DESPRE HRISTOS – TÂRZIU…
de Adrian Botez | 22 Decembrie 2010
prin lume treci pe lângă-atâta fală
te-orbesc atâtea artificii snoabe –
spre umilinţă totul te absoarbe…
…bătrân – abia – înveţi că nu-i scofală…
goi – proşti – zănatici: da, ştii – …dar te-au rănit
ţi-ai poticnit zborul eroic spre Minune…
din tine – -o clipă – Duhu-ai prigonit:
ai prăvălit o lume în genune!
voi – care veţi urma smintelii mele
să nu mă plângeţi – ci să luaţi aminte:
n-am apucat să spun multe cuvinte
dar câte-am spus – vă fie neuitare:
pe Crist nu-l pui la zuruiri de zare
ci la icoana sufletului – lumânare!
***
Topic: Poezii | Comments Off on DESPRE HRISTOS – TÂRZIU…
„Jurnalul unei ucenicii de şcoală nouă”
de Gheorghe Stroia | 21 Decembrie 2010
…sau „Domnişoara Iulia” de Năstase Marin, Editura Olimpias, Galaţi – 2009
După minunata monografie a satului oltenesc – ”Fermecate Obiceiuri” (Şcoala Gălăţeană, Galaţi, 2005) şi „Magia colindei” (Sinteze, Galaţi, 2008), scriitorul gălăţean Năstase Marin ne surprinde plăcut cu încă o carte a vârstelor timpurii, intitulată „Domnişoara Iulia”, apărută la Editura Olimpias, Galaţi, 2009. Cartea are 120 pagini şi este frumos ilustrată de Vasile Bogdan Radu. Coperta cărţii este frumos alcătuită de Rodica Camelia Radu, ca o veritabilă carte a vieţii, prezentând pe coperta-faţă un personaj individualizat, urmând ca pe coperta-spate acesta să-şi piardă identitatea, prin transformarea sa în amintire. Pe tot parcursul ilustrativ al cărţii, apare ca un laitmotiv frunza, ca un simbol inconfundabil al scurgerii timpului, însemnând moartea şi apoi reînvierea. Aşa cum ne-a obişnuit deja, Năstase Marin surprinde în fiecare carte, câte o etapă a vieţii, artistic descrisă şi pictată în culorile vii ale amintirilor. Autorul încarcă fiecare povestire cu o notă de originalitate aparte, cu un umor de bun-gust, fiecare carte fiind o pledoarie a unei vârste pe care fiecare am trăit-o: copilăria. Încă din prefaţa cărţii, autorul ne avertizează asupra personajelor sale, ca fiind realitatea îmbinată cu fantezia, în care fiorul amintirilor se pierde într-un cântec duios.
Lucrarea are cinci povestiri, una dintre ele dând chiar numele cărţii şi anume: „Domnişoara Iulia” Cartea – în sine – este o „radiografie” a unui ucenic de şcoală nouă, în care copilul de vârstă primară trece prin „drama” schimbării într-un singur an a cinci învăţători. Întâmplările descrise în carte continuă filonul de aur al „scrierilor” româneşti de valoare universală, multe dintre ele având sinonimii atât verbale, cât şi vizuale cu operele clasice. Astfel: „Domnul Fusulan” versus Ion Creangă (Amintiri din Copilărie) „Domnişoara Iulia” versus Octavian Goga (Dăscăliţa), „Domnul Dodo”. Versus Petre Dulfu (Aventurile lui Păcală). Nota de originalitate este dată de modul de percepţie insolit al autorului, strâns legat de aceste evenimente, pe care le încarcă cu umorul său debordant. Personajele descrise în care sunt pitoreşti, unele îmbrăcând straie de îngeri, altele împrumutând din vinovăţia demonilor. Sunt prezentate în povestirile cărţii cinci tipuri de dascăli. Unele dintre ele sunt pline de devotament pentru meseria pe care o consideră ca pe o sacră misiune: aceea de a-i iniţia pe micuţi în tainele învăţăturii ( „Domnişoara Iulia”, „Coana Preoteasă” ). Acestea sunt de fapt personajele, care datorită laturii lor materne, reuşesc să-i determine pe şcolari să progreseze, fără să utilizeze metode coercitive, ci doar sensibilizarea lor prin delicateţe. Este drept că uneori, chiar şi îngerilor le mai cade puful, dând la iveală o „mămică” certăreaţă, care să-i aducă din nou la realitate, prin impunerea disciplinei. Alte personaje, prezentate într-o manieră desprinsă, parcă, din „Amintirile din Copilărie” ale lui Ion Creangă, sunt dascălii care impun actul educaţional cu forţa. Năstase Marin îi vede ca pe nişte dascăli „coruptibili” şi puşi mereu pe căpătuială. Aceştia care sunt gata să „ierte” greşelile şcolarilor, în schimbul a câtorva ouă, pentru ca, mai apoi, oul să se transforme în găină (referindu-se la stilul domnului Fusulan). Apare în carte şi tipul suplinitorului (domnul Dode), care nu are mare ştiinţă de carte, dar este încurajat să predea datorită în primul rând unei urgenţe a şcolii (postul vacant în mijlocul anului şcolar) şi apoi datorită statutului său social…”special” (fiul popii).
Cartea surprinde realitatea şcolii româneşti măcinată de instabilitatea războiului, de vremurile crunte de sărăcie în care erau obligaţi să trăiască oamenii. Ultimul, dar nu cel din urmă personaj al cărţii este chiar directorul şcolii – d-nul Arsu, care reuşeşte să îmbine sensibilitatea, delicateţea cu corectitudinea şi disciplina, pentru a realiza un profil al şcolarului, cât mai aproape de necesităţile reale ale acelor vremuri. Dascălii prezentaţi în povestirile cărţii au şi modalităţi distincte de portretizare. Domnişoara Iulia este o pictură renascentistă, împrumutând culorile vii ale unui suflet sensibil şi mânat de dorinţe înălţătoare. Domnul Dodo este „creionat” ca un veritabil Păcală, pus pe şotii şi pe câştig imediat. Domnul Fusulan, un personaj opus lui „Bădiţa Vasile” al lui Ion Creangă, face din folosirea „sfântului Nicolai” (numit aici „mămică”) un instrument de tortură şi nu unul de îndreptare. Inaugurarea „mămicii” este făcută de Florina – o „Smărăndiţă a popii Ioan de sub deal”. Este demnă de reţinut meticulozitatea cu care autorul creează scenele din carte, atenţia pentru detaliu, dar şi ingenioasa împletire a imaginilor vizuale cu cele auditive. I se creează astfel cititorului impresia că se află chiar în mijlocul acestor întâmplări.
Scrierea este îmbogăţită cu multă sensibilitate de un veritabil fiu al satului, care ne transmite prin întreaga sa operă un mesaj simplu, dar foarte important: acela al rememorării vieţii satului românesc autentic şi a valorilor lui – ce au stat stavilă de neclintit – în folosul perpetuării fiinţei naţionale. Condeiul lui Năstase Marin este unul pitoresc, autorul dovedindu-se încă o dată, un fin cunoscător al tradiţiilor populare, al sufletului românului. Vă invit să descoperiţi în această lucrare similitudinile incredibile dintre problemele de atunci şi cele de astăzi ale învăţământului românesc şi să constataţi singuri cât de actuală este o astfel de scriere. O lucrare care (pe mine, personal) m-a impresionat foarte plăcut. Mi-au plăcut culorile în care au fost pictaţi şcolarii (cu destoinicia sau cu încăpăţânarea lor), nu foarte diferiţi de şcolarii de astăzi, ceea ce ne dovedeşte că – în genere – copilul este acelaşi dintotdeauna, iar copilăria este o vârstă care simte la fel, în oricare colţ al pământului ar fi trăită. Lectură plăcută!!
Adjud, octombrie 2010
Topic: Recenzii | Comments Off on „Jurnalul unei ucenicii de şcoală nouă”
EROII COPILĂRIEI
de Iulian Bostan | 20 Decembrie 2010
N-am mai citit frumoasa carte,
În care despre ei se scrie,
Demult, din vremuri de departe,
Din anii de copilărie…
La fel de tineri îi găsesc
Şi dornici de senzaţii tari,
Şi-n cavalcadă iar pornesc
La drum cu domnii muşchetari!
Cu greu îmi depăşesc impasul,
La anii mei nu-s în măsură
La fel de-alert să-mi fie pasul
Cu-acelaşi spirit de-aventură…
Îl văd pe d`Artagnan, gasconul,
Pe Athos, Porthos, Aramis,
Cum acţiunii îi dau tonul,
Fugind din Londra la Paris!
Cu spada-n mână de pe cal
Toţi adversarii îşi domină,
Când păcălind pe cardinal,
Când ajutând-o pe regină !
Dueluri, intrigi amoroase,
Mister, trădare, acţiune,
Bărbaţi viteji, femei frumoase,
Dumas în cartea lui transpune..
Şi pe aproape de sfârşit,
Mai înainte de postfaţă,
Pe-ai mei eroi i-am auzit:
– Merçi, că ne-ai trezit la viaţă!
Topic: Poezii | Comments Off on EROII COPILĂRIEI
După douăzeci şi unu de ani. Întâmplări adevărate (2)
de Cezarina Adamescu | 18 Decembrie 2010
Cât doar o fărâmă de viaţă – Începutul sfârşitului. -15-22 decembrie 1989-
– continuare –
Ajung acasă şi mă apuc de cu totul altceva decât de redactarea de materiale politico-ideologice. Trebuie să-mi înfrâng nervii. Bat covorul, bat pernele până le ies fulgii la propriu, bat plapuma, păturile, frec până la sânge vasele cu un spălător de sârmă care mă răneşte, nu simt nici când apa se înroşeşte. În două ore e curat bec, totul străluceşte. Simt nevoia de curăţenie în casă, în suflet şi în întreaga mea existenţă.
Din păcate, spre seară mă apuc totuşi de redactat, fără nici o plăcere.
Cu chiu cu vai termin. Mă culc târziu, am coşmare. Visez din nou conducerea de partid şi de stat în vizită la casa mamei mele. Ca de fiecare dată, mi-e frică să nu mă îmbolnăvesc. Aşa se întâmplă de câte ori îl visez pe şeful statului, sau mă îmbolnăvesc, sau am o mare neplăcere. Nu mă pot opri să cred în vise. Subconştientul acesta încărcat îmi dă de veste toate evenimentele.
Prostii! Caut să mă încurajez a doua zi dis de dimineaţă, cu ochii larg deschişi spre lumina alburie, lăptoasă a lui decembrie, ca să-mi spele ultimele rămăşiţe de vis, măcar în somn să scap de obsesii. Altfel va trebui să iau sedative.
Încă două zile de pregătiri relative.
Duminică dimineaţă, după un somn scurt, întrerupt, agitat, iată-mă-n gară. Colegele mele bibliotecare au sosit deja, deşi e încă devreme. Ceva mai departe Cosâmbăceasca însoţită de soţul ei care o condusese. În sfîrşit, apare şi Florica, proaspăt coafată ca întotdeauna. (Când o fi avut vreme?) E deosebit de elegantă, într-o blană de astrahan veritabilă care-i şade, la fel cum îi stă Elenei Ceauşescu „taoletele” străineşti. Gurile rele zic că ar avea o blană de 100.000 de lei pe care îi e frică s-o poarte, să nu fie atacată.
Se vrea proaspătă, binevoitoare, drăguţă, amabilă.
Îmi pusesem în gând să nu comunic deloc cu ea, dar aşa ceva nu e posibil, de vreme ce ne aflăm în acelaşi compartiment. Port o răspundere. Dialogul e impus deja şi decurge mai târziu de la sine.
Avem locuri reţinute graţie Sofiei, ca de obicei, care e bibliotecară la CFR. Un întreg compartiment pentru delegaţia gălăţeană. Sporovăială uşoară, legată de pregătiri, griji de a nu întârzia, ce s-a uitat, ce s-a luat, îngrijorări în privinţa cazării. Fraze conveniente, inerente călătoriei. Mai târziu, tovarăşa ne va povesti cum a petrecut în Pireu sau pe alte insule ale frumoasei Elade, în China sau în URSS şi în alte ţări ale Europei unde a fost „trimisă” în delegaţii oficiale. Bucătăria orientală nu i-a displăcut, ne povesteşte că a mâncat şopârle pane şi lilieci la rotiseur, ouă răscoapte, ţinute şase luni în nisip până se înnegresc de-a binelea, dar care sunt, cu atât mai gustoase, cu cât miros mai îngrozitor. În Coreea zoce cî a mâncat „supa cerului” – care nu e altceva decât supă de viermişori. Puah!
Îmi aduc aminte ce le-a povestit a întoarcerea din Regatul Unit al Marii Britanii, unor activişti. Uimită peste măsură de minunăţiile din care s-a înfruptat pe săturate, „şi totul, fără nici un penis, băieţi! – aşa cum a spus, în zâmbetele mustăceşti ale subalternilor. A devenit proverbială pentru prostia ei.
Nu-mi pot opri gândul de la periplul meu ucrainean şi moscovit pentru care plătesc şi acum rate, timp de doi ani de zile la CAR, dar din care, cel mai mare câştig îl constituie jurnalul de călătorie, un dar oferit mie însămi, de nepreţuit, ţinând loc de tot aurul pe care l-aş fi putut achiziţiona, dacă mi-aş fi dorit cu adevărat acest lucru.
În timpul drumului, nu mă pot abţine şi scot carnetul. Notez ceva. Cosâmbăceasca observă cu nelinişte. Nicu Mihai, profesorul de muzică şi interpretul de muzică uşoară, o întreabă ce tot scriu eu acolo. Directoarea explică: e creatoare şi are uneori momente de inspiraţie. Aiurea. Nici n-aş putea să mă concentrez în atari condiţii. De fapt, notez cu maliţie şi fără un scop aparent, dintr-un impuls gratuit, perlele pe care le scoate Floricica pe gură. Directoarea s-a prins şi-mi face cu ochiul.
Floricica ne povesteşte de nişte căsuţe de „cheping” unde a stat în nu ştiu ce ţară, apoi despre „menajerul” Nadiei Comăneci, cel care a ajutat-o să fugă. Ne mai luminează cu amănunte despre „maseza” ei pe care ne-o recomandă, dacă ne ţine buzunarul, fireşte. Nu ne ţine.
Nu mai pot continua, de jenă. Închid caietul, închid „Iluzia continuă” a remarcabilului orb Radu Sergiu Ruba, carte de care mă agăţasem pe drum cu disperare. Mă prefac că dorm.
Tot timpul, tovarăşa stă crispată, cu mâinile pe torţile poşetei din lac negru, veritabil, pe care o ţine în poală de teamă să nu fie jefuită. Asemănarea cu tanti Leana este mai mult decât evidentă. Aceeaşi stofă.
Ajungem cu bine-n Bacău şi avem surpriza că tovarăţa Florica a uitat numele hotelului unde trebuia să fim cazaţi. Ne târâm efectiv cu bagaje, pe un drum lung şi obositor la toate hotelurile existente în centru. Se întreabă, se dau telefoane.
Până la urmă, suntem cazaţi la cel de-al treilea. Astăzi va sosi delegaţia oficială de la Bucureşti.
N-aveam de unde să ştim, nici unul din noi, în afară de tovarăşa, că revoluţia începuse, că se murise pe străzile Timişoarei. Eram ţinuţi departe de televizor, de radio, izolaţi în hotel şi-n sala de conferinţe, antrenaţi într-un veritabil dialog al surzilor.
Primesc indicaţii să nu părăsesc hotelul în această seară deoarece vor fi luate în discuţie şi verificate materialele vorbitorilor (printre care şi eu!) să nu se strecoare, Doamne fereşte, vreo şopârliţă. Vigilenţa era mai puternică decât oricând şi noi ne simţeam precum musculiţele în pânza păianjenului. Dar pânza se va destrăma în curând şi din nou ne vom putea lua zborul.
Aşadar, nu mai au încredere nici în oamenii lor de la judeţe. Vor să vadă totul cu propriii ochi. Paza bună…
Servim masa cu ce şi-a adus fiecare. Mi-e ruşine de colege că n-am avut decât „oarece” şi mă simt din nou umilită, de bunăstarea celorlalţi. Înghit cu noduri. Toţi au mâncăruri alese. Primesc (???) prin bunăvoinţa Floricăi, tartine cu unt şi cu salam de Sibiu. Aşa ceva n-am mai mâncat de câţiva ani. După masă ne odihnăm o oră, siestă obligatorie şi binevenită…
Seara, suntem invitaţi la casa de cultură să vedem cum se organizează o discotecă model. Aceeaşi „nobilă” doamnă ne face cinste cu un brifcor. Ce-o fi apucat-o de e aşa de amabilă?
Iată şi liderii bucureşteni de la C.C. Se face o apreciere la adresa persoanei mele de către o tovarăşă: Spune:
-Am pretenţii de la dumneata. Trebuie să fii la înălţime.
Eu tac şi înghit în sec. Nu sunt deloc sigură pe raport în forma lui actuală. Cred că va fi un bluf nemaipomenit.
Mă mai consolez cu ideea naivă că nu mă poate da nimeni afară numai din atâta, cu toate că după restructurările din septembrie, când am rămas mai puţin de jumătate, nu se mai poate garanta nimic. Trăim vremuri incerte. Tremuri pentru bucata de pâîne.
Dacă n-aş avea atâtea biruri la stat, dacă n-aş plăti atîtea legi şi decrete inumane şi absolut degradante, poate că mi-ar ajunge banii şi mi-aş permite să fiu mai curajoasă.
Noaptea, „comme d’habitude” – dorm prost, schimbare de pat, atmosferă încărcată, inerente emoţii.
Dimineaţă sunt tratată cu o ceaşcă de cafea natur, nu nechezol care mi-a răscolit ficatul, de către tovarăşa, aşa, ca pentru încurajare. „Curaj găină, că mâine te tai”. Cam asta mi-e starea de spirit. Iau două distonocalme, unul nu-şi mai face efectul. Mă dopez de-a binelea în ultimul timp.
La sala de consiliu unde vor avea loc dezbaterile şi prezentarea materialelor e o atmosferă incertă. Îmi caut din ochi colegele din ţară, atâtea câte vor mai fi rămas pe poziţie după „viitura” din septembrie. Le număr pe degete. Parcă am face parte din rezistenţă. Rezistenţa spirituală. Sfidarea spirituală. Lupta pe baricadele spiritului, fiindcă s-a ajuns la concluzia că nu mai e nevoie de prea multă cultură, că prea mult spirit ar putea dăuna şi unde se înlocuieşte sistematic cuvântul „suflet”, această inefabilă „materie”, cântărind abia 14 grame. Sper că va fi o vreme când toate sufletele vor avea voie să reînvie, fără să ceară permis pentru asta.
Încet-încet, sala se animă. Multe figuri necunoscute, directori, instructori la judeţe şi câţiva doar, lucrători cu cartea.
Cred că jumătate din asistenţă e pusă aici să supravegheze. Mai mult ca oricând s-a înmulţit numărul observatorilor. Aproape că îţi dai seama cine şi cu ce treburi bântuie fiecare pe acolo.
Parcă am pătruns într-o şerpărie cu picioarele goale şi trebuie să mă feresc de muşcăturile de vipere.
Deocamdată n-au sosit oficialităţile. Sunt încordată. Vreau să scap repede de această obligaţie, să mă destind, să-mi tihnească. În faţă şi-n spate s-au aşezat, poate din întâmplare, chipuri impenetrabile, atente, indivizi aparent dezinteresaţi, cu faţa imobilă şi ochi de Argus. Am o uşoară senzaţie de încolţire. Mă simt urmărită cu privirea şi-mi impun să-mi supraveghez mişcările. Mă autocenzurez continuu. Efortul mă oboseşte. În sfârşit, începe consfătuirea. E o aşa-zisă atmosferă caldă, festivă. Poate prea festivă.
Se bate mult şi degeaba din palme la anunţarea fiecărui invitat care onorează prea cinstita adunare, reprezentanţii oficiali care au răspuns amabilităţii privind invitaţia, etc., etc. Se anunţă programul pentru următoarele zile. Voi vorbi a treia, aşa că, în circa o oră voi fi liberă, liberă…
Emoţia mi se accentuează. În dreapta mea stă tovarăşa Florica, evident, care-mi controlează febril raportul; până acum n-a găsit vreme. Îmi schimbă mereu frazele care încep cu: „În lumina orientărilor…”; „În lumina magistralelor”….
Mă dor ochii de atâta „lumină”. Sub reflectorul acestei lumini continue şi foarte puternice, poţi orbi lesne înainte chiar de a apuca să-nchizi ochii.
Tovarăşa Florica dovedeşte un exces de zel de nedescris şi o conştiinciozitate de invidiat. E foarte preocupată. Iar nu-i place nimic din materialul meu, vrea să-l refacă întrutotul. Şi asta cu câteva minute înainte ca eu să iau cuvântul. Îmi vine să las totul baltă şi să plec. N-are decât să-l citească ea, să iasă în evidenţă cât o vrea. Scrâşnesc din dinţi şi mă răţoiesc la Sofia care îndrăzneşte o mică observaţie, cam ce-ar trebui să trec la punctul cutare.
-De ce nu mi-au sugerat aseară, Sofica? Aş fi rupt totul, aş fi aruncat la container şi azi, la prima oră aş fi căutat prin oraş o dactilografă la un birou de copiat acte!
-Aluzia e prea transparentă. Sofia nu mai zice nimic iar tovarăşa mă lasă în pace. Sunt un ghem de emoţii, încât mă ia cu stare de leşin şi de vomă.
-Hai, lasă, nu te enerva tocmai acum.
Bine că, în sfârşit şi-a dat seama. Iată şi clipa când trebuie să mă ridic. Mă încrâncenez, îmi propun să merg drept, degajat. Ce naiba, nu degeaba am jucat peste 20 de ani de teatru în trupa maestrului Temelie! În definitiv, nu-i decât o şedinţă, chiar dacă una mai specială. Şi-mi amintesc cuvintele Alicei în ţara minunilor: „În definitiv, nu sunteţi decât nişte cărţi de joc!” Chiar aşa. Îmi propun să tratez ilustra adunare ca pe nişte cărţi de joc. Numai vocea să nu mă trădeze. Fac faţă cu o aparentă dezinvoltură. Din primul rând mă sfredelesc nişte ochi verzi, prăzulii, al căror posesor nu e altul decât ex-preşedintele tuturor juriilor la festivalurile de poezie patriotică interjudeţene şi naţionale, Ion Văduva-Poenaru, gazetar la „Munca” şi autor al unor cărţi de poezii cel puţin îndoielnice. Nu mă slăbeşte cu privirile şi eu n-am timp să i le înfrunt. Citesc clar, răspicat, chiar dacă de câteva ori mă bâlbâi. M-am achitat onorabil, de bine de rău. Când revin la locul meu, singura nemulţumită e tovarăşa Florica.
-Vai, dragă, eşti culmea, ai vorbit 23 de minute! Nu puteai să mai sari peste unele paragrafe?
-Nu, îi răspund sec şi caut s-o ignor, căci acum m-am eliberat de povară.
De fapt, îmi vine să plâng de ciudă. Am un nod imens în gât şi senzaţia de amar pe limbă, ca de atâtea ori când mă consum nervos. Amarul acesta de gust îmi dă de veste de efortul fizic şi mai ales, psihic făcut. Va trece. Va trece. Iau o bomboană mentolată pentru gât, procurată cu greu de la farmacie. Mă răcoresc oarecum. Clipele se târăsc încet, parcă silnice. Se dă pauză. O tovarăşă de la C.C. spune:
-Ai vorbit frumos, dar ai luat pâinea de la gură tuturor celorlalte colege.
Din momentul acela se trece la celelalte teme, vorbitorii fiind doar formal întrebaţi dacă mai au ceva de adăugat în plus faţă de antivorbitori. Nimeni nu are de adăugat nimic, se-nţelege. Ceilalţi doi directori din Galaţi, nu vor mai vorbi, desigur, spre uşurarea lor. Se respiră adânc din mai multe piepturi deodată.
În sfârşit, prezentarea rapoartelor se termină, nu fără dezbaterile de rigoare. Vom avea preţ de două ore de colindat prin oraş pentru cumpărături. Unii şi-au făcut speranţe mari în ce priveşte aprovizionarea. Cineva caută curcan pentru Crăciun, altul, congelator. Se fac glume cu mult râvnitul curcan şi congelator. În ce mă priveşte, caut ciocolată sau bombonele pentru finuţele mele Călălina şi Georgiana, să le pună în pomul de Crăciun. Nu găsesc şi din bugetul meu precar, îmi târguiesc un deodorant, o casetă cu un minuscul parfum, o batistuţă nostimă şi două tuburi cu pastă de dinţi, produse atât de deficitare în ultima vreme. Mă mulţumesc cu atât. La o cofetărie în centru mănânc cu Mazozi o prăjitură bună şi beau lapte bătut cu căpşuni care mi se pare delicios. Seara vom avea de vizionat un spectacol „curat”, realizat cu forţe proprii. Mă impresionează momentul ceaikovskian „Dansul micilor lebede” şi alte câteva dansuri de societate. De asemenea, un moment literar-coregrafic emoţionant, evocându-l pe Bacovia, fiul acestor ţinuturi. Maestrul coregraf care interpretează şi rolul poetului, e un foarte bun profesionist, dar un om dificil, ciudat, ca mai toţi artiştii. Se şopteşte că are multe păcate, e homo, avându-l ca partener pe însuşi primul balerin – un tânăr viril şi frumos ce evoluează admirabil. Nu am prea înţeles niciodată cum se împacă arta, care-i un lucru atât de sublim, cu nişte apucături atât de neplăcute. Sunt conservatoare, sunt de modă veche, sunt intolerantă în această privinţă. În fine, nu sunt pusă eu să judec asta acum. Treaba lor, dar au impietat imaginea şi amintirea marelui poet despre care cineva spunea: „Ce drojdie de Eminescu!”
Gândul că aceşti oameni care vor să-mi încălzească mie sufletul acum cu un dans miraculos ar putea trăi anormal, se insinuează perfid şi-mi strică toată buna dispoziţie. Arta ar trebui să rămână neîntinată, în afara tuturor ispitelor şi fărădelegilor. Numai aşa îşi poate atinge scopul de a înnobila sufletele oamenilor.
Asta e. Trupul se tăvăleşte prin noroaie şi sufletul se înalţă. O răstignire continuă între pământesc şi ceresc. Şi, vorba lui Nichita: „Iar pământescul/ mănâncă de foame cerescul”.
Plec cu o uşoară dezamăgire în suflet. Poate că eu sunt de vină de complic lucrurile, sunt prea exigentă. Asta nu foloseşte nimănui şi-mi atrage disputele cu cei apropiaţi.
Prima zi se încheie în linişte. Seara, vizionăm la TV un film românesc de spionaj, „Racolarea”, sau cam aşa ceva. E o atmosferă calmă deşi pluteşte în aer un anume încordare. Ca să-l parafrazez pe marele Preda aş spune că „timpul nu prea mai are răbdare cu nimeni”.
Nimeni nu ştie ce va fi mâine. Şi totuşi, se bănuie. Parcă se apropie cu paşi mari, dar hotărâţi o zi anume. Deocamdată pluteşte în aer, incert, un crâmpei de speranţă.
Cu aceste gânduri adorm butuc şi nu mai visez deocamdată nimic.
Marţi, 19 decembrie 1989.
Micul dejun la restaurant, plătim în plus 70 de lei faţă de diurnă, dar merită. Mâncarea e consistentă, de bună calitate. Şi ieri am mâncat „grătărel”, atât de jinduit în ultimii ani.
La ora opt, din nou în sala de şedinţe. Tovarăşa lipseşte de la masă, s-a dus probabil să-şi refacă preţioasa coafură. Nu vrea să se înfăţişeze dinaintea şefilor din Bucureşti orişicum.
Se încep lucrările. Se anunţă cu muuuultă evlavie, prezenţa la consfătuire – lăsîndu-şi treburi importante la o parte şi venind direct de la şedinţa Comitetului Politic Executiv – unde s-au dezbătut probleme vitale – a tovarăşului Sârbu, secretarul lui Miu Dobrescu sau cam aşa ceva. Nu prea le ştiu tuturor hramurile şi dregătoriile.
Avem de ascultat trei expuneri dintre care una privind Tezele istoricelor hotărâri adoptate la ultimul Congres.
Un conferenţiar universitar cu nume evreiesc, cu o voce patetică şi gravă, încearcă să ne convingă în zadar, să luăm atitudine fermă, dezaprobatoare şi vehementă faţă de eventualii duşmani ai socialismului, aceştia fiind duşmanii poporului. Nu prea mă dumiresc unde bate, dar suntem prelucraţi bine. Ca nişte viitori soldaţi care se pregătesc de o luptă iminentă. Tot timpul îmi vine să întreb: Pentru ce toate acestea? Ce se întâmplă? Cine e ameninţat, de către cine? Şi care ar fi duşmanii aceştia împotriva cărora trebuie cu atâta vehemenţă să luptăm, să-i demascăm fără întârziere, să luăm atitudine fermă?
Prea multe întrebări îmi izvorăsc simultan din minte. În orice caz, ceea ce pricep este că vor să ne inoculeze un spirit revoluţionar vigilent şi plin de devoţiune faţă de singura formă de conducere posibilă în lume: partidul comunist, faţă de singura cauză aşa-zisă dreaptă şi echitabilă. Oare tovărăşelul acesta deosebit de serios, de parcă ar fi business man, reprezentant al unei firme importante şi care e pus să încheie o afacere în stil mare, nu ne crede cumva reduşi mintal, naivi, oligo sau pur şi simplu roboţi fără suflet şi fără simţire? Sau nu e la curent cu schimbările ce au loc azi în lume. Ori e foarte la curent dar se teme groaznic de ceva iminent, de aceea şi-a luat atât de în serios rolul de salvator al întregii omeniri.
În orice caz, trebuie să părem cel puţin convinşi şi să ne angajăm ferm că vom sluji cu devoţiune cauza socialismului. Presimt că şandramaua s-a şubrezit şi cred că nu sunt singura care presimte asta. Altfel, de ce ar fi nevoie de atâtea precauţii? Până acum n-am fost obligaţi să ne dăm astfel de adeziuni care par a fi legămintele sfinte ale legionarilor în faţa Căpitanului lor şi care nu slujeau deloc cauze sfinte. Numai că nu suntem puşi să semnăm cine ştie ce hârtii, dovezi incontestabile de credinţă, date sub prestare de jurământ. Asemuirea cu partidul legionar îmi vine spontan în minte şi mi-e teamă să gândesc mai departe. Prefer să scriu scrisori unor poeţi cunoscuţi astă vară la un Festival de poezie la Curtea de Argeş.
Caut, de fapt, fiorul freatic al Oedipului enescian, zămislit la Tescani şi în loc de acordurile tumultuoase, patetice, încărcate de un profund dramatism, aud, în spatele draperiilor groase, pluşate, în soarele nefiresc de decembrie, gâlceavă veselă de vrăbii.
Bacovia, cum am spus, nicăieri, nici frunze murite, nici fanfare trecând solemn spre cimitir în lumina violetă a crepusculului. Nimeni, şovăitor, să-mi aducă aminte cu glas sugrumat: „Iubito, e un mort în oraş”, deşi nemişcarea mi-a repugnat întotdeauna.
Între timp, mai împlinesc o sumedenie de ani, galbeni şi copţi, îi bat bine pe muchii şi-i îngrop între tâmplele casei. Orologiul central al oraşului înseilează acorduri din Rapsodia a I-a, în semn de enesciană cinstire. Aici s-a născut veselul bard, rege al doinelor şi al lăcrămioarelor. Însuşi lăcaşul în care ne aflăm acum şi în care stau la taifas cu propriile-mi gânduri, îi poartă, demn, numele.
Aş vrea să străbat cu picioarele goale Podul de piatră al lui Ştefan cel Infinit de la Căiuţi sau să fiu bursieră la Şcoala Mihăileană de la Mănăstirea Caşinului.
La Lespezi, scormon în minte, vestigiile paleoliticului târziu, mă bucur de ele, le stropesc cu vin vechi, chihlimbariu, izvorât din roadele cugetului, mă îmbăt gratuit de aromele tari ale trecutului.
Aerul sfânt al istoriei îmi inundă şi-mi primeneşte lăuntrul.
Aud ca printr-un perete de vată vocea şi văd ca prin sită, gesturile dezmembrate ale lectorului, printre foşnetele mele lăuntrice.
Toate îmi par acum de prisos şi conjunctura în care mă aflu şi din care nu pot cu nici un chip să mă sustrag, şi asistenţa şi toate eforturile lor disperate să ne facă să înţelegem. Îi văd parcă înlănţuiţi într-un hilar şi cu atât mai neverosimil joc de-a fantoşele.
Girueta care mi-ar fi înregistrat gesturile cuminţi, raţionale, care mi-ar fi indicat corect direcţia vânturilor s-a defectat probabil pentru că eu văd totul pe dos. Pun totul pe seama surmenajului şi asteniei din ultima vreme şi nu ştiu dacă e cazul să mă îngrijorez.
În orice caz, ceea ce simt, s-ar putea tălmăci astfel: Nu sunt aici şi nici aiurea. Sunt pretutindeni – nicăieri. Nu mă aşteaptă nimeni şi nu doresc pe nimeni. Am irosit nechibzuit mult-puţinul de-ajuns, prea zgomotul liniştii casei. Rămân să adăp întunericul cu propria-mi umbră. Încetul cu încetul mă dezlogodesc de semenii din jur, de amintiri, de iubire, de totul.
După câteva ore de pace precară, dincolo de frumosul abis, stau zgribulită în propria fire şi simt, împrejurului meu revărsându-se, apa fierbinte şi castă pe care aş fi alunecat la venire.
Mai am răgaz, cât doar o fărîmă de viaţă, preţ de un poem neterminat pe o pagină neagră, recitându-se singur.
Când şi când mă trezesc din nou străină şi singură la fel ca-n patul conjugal, în această încăpere în care se mai vorbeşte încă de principii, de orientări, indicaţii.
Urmează o altă expunere, de data aceasta interesantă despre brevetoteca INID (Institutul Naţional de Informare şi documentare). Încerc să mă adun, să mă concentrez. Sunt lucruri care, de fapt, mă interesează. Păcat că, de obicei, ceea ce e frumos şi adevărat, sfârşeşte prea repede. Ca într-o veritabilă Lege a lui Murphy.
În încheiere, importantul tovarăş de la CC trage concluziile. Şi le trage zdravăn ca pe nişte căpestre pe caii deja obosiţi şi apatici, cu spume la gură, însetaţi şi flămânzi, obligaţi de stăpân să privească doar înainte.
Lucrările sunt încheiate cu grijă, de parcă până acum fuseseră descheiate la bunghi. Se regizează cuvintele de încheiere, cu formule de adâncă şi responsabilă mulţumire, cu mulţumiri pentru condiţiile minunate, etc., pentru grija deosebită a forurilor noastre superioare, etc. se iau angajamente formale, vom face, vom drege, suntem pe deplin conştienţi de nobilele mosiuni ce ni s-au încredinţat în aceste istorice zile, se dau asigurări că se va face totul, TOTUL, pentru îndeplinirea măreţelor etc. etc.
Se formulează grav, răspicat şi cu dicţie, cu deosebită elocinţă, obiectivul fundamental al actualei etape pentru care trebuie să dăm bătălia decisivă: însuşirea tezelor şi orientărilor formulate în istoricele documente.
În 1990 se vor împlini 25 de ani de la măreţul şi nu mai puţin istoricul Congres al IX-lea. Prefer să nu mă gândesc deocamdată la ce ne aşteaptă. Reflectez printre pictăuri asupra cîtorva pricini de aşa-zisă uitare.
La întoarcere, aveam să ne precipătăm spre peron într-o adevărată cursă contra cronometru. Delegaţia oficială apare în bloc, conduşi respectuos de gazde, având fiecare câte un „brăduleţ” de cel puţin 2 metri în mâini, pe care-l primiseră drept recompensă din pădurea Letea, pentru eforturile susţinute depuse în vederea bunei desfăşurări a consfătuirii.
Tovarăşele-cucoane de la centru aveau în mâini cutii mari, pătrate, frumos ambalate, în care am aflat discret că se află gulere şi căciuli de vulpi argintii de la o rezervaţie de vulpi şi animale de blană din Bacău şi destinată unor asemenea nobile scopuri de binefacere. N-am îndrăznit să mă întreb dacă le plătiseră sau li se oferiseră în semn de înalt omagiu şi devoţiune faţă de partid. Dar, după bucuria ce se citea în ochii tovarăşelor… Nu mi-am mai bătut capul cu astfel de nimicuri. Eram prea îngheţată şi pe peron era un curent groaznic. Trenul a avut o întârziere de mai bine de 30 de minute.
La întoarcerea acasă aveam să aflu lucruri foarte grave şi să-mi explic, de fapt, de ce fusese stringentă nevoie de a ne întări angajamentele şi dovezile de devoţiune.
În ţară se petrecuseră fapte fără precedent. La Timişoara studenţii demonstraseră pe străzi şi fuseseră ucişi fără milă pe treptele catedralei ortodoxe. Întreaga Timişoară era o redută însângerată. În Piaţa Operei muriseră mame şi copii nevinovaţi numai pentru că nu voiseră să plece acasă. Un adevărat carnagiu împotriva unor oameni care-şi ceruseră drepturile. Nu-mi venea să cred. În ţara mea? Şi asta în timp ce noi, mai băteam încă din palme la auzul acelor ilustrissime nume?
Nu s-a pomenit nimic despre asta, deşi, cu toţii ştiau, veneau doar din Bucureşti unde apele erau de asemenea, tulburi.
Eram îngrozită. Îmi era şi scârbă şi ruşine. Gesturile mele de precauţie, să n-o supăr pe tovarăşa care m-ar fi putut da afară din slujbă – mi se păreau acum ridicole, cel puţin. Alţii avuseseră curajul de a-şi spune deschis părerile. Aşadar, în timp ce studenţii mureau pe străzi, la Bacău se organiza o teribilă „mascaradă” de preamărire, preacinstire, veşnică adulaţie. Municipiul fusese ales din cine ştie ce criterii. Putea foarte bine să aibă loc în altă parte, chiar şi în oraşul meu. Ideea era aceeaşi. Cineva mai avea nevoie de aplauzele noastre. Buba se spărsese într-adevăr, dar cu câtă durere!
De fapt, noi participasem, legaţi la ochi şi fără să ştim, la teribila sărbătoare a durerii, a durerii ce nu cunoscuse zi de odihnă, dar care declanşase ca un fulger în inimi, dorinţa de descătuşare, de libertate. Şi se făcuse deodată lumină. Soarele şi-a recăpătat fără veste, demnitatea de astru diurn. Putea să ne încălzească iar, fără oprelişti, pieptul şi inimile, singurul rămas neîngrădit, necenzurat, pentru toţi deopotrivă de accesibil.
De pe frunţi mohorâte, se risipeau treptat, aspre neguri. După ani de zile, s-a descătuşat singură, pasărea libertăţii. Plumbii din aripi au căzut cu zgomot la pământ.
A început de atunci, dansul mâinilor libere.
În contul libertăţii, fiecare a depus o fărâmă de vis proaspătă, deşi stropită cu sânge.
Bacău-Galaţi, 19 decembrie 1989
Topic: Meditaţii | Comments Off on După douăzeci şi unu de ani. Întâmplări adevărate (2)
« AnteriorulUrmătorul »
