,/ Noi doi si cu oamenii/ Impreuna vom pluti/ Si vom dansa/ Asemeni ploilor/ In zborul curcubeului/ Si asemeni privirilor ce/ Te vad.”
“Doamne, Tu esti !”
Este magistral modul in care Victorita Dutu reuseste sa reconstituie imaginea lui Dumnezeu si imaginea omului edenic. Dumnezeu Se recomanda pe Sine “Eu sunt”, iar poeta are capacitatea de a decodifica semnificatia profunda a acestor cuvinte, atunci cand le reia si le reda rostite din perspectiva omului muritor, ajuns nemuritor, ca beneficiar al vietii vesnice. Vorbele prin care Dumnezeu se recomanda sunt rasturnate asemenea imaginilor rasfrante intr-o oglinda. “Pentru totdeauna acasa, acolo unde/ Iubirea pluteste peste tot/ Si unde Tu ne astepti cu bratele deschise/ Pentru imbratisarea iubirii/ Ce ne-am dorit-o si pentru care am ratacit ,/ Ce fericita voi fi atunci , Doamne,/ Cand Te voi privi in ochi/ Si – Ti voi spune insfarsit/ “Doamne, Tu esti !”” Acest “Doamne, Tu esti !” este exclamatia omului care a experimentat deja, pacea in Domnul. Isus este Izvorul bucuriei, pacii, odihnei, fericirii.
Dumnezeu inca ne mai asteapta
“Vreau o alta lume” ne propune o altfel de fericire, complet diferita de fericirea nesigura si trecatoare pe care o da acest pamant cazut in pacat. Bucuria si fericirea in Domnul inseamna sa bei apa vietii si sa renunti la fantanile crapate ale lumii – “Si mergeam in vis spre izvorul meu…/ Apa…apa…/ Apa izvorului meu imi inunda privirile,/ Imi spǎla ochii,/ Imi spala picioarele!/ De ce Dumnezeule,/ Caram apa asta in mine?/ De ce, de ce o caram Iisuse?/Si o beam, o beam,o beam…/Si simteam ca insetez…/ Insetez, insetez mereu?!…” Volumul Victoritei Dutu este o chemare indemn pentru fiecare dintre noi de a renunta la calitatea de fiu ratacitor. Dumnezeu inca ne mai asteapta, iar decizia ne apartine. Abia atunci, El va lucra in noi si vointa si infaptuirea. Abia atunci, El va creste, iar noi ne vom micsora si totodata, vom evolua “in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4,15).
Phoenix, Arizona
Topic: Recenzii | Comments Off on Stihuri despre Indumnezeire si sfintenie
4-SOCOTELI PE DEGETE
de Adrian Botez | 27 Mai 2010
bani n-am – nici snaga tinereţii
cât despre… „farmec personal”… – ce să mai zic?
amicii-au devenit condescendenţi cu
mine – femeile
materne…cât de bine!
şi-atunci – pe unde să găbjesc
iubirea – şi s-o aduc la
prag – lupoaică
îmblânzită?
din care cenuşă – prometeic – spre fulgerare să smulg
greu jarul răzvrătirii – adânc
vuitoare – sublim
restauratoare – prin care să
pun – la punct şi
virgulă – să reaşez în cuvenitele – nu
doar smintit-râvnite – neoarbe de-acum
ORBITELE – sfruntaţi pigmeilor – care aştri se
cred – ori chiar se
numesc-învârtesc – pe un cer de
fascinantă banalitate?
(cu toţii – caini fără abeli – dar
desfrânaţi cu fiicele lui
Lot – am ars de tot eonul care Duh celebra
patetic…
viţei de aur pasc – docili – în bătătură – parodie
a ce-ar fi trebuit – sireapă iapă – să-ngurgiteze
hămesită – lumea – de pe tablaua cu
jăratic fad)
…sau poate să devin sălbatic
eu – şi ne-ndurat – în vânătoarea de
memorii?
…cât eu gogesc în aşternut arid – pe sub
fereastră se scurg – valuri unduioase – în salturi de dive
pur demonstrative – ca să-mi marcheze depărtarea mea
exasperată – faţă de
soare – de lună şi de stele – … se scurg graţioase
prinţese – ziceam – în salturi fantastice se azvârl
lunare – GAZELELE – ţâşnind spre absoluta
libertate – precum lăcustele unui
imperiu african – pe care
vechi colonist timid – mereu
eu l-am cedat
vecinilor de soare – iar ei – sub
ochii mei – l-au măcinat – l-au
mestecat cu lăcomie – -ntre fălcile uitării
cenuşii…
…acum – lângă dorinţa şchioapă – sforăie
afundată în tot ce e beznă – memoria: la gâtul ei
prin somn – visează cum se
naşte – candid – dar apăsat – lucirea de
cuţit
Topic: Poezii | Comments Off on 4-SOCOTELI PE DEGETE
NEDUMERIRILE LUI NICODIM – APĂRĂTORUL LUI ISUS
de Cezarina Adamescu | 26 Mai 2010
TEOLOGIE APLICATĂ
Evanghelia după Ioan 3,1-8 stă mărturie despre rolul lui Nicodim în Săptămâna Patimilor şi apoi, după Răstignirea lui Isus Cristos.
Să urmărim pericopa biblică spre edificare:
„Printre Farisei se afla un om cu numele de Nicodim, fruntaş printre iudei. Acesta veni într-o noapte la Isus şi-i zise: . Isus îi răspunse: Nicodim îl întreabă: Isus îi răspunse: Nicodim adaugă zicând: Isus îi răspunse: Pericopa este foarte importantă pentru că aici, Isus se numeşte pe sine Fiul omului şi îi spune lui Nicodim şi motivul pentru care El a venit în lume. Dar, mai cu seamă, pericopa dovedeşte Iubirea lui Dumnezeu, care L-a dat pe Fiul său unic. Isus – Lumina lumii, coborâtă pe pământ printre oamenii care iubesc mai mult întunericul. Este pentru prima dată când Isus spune despre Sine că este Lumina lumii. A doua oară va rosti aceste cuvinte lângă visterie, pe când învăţa în Templu. „Dar nimeni nu-l arestă – spune Evanghelistul Ioan – căci ceasul lui nu venise încă”.
Nicodim.Un om de bună credinţă. Un om de vază, desigur. De bună voinţă. El a învăţat la Şcoala Rabinilor, e preot, slujeşte la Templu, face parte din Marele Sinedriu, adunarea celor 70 de preoţi şi bătrâni care acţionează ca un tribunal la Ierusalim.
El a învăţat şi a practicat religia iudaică. E foarte bun cunoscător al Scripturii şi păzeşte poruncile şi prescripţiile Deuteronomului şi ale Leviticului. E un om al Torei.
Şi totuşi: acest preot înţelept simte intuitiv că Isus din Nazaret nu e un simplu conducător religios, nici un cap al zeloţilor, nici vreun alt conducător lumesc. Simte că acest om misterios este altceva. Şi acest altceva pe care nu l-a mai întâlnit la nici un înţelept, la nici un profet, la nici un învăţător al Legii, îl atrage în chip deosebit. Este ca un magnet care-l împinge spre această persoană, cu aparenţă simplă, care stârneşte controverse în Sinedriu, care provoacă uimire, uneori admiraţie, de cele mai multe ori, indignare.
Ale cărui minuni au ajuns la urechile tuturor membrilor Sinedriului, inclusiv ale Anei şi ale lui Caiafa, Marele Preot. Ce e de făcut?
O asemenea îndrăzneală n-a mai pomenit! Cineva care să se creadă trimis de Dumnezeu, mai mult, Fiul lui Dumnezeu! Blasfemie, hulă! Interesul, curiozitatea pentru Nicodim sunt din ce în ce mai mari. Cine este Acest Om care se crede Fiul lui Dumnezeu? Şi, mai întâi, are Dumnezeu un Fiu? Sfintele Scripturi scriu că Dumnezeu este Unic.
De unde să apară Acesta care se crede Fiu divin? Acest presupus Mesia pe care L-au investit profeţii? Aşa trebuie să arate Fiul lui Dumnezeu, presupunând că Dumnezeu ar avea un Fiu? În picioarele goale, cu o haină simplă, mergând pe jos, din loc în loc şi adunând mulţimile? Se spune că a făcut multe minuni dar chiar este adevărat acest lucru?
Şi apoi, ceea ce predică El nici nu s-a mai pomenit. Va merge negreşit să-L întrebe, cum se poate naşte din nou un om, care a fost o dată născut?
Cum va încăpea el în pântece mamei sale?
Ignorând toate precauţiunile legate de funcţia sa în Sinedriu care ar fi putut fi afectată dacă era văzut stând de vorbă cu un asemenea om, Nicodim se îndreaptă spre Grădina Măslinilor ca să-L avertizeze că în Sinedriu s-a pus la cale flagelarea, lapidarea lui, înlănţuirea şi schingiuirea lui pentru a nu mai minţi şi a deruta mulţimile iudeilor credincioşi. Astfel de oameni duc la smintire.
O dată ajuns, Nicodim îl întreabă, deci, plin de uimire, cum se pot întâmpla aceste lucruri? Şi Isus îi răspunde? „Cine nu se va naşte din nou din apă şi din Duh Sfânt, nu va avea parte de viaţa veşnică!” (Ioan 3,5).
Asta era prea de tot. Cum se putea ca, un evreu credincios, care păzeşte Decalogul şi prescripţiile deuteronomice, care plăteşte zeciuială la Templu şi nu încalcă Sabatul, să nu fie mântuit? Era prea mult pentru puterea lui de înţelegere care se ridica totuşi deasupra multor iudei şi învăţători ai Legii. Nicodim nu pricepe, cu tot efortul pe care-l face. Desigur el, în buna sa intenţie, doreşte să ia apărarea lui Isus în Sinedriu. Ştiind despre ce e vorba, va şti cum să-L apere, să-I acorde circumstanţe atenuante şi, ca un procedeu cunoscut în Dreptul penal, să-L declare cel puţin nebun şi iresponsabil pentru cele făcute şi spuse, în felul acesta scăpându-l de suplicii şi de închisoare. „Negreşit că acest Isus nu-şi dă seama ce face, altfel, n-ar încălca sistemtic Legea şi Tradiţia”.
Nicodim acţionează ca un bun cetăţean care ţine cu dreptatea. Care vrea să salveze un om dacă acesta e nevinovat.
Dialogul de taină dintre cei doi este relatat în Evanghelie în amănunt şi a fost interpretat, de-a lungul a două milenii, de teologi şi istorici ai creştinismului.
Nicodim, avocatul apărării din oficiu al lui Isus, chiar aşa şi face, îi ia apărarea în Sinedriu. Dar spusele lui Nicodim nu vor avea nici un ecou, pentru că, iată, Marele Preot e neînduplecat la Judecata care precede Patima şi hotărăşte: „Mai bine să moară un singur om, decât ca tot poporul să moară.” Ioan 18,14).
Şi se pronunţă deja sentinţa. Cu toate insistenţele lui Nicodim, totul se dovedeşte de prisos. Sentinţa este definitivă. Urmează numai să-L aibă în mâini ca să o pună în aplicare.
Şi aici, rolul lui Iuda Iscarioteanul este îndeplinit până în cele mai mici amănunte.
Simulacrul de proces care va urma, cu martori plătiţi, cu trădători şi cu atâta rea voinţă şi împotrivire, va sfârşi cu condamnarea. Şi deja Marele Preot îşi sfâşiase hainele în semn de mare blasfemie adusă lui Dumnezeu.
Nu mai era nimic de făcut. Şi Nicodim, acest om drept, care vrea să afle cu orice preţ adevărul, expunându-se oprobiului celor 70 de judecători, se dovedeşte neputincios. Restul este Istorie. Istoria Mântuirii umane.
Îndeplinirea planului divin.
Procesul lui Isus dovedeşte că eroarea judiciară poate exista la orice judecată.
Iar Nicodim, inspirat de Duhul Sfânt, după Răstignire, va merge alături de Iosif din Arimateea, un alt iudeu de vază, să ceară Trupul lui Isus de pe Cruce şi să-l îngroape cuviincios. Dumnezeu îl investise cu această sfântă misiune. Şi el va rămâne în istoria creştinătăţii drept Apărătorul lui Isus. Avocatul Apărării. Şi împlinitorul ritualurilor de înmormântare. Era un om de vază. Impunea respect. Avea responsabilităţi. El nu se dă în lături de la o problemă atât de delicată ca îngroparea trupului pământesc al lui Isus. Va merge şi va cere îngăduinţă să-i coboare trupul, să-l ungă cu mirodenii şi să-l înfăşoare în giulgiul cel sfânt.
Rolul lui, ca şi al lui Iosif din Arimateea a fost de a se îngriji ca Isus să fie înmormântat după datină şi nu lăsat pe cruce, pradă păsărilor.
Dar logica omenească se dovedeşte de data aceasta fără de logică.
Dumnezeu osândit la moarte de propria creatură!
Divinitatea răpusă de om!
Poate fi ceva mai abdurd?
În loc să-Ţi fim recunoscători pe vecie, noi Te-am ucis, Doamne. Nimeni altcineva decât noi, te-am ucis, fără scrupule.
Ca-ntrun tablou virtual se răsfiră imagini fugare : Dumnezeu ucis de om. Creatorul ucis de creatură. Mesia batjocorit de popor. Domnul la dispoziţia sclavului, Stăpânul servind pe slugă.
Cel mai curat spălând picioarele celor întinaţi. Neprihănitul din veac strivit de cel păcătos. Răscumpărătorul răstignit de cel răscumpărat. Ispăşitorul crucificat pentru ceea ce nu a făcut niciodată şi nici nu va face nicicând. Păstorul ucis de oile rătăcite.
Preotul din vecie judecat de tribunalul uman. Cel investit cu Judecata Supremă anchetat de un om. Cel care iartă, pedepsit de cel neiertător. Cel Drept mort pentru cel mai nedrepţi de pe lume. Majestatea Divină călcată-n picioare de ignoranţa umană. Sfinţenia însăşi ignorată de cei fără sfinţenie.
Lumina Lumii acaparată de întuneric. Stăpânul poruncilor alungat de cei care nu urmează nici o poruncă. Candela peste luminători ascunsă sub obrocul umbriţilor. Ascultătorul până la moartea pe cruce ignorat de cei neascultători.
Învăţătorul trădat de ucenici. Unicul Dumnezeu ucis de idolatri. Cel care nu ştie ce-i răzbunare ucis de răzbunători.
Cel care iubeşte alungat de cei care urăsc.
Fiul lui Dumnezeu omorât de om. Dumnezeu – victimă a călăului om.
Fiul lui Dumnezeu biciuit, scuipat, lovit cu pumnii şi răstignit precum un tâlhar de temut. Trimisul Divin ucis de pământenii iubiţi. Atotputernicul încătuşat de cel slab. Vindecătorul ucis de cel vindecat. Sfinţitorul pângărit de cei unşi cu prihană.
Iubirea Însăşi strivită de ură. Cel îmbrăcat cu slava cerească despuiat de veşminte. Cel care a îmbrăcat pe cei goi, Cel care i-a săturat pe cei flămânzi, Cel care le-a potolit setea celor cuprinşi de arşiţă. Tămăduitorul celor asupriţi de boli incurabile.
O, Doamne, ce fel de logică e logica umană?
Tu, Cel mai Vrednic ucis de cei nevrednici. Tu, Cel mai presus de ceruri, devenit mai prejos decât creaturile Tale. Dintâiul Născut al tatălui Veşnic, născut în sân de Fecioară, prin adumbrire cu Duhul cel Sfânt, dezbrăcat de slavă, dezbrăcat de glorie, dezbrăcat de putere.
Tu, care ai rămas ceea ce erai şi Te-ai făcut ceea ce nu erai, Tu, Luminătorul tuturor ucis de întunericul lumii, Tu, Cel Dintâi ucis de cei mai din urmă. Tu, Blândul Păstor adunându-ţi oile risipite pentru a le conduce la Cer.
Ca un Tată preamailostiv, Cel care ierţi de 70 de ori câte 7, numindu-ne „prieteni” pe noi care Te-am vândut cu o sărutare mincinoasă, pe noi care îţi aşezăm pe cruce povara păcatelor noastre supraetajate frumos ca să-ţi facem tot mai grea misiunea divină. Care ne împotrivim prin orice mijloc mântuirii, iertării, Iubirii, Adevărului, Căii şi Vieţii adevărate. Care umblăm pe cele mai întortocheate cărări, cu ochii legaţi, orbecăind în plină Lumină, care refuzăm cu osârdie Crucea, propria cruce şi crucea aproapelui nostru.
Care o respingem pe Maica Ta Preacurată şi nu ne refugiem sub mantia Ei protectoare, deşi Tu Însuţi ne-ai dat-o de Maică pe Cruce, deşi Tu ne-ai trimis un Mângâietor, deşi Tu nu ne-ai lăsat orfani, ne-ai dat un Tată, o Mamă Preasfântă, fraţi câţi puzderia stelelor. Tu care ne-ai făcut pe toţi fraţi de cruce. În pofida trădărilor noastre, prezent zi şi noapte alături de noi, chemându-ne, rugându-ne, aşteptându-ne la nesfârşit, fără să-Ţi pierzi răbdarea, pe noi, care nu Te punem aştepta nici o clipă. Nerăbdători atunci când petrecem cu Tine, câteva clipe în faţa altarului, fugind uneori înainte de vreme din faţa privirilor dumnezeieşti, cea mai blândă şi cea mai curată şi sfântă privire.
Care ne ascundem departe, departe, cât vezi cu ochii, sub pământ şi-n văzduh, pribegi şi străini în această vale de lacrimi, în acest deşert populat cu umbre fecunde, în acest straniu paradis de ocazie, dat cu împrumut, vândut la mezat de neguţătorii de sclavi, sclavi ai păcatului şi ai trufiei, sclavi ai întunericului cât mai bicisnic, răscolit de termite gigant, gata să devoreze-ntro clipă tot ce e viu. Pământ al măştilor de carnaval, al fantoşelor sulemenite hidos, al ucigaşilor în serie, ucigaşi de suflete, vânzători de neant frumos ambalat cu fundiţe. Pământ al terorismului în floare, al baloanelor multicolore şi al clonelor care se ucid una pe alta. Acest pământ populat de monştri giganţi ucigându-i pe savanţii fanatici. Copii paranoici şi mongoloizi, copii autişti şi schizofrenici punând la cale asasinate în masă, carnagii de suflete nevinovate. Plin de mame care-şi ucid pruncii în pântece, care-şi abandonează copiii, ambalaţi în pungi de plastici, la gheena din colţ, care-şi ucid amanţii în somn şi-apoi îşi fac liposucţie, lifting pentru a-şi spăla de pe chip urmele crimei.
Cum mai poţi răbda Creatorule să fii răstignit la infinit de propria Ta creatură?
Te-am părăsit în singurătatea altarului, în Tabernacolul Vieţii, unde Te afli viu cu Trup şi cu Sânge. Noi care ne închinăm de la naştere altor zei pământeni, Banul, Viciul, Computerul şi puterea, ruinând Casa Ta, ignorându-Te cu bună ştiinţă, batjocorindu-Te cu mii de injurii, cu mii de gesturi şi fapte nedemne, cu zeci de atracţii împotriva naturii, cu milioane de surâsuri meschine, cu sărutări pe buze vopsite vulgar, făcând grimase obscene trecătorilor simpli.
Noi, asupriţi de grija supremă a zilei de mâine, cu teama necontrolată că nu vom putea agonisi cât mai multe averi pe acest pământ putregăit, mucezit, crăpat, împărţit în parcele ca şi solul lunii, ros de cari şi rugină, ros de ambiţii deşarte, ros de orgolii şi vanitate, ros de vicii abominabile, ros de pofte trupeşti necontrolate, incestuoase, de nepronunţat în cuvinte. Cât mai setos de putere, cât mai setos de tot ce îmbată simţirea. Noi care ignorăm în chip absolut Moartea Ta sfinţitoare, Moartea răscumpărătoare pentru noi, Jertfa Ta nepătată, Jertfa Supremă pe Cruce, Jertfa nesângeroasă de pe altarele lumii, prilej de aducere aminte că pâinea şi vinul se schimbă în Trupul şi Sângele Tău, că Ni te dai nouă întreg, cu Trup, cu Suflet şi Sânge, că ne cureţi de rănile Trupului şi cele ale sângelui nostru, ca să ne sfinţeşti, ca să ne mântui, ca să ne eliberezi de sclavie.
Prilej de aducere aminte că numai Tu eşti uşa spre Paradis, că Tu eşti Totul în lumea asta vremelnică, în valea de lacrimi în care peregrinăm zi şi noapte. Că ne-ai creat doar pentru Tine şi inima noastră, în veci nu va avea picătură de linişte departe de Tine, Dumnezeule Sfânt, departe de Tine, Isuse.
Departe de Tine, Spirit Înalt, departe de Maica Cerească, maica Fecioară, Născătoare de Dumnezeu şi maica Bisericii, Măicuţă fără prihană, care Te arăţi necontenit în veacul acesta, în veacurile trecute şi cele ce vin, nouă, copilaşailor Tăi, invitându-ne la sânul Tău cald, la sânu-Ţi neprihănit, să alergăm fără întârziere, ziua şi noaptea, În stare de veghe, în somn, în trezie, ca la Mângâietoarea Mâhniţilor, ca la Ajutorul creştinilor, ca la Regina tuturor îngerilor.
Mama care se roagă pentru toţi fiii ei, deopotrivă, lacrimi de sânge vărsând pentru copiii ei pe care-i iubeşte, aşa cum Te-a iubit pe Tine, Isuse.
Cum să-nţelegem această mare Iubire, acest mare Har, această minune, această binecuvântare cerească, acest semn fără-de seamăn pe lume, acest adevăr mai presus de mintea umană, mai presus de îngeri, mai presus de orice închipuire.
Ajută-ne, Doamne, să înţelegem, de ce ne purtăm astfel cu tine, refuzând darurile pe care ni le-ai pregătit pentru veşnicie!
Amin!
16 aprilie 2010
Topic: Meditaţii | Comments Off on NEDUMERIRILE LUI NICODIM – APĂRĂTORUL LUI ISUS
Sciziune
de Klara Lucia Losonczy | 25 Mai 2010
Înveşmântând în falsă frumuseţe
Ceea ce unii ar numi orgie,
Gândind că parvenirea trece drept nobleţe,
Iar linguşirea drept pretext pentru trufie,
Oamenii stau şi se complac
Într-o credinţă în prostie,
Într-un orizont îngust şi limitat
De propria nimicnicie.
Să fie oare acesta, aşadar,
Soarta întregii omeniri?
Să fie strădaniile-n zadar
Sau doar iluzii şi închipuiri?
Aş vrea să nu fiu atât de pesimist,
Dar gândurile-mi zboară,
Şi nu pot fi într-atât de optimist
Încât să cred doar într-o doară
În ceea ce e pleavă şi nimic.
Topic: Poezii | Comments Off on Sciziune
« AnteriorulUrmătorul »
