INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE (8) – Misiune secrettă (1)
de Florin Bădican | 6 Iulie 2010
INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE
MISIUNE SECRETĂ 1
De la evenimentele petrecute la început de vară siberiană, au trecut câteva luni; În curgerea-i domoală pe acelaşi vechi făgaş, timpul n-a întârziat să aducă răcoarea toamnei; Era frigul care amintea românilor de iarna care nu era prea departe; În acele zile care într-un Septembrie polar erau tot mai mohorâte, fata acuza dureri greu de suportat în piciorul rănit; Învăţând să depăşească suferinţa şi teroarea sovietică, fiica locotenentului Mihai Marghiloman nu se mai văita; Sora Maria se afla la munca obligatorie, dar fiind prea mic, Traian nu înţelegea mare lucru; Zile la rând Ioana se uita la el; Într-un colţ de carceră, băieţelul se juca liniştit cu nişte căluţi de lemn; Era trecut bine de orele prânzului când, în uşa celulei puteau fi auzite câteva bătăi discrete; Gândind că soldaţii puteau să năvălească în temniţă, Ioana a tresărit speriată; Cum bătăile deveniseră tot mai insistente, biata fată coboară cu greu din patul de scândură nefinisată; Folosindu-se de cârja pe care nu cu multă vreme în urmă, un rus mai cumsecade ia făcut-o cadou, Ioana s-a apropiat temătoare de uşa celulei.
-Cine-i acolo, întreabă biata fată cu aceeaşi firească emoţie?
-Deschide uşa Ioană şi nu te mai speria; Sunt eu, tata Victor.
Cu mâini tremurânde, Ioana trage zăvorul şi deschide uşa celulei în care continua să trăiască; În dreptunghiul prin care câţiva români comunicau cu lumea îngheţată, fata vede un individ nebărbierit şi îmbrăcat sărăcăcios; Nimic din lumea care deacum poza într-un infern în care dracii aruncau morţii într-un cazan cu smoală fierbinte, n-o mai interesa pe biata fată; Cu un ultim şi împovărător efort, Ioana la îmbrăţişat pe tatăl adoptiv; Deacum cuvintele deveniseră de prisos, cum de prisos era până şi viaţa dăruită fără neam de şpagă de Dumnezeul a toate ziditor.
-Bine v-am găsit copii frumoşi! Te mai doare Ioană, întreabă învăţătorul care din priviri căta c-o firească insistenţă spre băiat?
-Bine ai venit tăticule! Durerea încă nu m-a părăsit, raportă pacienta care pentru prima dată se resemna în faţa destinului providenţial, dar acu îmi dau seama că putea fi mult mai rău de atât.
-Toate vin şi toate trec peste oameni şi viaţă, exclamă motivat locotenentul care zâmbind ademenitor şi-a luat fiul în braţe!
-Unde-ai fost tăticule, întreabă fiul care deacum începuse să plângă? Ioana s-a lovit la picior şi mereu spune lu mami c-o doare rău.
-Păi vezi dacă nu a fost cuminte? Uite ce-a păţit sora ta bună.
-Tată, să ştii că nici eu nu mai sunt chiar atât de pici; Pe Ioana a împuşcat-o un bolşevic care nici nu vrea să-i iubească pe deportaţi.
-Bravo Trăenele tată! Deacum eşti un băiat mare şi frumos.
-Vezi tăticule? Cât ai fost plecat, Traian s-a făcut băiat mare.
-Foarte bine! Atunci băiatul merită să-i dau ceva interesant.
-Ce mi-ai adus tati, întreabă băieţelul, în timp ce aluneca din braţele învăţătorului Victor Iorgovan? Ia spune tată, ce mi-ai adusîîî?
-Ia uite ce ţi-am adus, raportă învăţătorul Victor Iorgovan, în timp ce înmâna băiatului o maşinuţă din tablă; Ioană, continuă bucuros că putea să ofere câte ceva copiilor, ţie ţi-am adus o carte de muzică; Până şi în aceste condiţii draconice, ar putea să-ţi fie de un real folos.
-Mulţumesc tăticule, dar cartea este în limba rusă; Din păcate!
-Ai dreptate Ioană, dar indiferent de limbă notele sunt aceleaşi.
-Mulţumesc tăticule, dar dom profesor n-a mai venit pe la noi.
-De ce Ioană? Am să-l plătesc binişor şi atunci va veni negreşit.
-Da tătă, dar bietul om nici măcar nu mai poate veni; Tu n-ai de un să ştii, dar în urmă cu doar câteva săptămâni profesorul a murit.
-Dumnezeule mare, dar cum de s-a întâmplat nenorocirea?
-Păi a căzut un buştean peste el şi a murit după câteva zile.
-S-a mai dus un om de toată isprava! Doamne, de ce oare?
-Ştiu doar că bietul om a murit; Eu am rămas fără profesor, fără viitor, fără nimic de care să-mi agăţ fie şi cea mai firavă iluzie.
-Te înţeleg Ioană, dar nu te îngrijora peste măsură; În curând vom pleca cu toţii din lagăr şi ne vom construi un altfel de viitor.
-Dar ce mare brânză? Păi nu avem de-aface tot cu bolşevicii?
-Cred că scepticizmul tău este justificat doar de prezenţa odiosului sistem, numai că în Basarabia ne vom bucura de altă viaţă; Ia spune-mi, doamna Maria cum se mai simte? Ea este bine, sănătoasă?
-Din fericire, mama nu-i bolnavă; Acu e la lucru, da vine diseară.
-Păi atunci este în regulă, se declară mulţumit învăţătorul Iorgovan, după care subordonându-se ritualului cazon dezbracă haina jerpelită.
-Da mă tăticule, dar uite că nici nu ştiu cum naiba să-ţi spun.
-Ce este Ioană? S-a întâmplat ceva rău şi nu poţi să-mi spui?
-Tu n-ai de unde să ştii, dar mămica nu-i vinovată de moartea unui dobitoc pe care dacă bine ţin eu minte, îl chema Ivan Sclavov.
-Am auzit Ioană; Chiar şi în beciul caghebeului sovietic se mai aude câte ceva; Ia spune-mi, până astăzi n-a fost nici-un fel de proces?
-Mama spune c-ar fi peste câteva zile, dar eu nu prea cred.
-Şi de ce nu crezi Ioană? Doar nu te minte mămica ta bună.
-Tăticule, parcă nu-i cunoşti pe bolşevicii care niciodată n-au pierdut timpu cu procese; Vezi, eu tocmai pentru asta nu mai cred în zvonuri.
-Da Ioană, dar până şi-n Siberia s-a mai schimbat câte ceva.
-Ai dreptate tată; Şi eu cred că s-a schimbat, dar numai în rău.
-Ioană, în ultima vreme ai devenit prea sceptică; De ce oare?
-Păi în aceste condiţii vitrege, cum altfel puteam să fiu tăticule?
-Se putea Ioană, dar de această dată, eu sunt primul vinovat.
-Nu mă tăticule; Mama-mi spunea că de vină este doar istoria.
-Eu cred că mai degrabă, istoricii cumpăraţi la târgul de la Yalta.
-Ştiu că odată v-am auzit vorbind despre un târg atât de ruşinos.
-Dar dincolo de ruşinea istorică, împricinaţii ce spui că mai fac?
-Sunt arestaţi; Mai puţin cel care a murit de toporişca rusului.
-Cum Ioană? I-au arestat pe toţi, fără nici-un discernământ?
-Prin eliberarea lui Iudanovici, eu cred că ceva tot au cernut.
-Coadă de topor! Păi ce altceva putea să fie un jidan turnător?
-Aşa-mi spune şi mama, dar să ştii c-o face cu multă fereală.
-N-ai vrut să m-asculţi Ioană; Bine că măcar s-a terminat aşa.
-Şi dacă soldatul nu greşea ţinta, acum eram moartă; Ce să îţi mai spun? La doar câteva ore de la operaţie, piciorul începuse să mă doară îngrozitor şi un director idiot m-a dat afară în plină noapte; Noroc cu Nataşa care m-a luat în cârcă şi m-a băgat într-un salon în care mai era un bătrân bolnav de nu ştiu ce maladie bolşevică.
-Cum aşa Ioană, chiar până acolo la dus mintea pe nemernic?
-Ce-a fost a fost tăticule; Bine că cel puţin am scăpat cu viaţă.
-O reclamaţie tot îi fac, dar numai după ce mă liniştesc oleacă.
-Şi pentru ce atâta patimă? Tu crezi că dacă-l reclami pe nemernicul care m-a dat afară, vei putea să schimbi mentalitatea bolşevicilor?
-Ai dreptate Ioană; Nu trebuie să ne batem cuie în talpă doar pentru un director idiot, tocmai când tovarăşii vor să ne pună în libertate.
-Tăticule, bine că suntem împreună şi asta contează cel mai mult.
-Ai dreptate Ioană, dar uite că şi eu încerc acelaşi sentiment.
-Ca să gândim la fel, trebuia să se întâmple atâtea nenorociri? Oare numai durerea poate să-i unească pe creştini şi să-i facă mai puternici, întreabă şi nu fără motiv fata locotenentului Mihai Marghiloman?
-Nu Ioană, dar se pare că natura umană nu-şi poate arăta înfăţişarea, câtă vreme nu este diluată otrava care-o ţine încorsetată.
Seara târziu, împovărată ca mai toate femeile din epoca de piatră, doamna Maria Basarab Iorgovan intră în baraca românilor pribegi; S-a oprit în faţa celulei în care locuia de atâta vreme şi după ce-a lăsat sacoşa să-i alunece din mână, bate în uşă după consemnul stabilit cu Ioana; Negăsind cuvinte potrivite, deportatul care a fost eliberat doar pentru cine ştie câtă vreme, a îmbrăţişat-o cu dragostea din totdeauna.
-Victor, se lamentează doamna care emoţionată încerca să se elibereze dintr-o plăcută strânsoare, tu chiar vrei să mă sugrumi?
-Mamă, intervine fata c-o voce sugrumată de fireasca emoţie, tăticu Victor m-a asigurat că niciodată n-o să mai plece de acasă.
-Chiar aşa Victore, întreabă sora care motivată încerca să facă socoteala cu absenţele soţului, s-a desfiinţat caghebeul? Eu nu cred.
-Din păcate, caghebeul sovietic nu se va desfiinţa niciodată.
-Ai dreptate domnule învăţător; Cel mult va fi altfel rebotezat.
Alertată de faţa-i răvăşită, sora Maria simte îndoiala din vocea soţului, dar ca să nu strice bucuria revederii preferă să tacă; Cine ştie, gândea şi nu fără motiv doamna Maria Iorgovan, poate că în zvonul prin care nu peste multă vreme deportaţii se vor întoarce în Moldova sovietică, este un sâmbure de adevăr; Pozând în nişte optimişti incurabili, deportaţii români începură a trage nădejde; Îşi făceau tot felul de planuri şi când se întâlneau, vorbeau doar despre repatriere; Frizând toate greutăţile datorate comportamentului bolşevic, bieţii oameni încă mai găseau puterea să zâmbească şi unii chiar să râdă cu poftă; Şi de unde atâta tărie la nişte oameni bătuţi de soartă? Oare natura umană care-ndeobşte este adaptată la condiţiile de viaţă animalică, să fie pilonul care asigura românilor verticalitatea necesară? Numită şi obişnuinţă, natura umană facilitează salvarea ţărilor şi eliberarea popoarelor oprimate; În bimilenara istorie, românii au fost nişte oameni răbdători, dar niciodată împăcaţi cu gândul de-a se supune veşnic; S-au răsculat de multe ori şi în situaţii deadreptu critice, cu tot tributul de sânge pe care trebuia să-l plătească, în cele din urmă au câştigat bătăliile hotărâtoare; Ştiau că până şi în lagărul morţii vor câştiga războiul cu bestia roşie şi nimeni nu-i putea opri de la un asemenea crez; Pe fondul speranţei care ani de zile ia ţinut în viaţă, a început un simulacru de proces; Intentat de călăii bolşevici, procesul îi viza numai pe românii care pierzându-şi răbdarea preferau să moară de glonţ sovietic.
*****
Încă din zori, sala în care se judeca procesul românilor era plină cu aplaudacii care se strecuraseră printre românii care încă nu erau condamnaţi; Doamna Maria Basarab Iorgovan, ca mai tot românul raţional şi de bun simţ, realizează cu oarece uşurinţă tenta procesului care de fapt nu era decât o înscenare grosolană şi o sfidare bolşevică la adresa demnităţii umane; Fiind citată ca martor, doamna Maria nu avea de ales şi se afla în boxa în care trebuia să depună mărturie în procesul pentru care nu avea dovezi concludente; Lăsându-se împovărată de gânduri care nu îi dădeau pace, abia dacă auzea vocea care ordona cu multă asprime:
-Martor Iorgovan Maria, ridică-te în picioare şi spune prezent.
-Prezent, raportă sora care deacum privea în podeaua murdară.
-Martor Iorgovan, jură că vei spune adevăru şi numai adevăru.
-Jur pe sfânta cruce că voi spune adevărul şi numai adevăru, raportă doamna care îngrijorată se gândea la românii din boxa acuzaţilor.
-Tovarăşe judecător, intervine într-o manieră surprinzătoare avocatul apărării, numita Iorgovan Maria Basarab a fost citată doar ca martor în procesul care trebuie să stabilească întregul adevăr şi pe adevăraţii vinovaţi; Citind rechizitoriul, am înţeles că numita plecase cu ceva vreme înainte ca omorul să se fi produs; Nevăzând faptele care s-au întâmplat în pădure, numita Iorgovan Maria nu poate fi citată ca martor într-un proces care trebuie să-i judece fără drept de apel pe adevăraţii vinovaţi.
-Ia ascultă tovarăşe, ţipă judecătorul, cu energia tiranului care făcea legea în lagărul îngheţat, n-o să înveţi tu tribunalu pă cine să citeze şi pă cine nu; Acuşica, ordonă judecătorul pe un ton ceva mai potolit, îi cer lu martora Iorgovan să spună adevărul aşa cum a fost şi nu cum avocatul apărării încearcă să-i scoată basma curată taman pe bandiţii care în loc să se lase educaţi, îl omoară pe învăţătoru dân pădure.
-Tovarăşe judecător, dacă-mi permiteţi, eu aş vrea să spun…,
-Da vorbeşte femeie şi nu te mai poticni ca bou la deal, strigă ofensat judecătorul sovietic; Nu cumva vrei să-i aperi pe bandiţii care ştie să îi ucidă taman pă tovarăşii desemnaţi să-i păzească de burghezul pă care-l chiamă Dumnezeu? Ia spune martor Iorgovan, asta vrei?
-Tovarăşe judecător, raportă cu mult curaj martor Maria Basarab, aşa cum a spus şi avocatul apărării, eu am plecat înainte ca incidentele să se fi produs; Tot ce pot să spun este că în acea zi m-am simţit foarte rău şi spre seară l-am rugat pe tovarăşul Sclavov să-mi permită o juma de oră; Aşa cum avea obiceiu, s-a răstit la mine şi m-a ameninţat cu toporişca; Văzând că nu mai pot lucra, în cele din urmă mi-a ordonat să plec, dar nu înainte de-a mă trece cu doar o jumătate de zi.
-Şi atunci ce-ai făcut românco? Ia spune şi adevăru gol goluţ.
-Am plecat tovarăşe judecător; Păi ce altceva puteam să fac?
-Şi unde ai plecat românco? Ia spune, unde şi de ce ai plecat?
-Nu vă supăraţi tovarăşe judecător, dar fiind îngrijorată peste măsură, m-am dus în cea mai mare grabă la spitalul sovietic.
-Aşa martor Iorgovan Maria; Care va să zică, tu zici că erai îngrijorată şi că te-ai dus în cea mai mare grabă la spitalul sovietic.
-Puteţi verifica tovarăşe judecător; M-au văzut atâţia oameni civilizaţi, dar şi o mulţime de tovarăşi cu funcţii ceva mai speciale.
-Şi ce-ai cătat la spital? După câte ştiu erai concediată de mai multă vreme, doar pentru propagandă antisovietică; Ia spune-mi femeie nesocotită, nici acuma nu recunoşti fapta incriminatoare?
-M-am dus doar pentru că fiică-mea era internată.
-Asta ştim, dar poţi să ne spui şi de ce era internată creminala?
-Pentru că un răcan o împuşcase în picior, după ce în urmă cu mai multă vreme, un alt camarad o violase în celula în care suntem arestaţi fără judecată; Tovarăşu judecător, acesta este îngrozitorul adevăr.
-Da fă românco, dar noi cunoaştem cum că o fată nebună şi taman bună de legat, îl ameninţa c-un pistol încărcat cu gloanţe, taman pe soldatul Alioşa; Săracu băiat, ştiu că n-avea nici-o vină.
-Tovarăşe judecător, pledează martora cu o energie de care nu se credea în stare, eu sunt de acord cu dumneavoastră doar în ceeace priveşte sărăcia soldatului Alioşa, dar vreau să se consemneze că în ciuda educaţiei, acelaşi soldat ia rupt dinţii fiului meu şi a violat-o pe fată.
-Tovarăşe judecător, intervine un individ care se ridicase din primul rând, să ştiţ că fata despre care martora spune c-ar fi fost violată de soldatul Alioşa, este prema la muzică pă oraş; Eu mă mir că nu ştiţi, dar violata se află sub protecţiunea tovarăşului comandant Beria.
-La dracu! Uite c-am făcut o boacănă mai mare dăcât mine şi nici nu ştiu cum s-o dreg, exclamă judecătorul cu glas abia şoptit!
Văzând încurcătura în care intrase judecătorul Ivan Şpagar Orbov, avocatul apărării pledează cu şi mai mult aplomb:
-Tovarăşe judecător, păi dumneavoastră nu vedeţi cum că martora nici măcar nu poate să depună mărturie în condiţiile în care n-a văzut nimic din tot ce s-a întâmplat în pădurea cu buşteni tăiaţi?
-Martor Iorgovan, întreabă judecătorul, fără să ia-n seamă intervenţia avocatului care tulburase şi mai mult apa mocirloasă în care se bălăceau călăii bolşevici, ar mai fi ceva de adăugat la ce-ai declarat?
-Cred c-ar mai fi ceva de spus şi dacă-mi permiteţi…,
-Păi atunci spune tovarăşa şi nu mai aştepta să-ţi scoatem cuvintele dân gura românească, cu cleştele care ştie doar limba sovietică.
-Ai dreptate, dar nu este posibil; Tovarăşe judecător, dumneavoastră nu puteţi doar pentru că acele cuvinte incriminatoare sunt mai întâi gândite şi apoi rostite în cea mai mare taină; Dar cuvintele nu sunt asemenea dinţilor pe care călăii caghebişti ni-i scot în beciurile de tortură şi dumneavoastră ştiţi bine cum şi de ce suntem brutalizaţi cu aşa cruzime.
-Martor Iorgovan Maria, strigă judecătorul care înfierbântat se vedea contrazis de româncă în chiar bârlogul lupilor siberieni, declari numai ce ţi-am ordonat să declari, sau pun să te aresteze imediat?
-Tovarăşi, pledează cu şi mai mult curaj martorul Iorgovan Maria, după ce că în acea seară soldaţii m-au arestat fără nici-un motiv, directorul spitalului mi-a aruncat fetiţa în stradă, chiar dacă fusese operată de câteva ore; Acum înţelegeţi tovarăşe judecător?
-Bine fă românco, dar ce legătură are gestu unui director care după câte ştiu a fost verificat de caghebe, cu nişte criminali români?
-Tovarăşe judecător, nu este datoria mea să-i dovedesc pe adevăraţii bandiţi, dar auzind de o asemenea barbarie, comandantul Beria declara ziariştilor de la Pravda: Directorul are suflet de câine turbat.
-Judecătorule, această femeie nu este vinovată, ordonă ridicându-se în picioare spionul din Domneasca de Argeş; Tovarăşa Iorgovan Maria Basarab, deocamdată eşti liberă şi din acest moment poţi merge la copiii care după câte ştiu sunt singuri în baracă.
-Asta şi fac tovarăşu comandant şi vă mulţumesc frumos, raportează sora Maria, după care părăseşte în grabă sala de judecată.
Martorul abia dacă se desmeticise când, femeile care tremurau pe scări, o rugau să intervină pentru soţii care urmau să fie condamnaţi pentru cine ştie câtă vreme, sau poate chiar mai rău de atât.
-Mă tanti Maria, Gheorghe al meu va fi condamnat la moarte?
-Taci Ileană şi nu te mai ploconi la o venetică necunoscută; Tu n-ai dă un să ştii, dar venetica s-a vândut pe te miri ce şi acu tace chitic.
-Bine mamae, dar de ce vorbeşti urât şi tocmai de tanti Maria?
-Taci din gură Ileană, doar ştiu bine ce spun; Păi mă fată, cum crezi că işa chiar aşe di repedi şi dă neşifonată dân trebunalu bolşăvic?
-Pentru cât v-am ajutat asta vă este răsplata, întrebă şi nu fără motiv sora pe al cărei chip, tristeţea instalată cu mai multă vreme în urmă, era vizibilă şi pentru femeile care deacum erau atât de îndurerate?
-Iart-o tanti Maria; Este amărâtă şi din aşa pricină vorbeşte urât.
-Am înţeles Ileană, dar biata femeie nu mai are pe nimeni?
-Păi după ce ia murit bărbatu, biata femeie rămasă sângură cuc.
-Acum trebuie să ajung la copii, dar după amiază vreau să merg la comandantul Beria; Ducându-mă în bârlogul lupului flămând şi înrăit peste măsură nu ştiu ce mare brânză voi face, dar atâta cât mă pot ruga de un tovarăş care pe dasupra mai pozează şi într-un mare caghebist, o să-i cer o intervenţie la judecătorul care pornit împotriva basarabenilor, cine ştie ce sentinţă poate da în procesul intentat numai de ochii lumii; Asta-i tot ce pot să fac Ileană, în rest doar Dumnezeu cu mila lui nemărginită.
-Doamnă Maria Iorgovan, ţinu să-şi spună părerea o femeie trecută bine de prima tinereţe, judecătorul face valuri doar ca să vază comandantu că nu stă dăgeaba, dar să ştiţi că orice fel di condamnare vini di la Moscova prin firili dă telegraf; Eu taman dasta vă spun.
-Tanti Maria, intervine rugătoare femeia pe al cărei chip licărise o rază de speranţă, eu zic să incercaţi şi la comandant; Cine ştie tanti Maria, poate se îndură de bieţii basarabeni şi măcar îi lasă în viaţă.
-Am înţeles Ileană; Aşa cum bine ştii, eu nu mă joc cu vorba.
-Doamnă, şi credeţi că Gheorghe ar putea să scape de glonţ?
-N-am de un să ştiu Ileană dragă, dar sunt obligată să încerc.
-Da măcar să scape cu viaţă, intervine cu glas scăzut o bătrână care nici măcar lacrimi amare nu mai avea în ochii săi miopi.
-Nu ştiu cum şi ce dracu să mai spun, dar cred că odată cu vremea se va schimba şi mentalitatea bolşevicilor îndoctrinaţi peste măsură.
-Da maică, răspunde resemnată biata femeie, numa că în locul bolşăvicilor care dacilea pleacă sătui, vine alţii poate mai flămânzi.
-Dar nici dracu nu-i chiar aşa de negru, raportă sora Maria Basarab, după care a plecat în mare grabă spre baraca românilor.
În spaţiul de numai câţiva metri pătraţi, râsul fiului şi zâmbetul Ioanei, ia încălzit sufletul şi ia sporit puterile în confruntarea cu Anticristul din oamenii lipsiţi până şi de Dumnezeul a toate ziditor.
– va continua –
Topic: Romane | Comments Off on INFERNUL ROŞU – volumul II LACRIMI AMARE (8) – Misiune secrettă (1)
5-ECHILIBRUL ELEMENTELOR
de Adrian Botez | 5 Iulie 2010
apa stinge focul – focul
arde apa!
iată-ne – în sfârşit
ajunşi la
echilibru
*
„să ne spună – întâi
apa – de ce-l prigoneşte – atât de
înverşunat de
udă – pe
foc?” – inculpata
răspunde – susurând: „de
fâsss!”
*
„atunci
să ne spună pârâşul – de
ce-i atât de
bleg – şi se lasă prigonit de informala
apă?” – pârâşul grăi – înfoiat şi cam
şâşâit: „arde-v-aşşş…!”
*
şi totul se-mpotmoli aici – pentru că
în sală intrară şi
pământul – cu gura
mare de
aer… – şi…
asta e tot
ce s-ar cuveni să
tăcem – restul ar fi
demagogie banală
…dar Judecătorul – din
mijlocul Crucii – mai bolboroseşte încă
ceva – ceva semănând cu
„Eli, Eli…”
…probabil că-i are-n vedere – dar
nu şi la vedere – pe toţi
cei mai sus amintiţi – întru
dezbinarea echilibrată
Topic: Poezii | Comments Off on 5-ECHILIBRUL ELEMENTELOR
UN POET CARE SCRIE CU SÂNGE
de Cezarina Adamescu | 3 Iulie 2010
MARGINALII
George Ene, Strigăt până prea târziu, poezii, SEMĂNĂTORUL,Editura Online, iunie, 2009
Scrisul a constituit dintotdeauna o taină pe care puţini s-au încumetat s-o dezlege, dar şi mai puţini au reuşit să-i afle adâncimile. Nu e de mirare, aşadar, că, fiecare autor, în laboratorul său intim de creaţie, se foloseşte de diverse unelte care-i stau la îndemână şi pe care şi le mulează după căuşul mâinii proprii, dar şi al inimii fiecăruia. Scrisul e un travaliu mai anevoios ori mai lejer, după cum datul fiecăruia este. Poetul de faţă, încă din poemul inaugural, mărturiseşte că-i scrie pătimaş iubitei,
„Deşi am aripile legate, încerc cu greu să ies din mine, / Să răzbat… Dar cad, mă ridic şi năuc retez c-o secure / Neputinţa-mi – desiş întunecat de pădure, / Să scot inima deasupră-mi – pasăre liberă, să zboare / Spre tine, că prea mult depărtarea ta mă doare”. Un asemenea scenariu pentru a concepe o poezie ar speria pe orice îndrăgostit care ar dori să aducă în dar fiinţei iubite produsul minţii şi al inimii sale.
Mai ales când spune: „Scriu cu sânge: pedeapsă de ocnaş – o ştiu perfect (…) Am devenit ardere păgână, / Singurătate sinistră, asemenea peisajului din lună / Ce-mi înteţeşte iadul cu mări de lacrimi grele / Şi-mi aduce, nopţile, sub pleoape, vise rele / Şi coşmaruri – căci toate mă inundă / Să te văd plutind, iubito, pe vreo undă” – tabloul acesta ne aduce aminte de Serghei Esenin, frumosul blond al veacului trecut, care a scris poeme cu propriul sânge, după ce-şi tăiase venele, într-o cameră de hotel poezii testament pentru frumoasa balerină Isadora Duncan, ori de prinţul Danemarcei, Hamlet, care o vede pe Ofelia plutind înecată pe valuri…
Chinul naşterii de cuvânt este jertfă şi mântuire, este zidire de biserici, poate fi altar şi e de dorit să devină lumină din lumină, un sentiment eliberator, edificator, stenic, atât pentru creator cât şi pentru beneficiar, altminteri, devine povară, chin, zbatere fără aripi, muncă de Sisif, fără rezultat. Poetul George Ene spune: „Chinul îmi strânge cumplit fruntea, ca un cerc de foc./ Îl las să mă ardă de tot”.
Întrebarea legitimă ar fi: „Cui prodest?” – cui i-ar folosi, i-ar face plăcere acest chin, măcar iubitei? S-ar îndupleca văzând ea acest supliciu demn de muncile infernului? Ar dori ea să străbată până la el să-i acopere cu boarea lacrimilor sale: „Această sahară târzie – a risipirii disperate-n pustiu”? Poetul însă, îşi asigură iubita că nu e totul pierdut, deşi el va rătăci ca un zbucium viu şiu se va întoarce-n praf, aici, pe pământ, „Căci din pulberea inimii mele, îngropată-n pustie, / Se va-ntrupa Pasărea Phoenix, cea de-amintire târzie, / Care mă va purta prin zbateri tăioase de vânt / Să fiu lângă tine strigăt perpetuu, îngropat în cuvânt”.
Mesajul este, aşadar, unul optimist, plin de speranţă, şi transgresază ideea: Strigătul perpetuu îngropat în cuvânt – Poezia – se va ridica deasupra şi va rămâne scris pe cer întru nemurire, adică în Cartea Vieţii veşnice.
Din mesajul poetic mai răzbate un mesaj: deşi poetul e rob şi cade la picioarele iubirii, ea se va înălţa pe măsura căderii lui, fiindcă va fi înveşnicită-n versuri, aşa cum Ana lui Manole s-a înveşnicit în zidul gros de mănăstire: „Dar voi trece precum ziua, c-aşa-i trecerea, pustie, / Pe când tu vei creşte veşnic înălţată-n poezie: / Monument de prospeţime din iubirea ce nu moare. / Te-oi simţi peste milenii cum alergi: floare în floare, / Împletind stropii de rouă şi de soare-ai nemuririi / Şi voi tresări-n ţărână greu, sub platoşa simţirii, / Într-un geamăt de furtună, într-a mării respirare, / Mica mea iubire mare…” (Mica mea iubire mare).
Când părăseşte tărâmul iubirii pentru cel al meditaţiei, George Ene reuşeşte să comunice idei interesante, însă grav îngreunate de construcţii total apoetice, precum: concavă, convex, asociativitate, comutativităţi, distributivitate, complementarităţii, câmpuri cibernetice, logica booleană, ş.a. Şi totuşi, în aceste hăţişuri de cuvinte cu tentă de categorii matematico-fizice, răzbate filonul freatic al poeziei care ţâşneşte cu limpiditatea izvorului: „Până şi ochii vulturului / se coc în adâncul tăinuit
al complementarităţii lui 0 şi 1, / nimicul şi sinele / care-şi fac rocada-nerocada lor / hic et nunc, căci se multiplică / întotdeauna la infinit / până se umple cerul cu ochi de vulturi / de la care cerşim ochi, să ne umplem / până-n vârful degetelor de ochi, / să vedem cu degetele nevăzutul, / să-l gustăm cu pipăitul, / să-l pipăim cu mirosul, / să-l mirosim cu auzul, / să-l auzim cu pietrele / intrate adânc în pietre / încât cântă, auziţi-le! / Femeile noastre când nasc ţipă./ Şi pietrele ţipă, dar nu le aude nimeni. / Le vibrează nisipul sub tălpi, / iar tălpile lor ne umblă prin vise / cu plecaţii, cu veniţii, / cu neveniţii încă, ce purced / prin noi spre alte vremuri, / cu alte ţipete, de bună seamă / ecou în pântecele pântecelor /nenăscute, vedeţi-le!” (Traducere din logica booleană) – cred că autorul a dorit să spună „bouleană”. În asemenea alchimie timbrală, anvoie găseşti mărgăritarul, cu toate acestea el există, căutătorii să aibă răbdare să exploreze, ei sunt puşi serios la încercare şi la munci grele.
Există şi parafrazări nichitastănescine, după elegii, un fel de parodii destul de reuşite, cu imagini împrumutate de la marele blond Nini, „pietre umblătoare”; „cântăreţele de broaşte”; „căscatul zorilor”; „ochii neadormiţilor vulturi” ş.a. dar autorul şi-a declinat intenţia chiar din titlu: Elegie după toate elgiile cuiva.
Din când în când răsar florile nemuritoare ale gândirii aforistice, precum: „Tăcerea e o insulă între cuvinte” (Anunţ) ori formulări metaforice de genul: „tăcerea din jurul meu a prins crustă, / iar singurătatea mea / a devenit planetă.” (Anunţ).
George Ene nu se fereşte să folosească substantivul drept verb: „paşii/ care m-au potecit în adânc” (Ardere) – în definitiv poetul e şi el un inventator – de limbă –
însă foloseşte şi sintagme tologice consacrate drept dogme, precum „imaculata concepţie” – într-un context care nu are însă, nimic de-a face cu dogma mariană: „pune fruntea pe scrisul meu / şi-i vei simţi arderea / născând pe hârtie / cea mai pură iubire / şi iartă-mi / imaculata concepţie” (Ardere).
De asemenea, autorul nu se dă în lături să folosească limbajul comun, popular, uzitat îndeobşte, zilnic, fără fasoane: ex. „vorba e că”; „mai mereu”; „ferească Sfântul”; „să fi vorba de”; ş.a., dovadă uşurinţa dar şi plăcerea filozofării şi a comunicării cu cei din jur.
Un poem filozofic rotund, destul de reuşit este: „Panta rhei”: „în mine curge azi cel de ieri / parte peste parte / până când potecile din palma mea / se vor adânci şi vor seca / asemenea canalelor din Marte / care nu duc nicăieri”.
Structural, George Ene este un meditativ romantic care construieşte cu unelte moderne un discurs liric bazat însă pe motive livreşti: „Zbori prin sângele meu, / Pasăre Phoenix./ Tălpile tale mă ştampilează / sub frunte, / în inimă. / Şi numele tău…/ Fiecare semn e o piatră / cu care-mi spargi sufletul. / Din fiecare piatră iese un şarpe / cu clopoţei. Auzi-le orga chemându-mă! / Vii spre mine traversând toată istoria umanităţii / prin contrabandă, / din sămânţă în sămânţă, / nufăr alb luat de torent…/ Mâine, ce va mai fi? / Petrecându-ne, oasele noastre / se vor împleti asemenea / rădăcinilor / care se îmbrăţişează / pe dedesubt” (Iubire).
Iată că găsim şi o eminesciană elegie: „De aşteptare / Pe când marea arde albă / Sub al lunii crug solemn, / Visul meu tăcut, de lemn,/ Îţi stă frunză neagră-n palmă. / Te chem vrajă prin descântec / Spre acum şi spre aici / Ca pe-un straniu licurici / Pe poteci muiate-n cântec./ Dar nu-mi vii în clipe rare / De-ntuneric. Când te culci /Împrejurul gurii-ţi dulci/ Şoaptele-mi rostesc pahare. / Şi nu-mi vii în clipe dure / De lumină. Când visezi / În frumoşi-ţi ochi mă vezi / Stea căzând peste pădure…/ Albesc ţipăt într-o carte / Cu coperţile de-argint –/ Sunt captiv, dar mă tot mint / Că-mi eşti totul şi-ţi sunt parte. / Hei, cum mi-ai sfinţit în piept / Un altar pentru durere –/ Taina lui încet mă piere / Şi-am murit de când te-aştept”.
Dar până una-alta, autorul este cotropit, alături de eroii săi, de „Lucrarea dorului, pustiitoare”, dovadă a firii sale meditative, înclinate spre introspecţie, dar şi spre parabolă, spre iluminare şi fundamentare a principiilor proprii.
Anecdotica poveştilor versificate de George Ene aduce cu cea a monumentalelor istorisiri poetice olteneşti ale lui Marin Sorescu din volumele „La Lilieci”, care toate sunt fabule epico-lirice, scrise pe un ton hâtru, având, de fiecare dată o învăţătură la sfârşit, fie şi una care nu-l avantajează pe erou care spune sincer: cine face ca mine, ca mine o să păţească. Tonul sarcastico-umoristic nu lipseşte din lirica lui George Ene, cu accente fine de autoironie. Iată şi o mostră de autoironie:
„Să rămână totu’ ca mai-nainte: Ai venit / cu noaptea târziului din părul tău, / cu neliniştea din ochii tăi / în care-ncerci să-mi faci culcuşul, / ai venit, zic, / să-mi tremuri strunele vechi, ruginite, / bătrâna vioară ce sunt, / care poartă, ia seama, / o marcă de dinaintea / Celui de-al Doilea Măcel Mondial…/ Ai venit şi vinul vechi, / din potirul inimii mele, / a-nceput să fiarbă…/ Pentru ce mi-ai înlocuit cupa liniştii, / din care beam, fericit, / să-mi picuri otrava ochilor tăi / pretutindeni pe unde calci, / până-n inima mea? / Puf de Păpădie, / Căprioară cu Boticul de Lapte, / Uriaşo, / fie-ţi milă de biata-ţi jucărie / şi scoate cheia / din maşinăria veche, / să rămână totul ca mai-nainte / pe când nu mă inventaseşi, / minune!”
Fără îndoială că George Ene posedă o anume iscusinţă în mânuirea cuvintelor, astfel ca ele să capete alura de inefabil specifică poemului. De asemenea, bagajul stilistic este pe măsura unui autor cu exprienţă. Autorul abordează teme filozofice şi psihologice, morale şi sociale dar nu neglijează aspectele universal-valabile ale omenirii, pornind de la axioma einstein-iană: „Lumea e o necunoscută. Timpul Concret e contracţie simultană şi extindere simultană la scara Timpului General Infinit, iar Materia Timpului General Infinit e chiar Lumea…”- George Ene brodează gândul cu flori de cuvânt şi interpretează misterele vieţii în felul său: „Există o fugă înăuntru, / căci toate aleargă uniform / şi rectiliniu înăuntru, / iar înăuntrul se scufundă / tot mai înăuntru / până-n înăuntrul înăuntrului / se scufundă, / se afundă în sinele înăuntrului, / pitindu-se în sine însuşi, / cădere în cădere, / punct, / punct în punct, / în punctul dinănutrul punctului, / în punctul punctat / al adâncului gândit, / unde cuanta / ţâşneşte din ea însăşi, / emisie şi corpuscul, / întronând echilibrul perfect, / corpuscul-undă / generator de echilibru / pe muche de cuţit/ căci se mişcă ceva – / un semnal implicit dinăuntru / pentru mişcarea în sens invers, / căci mişcarea se mişcă în sine / şi-şi creşte creşterea, / tot mai creştere, / tot mai spre în afară de sine, / din sine ţâşnind dincolo de sine / în largă explozie mută, / ca o irumpere / împingând marginile / dincolo de margini, /mutându-şi cercul în afară / încât circumferinţa creşte, / se extinde / faţă de centrul-punct în extindere, /
până când marginile rotunjite / devin nemărginite. / Ceva e dincolo de dincolo / şi chibzuieşte în sine însuşi, / şi-şi opreşte extinderea / şi-şi chirceşte oprirea, / şi porneşte adunarea marginilor / către un loc, tot mai spre centru, / într-un punct necuprins. (…) / Explozia Marii Creaţii / dospeşte în adâncul adâncului / şi urmează logica nimicului: / Lumea şi nonLumea împreună, / care devine ceva / şi iese din sine însăşi / punct al nimicului, / punct în punct / până dincolo de sine / unde totul e Timp, / un Timp în alt Timp – / Timp în Timp / a ceva fără cuprindere, / cuprins în necuprins…”
Nimic mai impresionant decât universul gândirii care-ţi permite structuri şi asociaţii de cuvinte indite, un fel de sferă, înlăuntrul căreia există altă sferă, care la rândul ei adăposeşte altă sferă şi aşa mai departe, ferice de acei care pot urmări dinamica evoluţiei universale.
Există însă şi formulări nefericite, din dorinţa de a da un plus de originalitate cuvintelor: „teii aplaudaci”; (probabil ca să rimeze cu gândaci) (Strâmb cânta orbul acela), „mâncătorie” ş.a.
Şi o foarte reuşită încercare de definire a Poeziei, care este pe rând: „sieşi spinare”; „sieşi drum”; „sieşi lucrare”; „sieşi risipire” într-o creştere firească până la sublimul numit îndobşte, iubire: „Poezia: Sieşi spinare: / cară sublimul printre culori / pe care-l subţiază-n auz / în toate limbile lumii, / cu nevăzute săgeţi / împerechindu-l, / desperechindu-l. / Sieşi drum: / toboşar şi cadenţă / coborâtoare în eurile / flămânde de sine –/ oglinzi prin care se iese / dincolo, sub cereasca / muzică nesfârşită / a spaţiilor; / în care muzicienii / se pierd unii în alţii / în adâncul necuprins / albastru, /sihastru./ Sieşi lucrare: / în poveşti ţâşnind din sine, / cu împăraţi iuţi la mânie / şi fete mult prea visătoare, / servind jar iubiţilor lor / cai iuţi, mai iuţi / ca săgeţile ochilor – / împlinindu-se / în chipeşi înfloritori, / atoatebiruitori. / Sieşi risipire: / din iubire în iubire, / se răstoarnă peste sine, / se caută şi nu se găseşte / decât pe drumul reîntoarcerii / în seminţe, tot mai în adânc, / de unde renaşte întreagă / în titlul său, de sieşi / spinare, drum, / lucrare şi risipire – / rostogolire / în iubire…”
O poveste frumoasă este cea a descoperirii semnului închinăciunii, cu degetele împreunate, gest care „s-a împământenit / tare demult – / la începutul veacurilor. / A devenit ritual / pentru că el desemnează / esenţa fiinţei noastre irepetabile, / şi tocmai de aceea / ne-a şi intrat definitiv în sânge” (De la profan la sacru).
În unele locuri autorul strecoară neglijenţe stilistice şi cacofonii: „A-nceput să lovească cu furie” (Frunză-ntre frunze) – (dublă cacofonie şi nedelicateţe stilistică).
„Geneză” – este un fragment epic interpretat în stil propriu al etnogenezei poporului nostru, cu un motto din Eminescu. La fel povestea calului care umblă bolnav prin municipiu este un melanj epico-liric care continuă istoria constituirii neamului românesc într-un fel destul de insolit: „Oraşul e o catedrală pustie / în care calul îşi aude paşii şi inima / bătând. Caută fără să ştie ce / cu ochii lui sticloşi şi blegi de nesomn, / de nesomn. / Ritmic copitele lui, în care au ruginit caielele, / fac să tresară casele rănite, din pereţii cărora / încep să curgă amintiri necunoscute lui, / necunoscute lui. / Calul bolnav plânge. E atât de ciudat să vezi / un cal bolnav plângând. Noaptea n-a învăţat / arta trădării, de-aceea calul a-ngenuncheat pios / lângă cişmeaua lui imaginară, dar fără apă, / şi plânge încet, plânge de durere, / de durere. / Oasele-i împrumută trosnetul crengilor / împietrite de liniştea urbei, şi toată şandramaua / fiinţei lui şubrede sună a cavou jefuit, / jefuit”. (Lipseşte o statuie ecvestră în municipiu).
Nu lipsesc din discursul poetic al lui George Ene parabolele, tâlcurile, fabula, şarja amicală, parodia, umorul negru din „Povestea vorbei” – a şugubăţului Anton Pann, spusă, desigur, cu mijloacele actuale: „Învăţătură de minte: Boala stă la capătul podului şi se ia de trecători. / Îi întreabă când pe cei ce coboară, când pe cei ce urcă: / “Nu vreţi o porţie de amigdalită?” / Celor care-i zic că e mai bine să-şi schimbe meseria / le face un semn – numai de ea ştiut –/ încât noaptea îi dor cumplit amigdalele. / Celor care n-o bagă-n seamă nu le face nimic. / O doamnă grăbită, care tocmai urca podul, / a fost tot la fel întrebată / dacă n-are nevoie de o porţie din aceea, / şi fiindcă aceasta i-a răspuns: / “Ce eee? Du-te, femeie, că eşti nebună!”, / alaltăieri i-au fost scoase amigdalele, / ieri a făcut o infecţie galopantă, / iar azi-noapte a fost depusă la morgă. / Învăţătură de minte: / Să nu le spui niciodată nebunilor că-s nebuni!” Tot umoristică este şi poezia: „Reclamă-mă, dacă ai cui!”
Autorul realizează şi parodii şi şarje îngroşate, poeme anctotice pe teme şi cu personaje biblice, ceea ce nu este o alegere fericită.
Iată şi o sintagmă împrumutată de la Nichita: „Dragostea-mi trecu printr-un inel de foc / leoaică tânără”.(Dragostea-mi trecu).
Ultimul poem este didactico-filozofico-moralist cu un accent pe valorile morale al vieţii, care strecoară şi mici proverbe în ea: „Toţi revenim, când o să fie: Un dar ţi-e clipa cea de faţă. / Primeşte-o, deci, cu bucurie. / Clipă cu clipă fac o viaţă: / Aportul tău la zidărie. / Nu te-ntreba-ncotro aluneci. / Cată mereu spre datorie / Şi-ai grijă să nu te întuneci / Ori cât de greu ar fi să-ţi fie. / Prietenii fă-ţi cu măsură. / Fii practic. Fugi de teorie. / Iar de te-nfruntă, taci din gură / Evită a lor mâncătorie. / Cu fruntea sus cinsteşte-ţi veacul / Prin munca ta. Cu măiestrie / Îţi uşurează de greu sacul, / Că viaţa nu-i o loterie. / Iar când finalul de o clipă / Te va-nălţa, când o să vie / Cu zbaterea lui de aripă, / Oferă-te cu dărnicie. / Rotirea Soarelui ne-nvaţă / Să fim atenţi la aporie: / Vom reveni în altă viaţă, / Dar tot aşa: la datorie! / Cum Universu-ne-mpresoară / Şi se roteşte-n veşnicie, / De ce-am veni noi într-o doară / Şi nu rotindu-ne-n vecie? / Nu-i fără noimă întrebare, / Ci cuvenita-ne felie: / Pentru că-adesea ori arare / Toţi revenim, când o să fie”.
Eliminând tot ceea ce nu-i este propriu în gândire şi-n simţire, cu o mai mare atenţie asupra mijloacelor de expresie, căutându-şi un drum propriu, nebătătorit, George Ene, ajuns la o anumită maturitate artistică, poate demonstra că lirica lui se înscrie pe linia modernităţii, că are ceva de spus pentru a îmbogăţi falanga de poeţi autentici şi-şi poate găsi un loc pe podiumul celor ce acced la performanţă. Şi aşa cum poetul ne demonstrează că are ceva de spus, şi noi, nu avem decât de câştigat dacă îl citim. Şi aici se verifică sintagma: orice poet este o lume de cercetat, de cutreierat, de a-i smulge tainele spre folosul nostru.
Cartea poate fi citită şi descărcată la adresa www.editura-online.ro la secţiunea
Poezie.
2 Cireşar 2010
Topic: Recenzii | Comments Off on UN POET CARE SCRIE CU SÂNGE
UN SUFLET JINDUIT DE ARMONIE
de Cezarina Adamescu | 2 Iulie 2010
Un suflet jinduit de armonie
În căutarea altui suflet sfânt
Ar fi în stare, dând pe veresie
Să-şi vândă chiar şi palma de pământ.
Predestinat să se desfacă-n soare
El caută lumina în răscruci
Ca floarea tresărind la prima boare
Ca vântul spulberând un cuib de cuci.
Revarsă, tu, un strop de armonie
Măcar o dată, vino în amurg,
Şi adu-mi un potir cu apă vie
Să stingi în el lumina-n care curg.
Aştept de-o viaţă-ntreagă să mă-mbie
Un suflet jinduit de armonie.
Topic: Poezii | Comments Off on UN SUFLET JINDUIT DE ARMONIE
« AnteriorulUrmătorul »
