TAINA FLORII
de Adrian Botez | 15 Martie 2011
cu graţie, sfială de fecioară,
zarzăru-abia se clatină în noapte:
vălul de flori, mireasă printre şoapte,
teamă-i să lunece de pe comoară!
e-atâta linişte, Hristoase Mire,
la nunta mistică de printre nori!
taina ţinută-ntre petale şi potire
e să învii, dar fără ca să mori!
copaci Grădinii, răstigniţi în floare,
împrumutatu-ţi-au şi mâini şi sânge,
iar Învierea vine din izvoare –
dar nimenea de Tine nu s-atinge!
Maria a răzbit printre zăvoare:
în noaptea-sfântă-a Florii – nu mai plânge!
Topic: Poezii | Comments Off on TAINA FLORII
POETUL – CA LACRIMĂ A LUI DUMNEZEU
de Cezarina Adamescu | 14 Martie 2011
Nicolae Băciuţ, SINGURÂND,
Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, EDITURA NICO, 2010
Pornind de la o superbă şi esenţială definiţie a Poeziei: „Lecţia / de / anatomie / a unei / secunde”, Nicolae Băciuţ ne poartă şi de data aceasta, pe tărâmul fermecat pe care s-au încumetat să cutreiere, nenumăraţi aspiranţi la nemurire, dar puţini au lăsat urme vizibile. Aflat la cea de a treia ediţie, revăzută şi adăugită, volumul “Singurând” oferă iubitorilor de poezie o selecţie riguroasă de texte, de un lirism tulburător, chiar dacă forma este, cu preponderenţă, cea a versului alb, neîncorsetat în canoanele clasice.
Cu toate acestea, ritmul susţinut, cadenţa interioară, rima întâmplătoare, simţul măsurii, conferă versurilor o muzicalitate aparte şi o frumuseţe de negrăit.
Metafora din titlu este foarte bine aleasă şi, pornind de la adverb se ajunge la modul nepersonal, nepredicativ – gerunziu care exprimă o acţiune în desfăşurare, fără referire precisă la momentul vorbirii.
Este un mod de abordare puţin uzitat în vers, dar în titlu îşi găseşte un loc potrivit şi chiar fericit.
Volumul începe cu un poem de dragoste, echilibrată, cuminte, trainică, fără avânturi abisale şi efuziuni inutile, dar care se poate înscrie în lirica dedicată iubirii din toate timpurile: “Mireasa mea cu solzi de ceară, / dispari în ape, / te retrage-n peşti, / în iarba malurilor / creşti, / căci nunta nu e, / nu va fi / decât o margine de zi / bătută-n cuie –/ alt Christos / ne va petrece / albu-n os, / va fi şi Unul şi Niciunul / şi ne va creşte-n trupuri / scrumul, / când tocmai înc-o primăvară / inel pe deget înconjoară. / Spun Da / cu gura altcuiva”. (Nunta de argint).
Autorul nu dispreţuieşte ludicul, el cunoaşte un joc nemaipomenit pe care-l joacă permanent, chiar de unul singur: jocul de-a cuvintele şi de-a poezia. În acest sens, eufonia, cantabilitatea, rima, ritmul susţinut şi repetitiv, au un rol important şi oferă soluţii neaşteptate în pagină, dar şi în auzul celor dispuşi să asculte.“Trece o dată / şi încă o dată, / jumătatea mea împerecheată, / jumătatea mea de cuvânt, / jumătatea mea de descânt, / jumătatea mea / de viaţă, / întregul meu / de mormânt. // Încă o dată, / încă o dată, / niciodată”. (Basm).
A se observa că, deşi par astfel, rimele nu sunt deloc facile şi conduc la rotundul ideii, aşa cum cărările conduc toate la drumul cel larg şi drept.
Imaginativul ia în poem locul abstractului şi rezultă mici fragmente de lume, într-un mozaic pastelat, ca în rozeta unui vitraliu. Uneori, din curgerea sa lină, versul ia aspectul învolburat al unui râu supărat de vânt: “numai tu eşti sămânţă, / numai tu n-ajungi fruct, / între noi e-o Săpânţă / de lumi viaduct. // Numai tu nu eşti oră, / numai tu nu ai trup, / toamna ta n-are vară, / sfârşitul îţi e început. // Numai tu, numai tu, / sora lui Nu ». (Nu)
Un autoportret îl înfăţişează pe autor astfel :
“Ca un şarpe / crescut la sân, / ca o funie / împletită la gât – / eu – altul – / încât / să fiu mai bătrân / cu-o secundă, / mai scund, / mai urât, / mai singur / decât / mama care nu m-a născut – / ca un sfârşit / care n-are-nceput”. (Autoportret).
Şi aici, alternanţa metaforică, pare un baleaj de la real la imaginar, dar acest “joc” este de preferat enunţului simplu. Foarte interesant de remarcat comparaţia Poeziei cu o sămânţă care există în noi şi care caută, pentru a se dezvolta, lumina lăuntrică şi apa din roua sudorii şi lacrimii. De aceea, poetul o şi numeşte “Sămânţa fără nume”: “Această sămânţă, în curând, / va încolţi. / N-are nici nume, / n-are nici zi, / nu e secundă / şi nici o fereastră /
nu-i e lumină, / nici o silabă nu-i e cuvânt; / această sămânţă / n-a fost mormânt, / n-a stat la porţi / şi nici n-a fost cină; / această sămânţă / încă nu-i rădăcină, / nu-i anotimp / şi nici somn – / e doar un vis, / moneda unui schimb / demult interzis. / Această sămânţă, / în curând, va muri. // Spune-mi, sămânţă, / ce vrei să fii?
În căutarea tonului potrivit, deşi nu mai e vorba de căutare pentru că Nicolae Băciuţ şi-a aflat demult, un ton singular pentru rostirea Cuvântului său esenţial şi a crezului artistic, poetul intră în dialog cu Litera, aliata versurilor şi slujitoarea lor, şi descoperă un joc imperios şi atractiv, plin de farmec şi de mister, în care nu se mai ştie cine este slujitor şi cine slujit, findcă autor şi Cuvânt se sprijină, unul de tâmpla celuilalt, deopotrivă.
“Un fel de-a fi, / un fel de ea, / un fel de-a nu fi / NU, nici DA, / un fel de ieri, / un rest de stea, / un întrebând, / un a pleca, / un fel de eu, / altundeva, / lumină din lumina ta. // Atât te-ntreb: // cine e A?” (Litera).
Exprienţa spirituală, duhovnicească îşi spune cuvântul în unele texte şi e atât de covârşitore încât întrece bucuria propriei creaţii. Pentru că, mai presus de propria operă e Opera lui Dumezeu, care nu poate fi decât desăvârşită şi care umple şi satisface orice nevoie spirituală a omului. “Fericit fără să poţi scrie, / privind măslinul în patria lui, / cerul în casa lui, / atât de aproape / că nimeni nu-i vede / fereastra deschisă spre mare. // Fericit că poţi să taci, / să simţi cuvintele tolănite / în inima ta / ca-ntr-un mormânt / de-abia împrejmuit cu flori, // că ziua începe la apus, / ca o mică sângerare / în palmele care se roagă. // Fericit că timpul stă în loc, / că nu există ne-nţeles, / că morţii poţi să-i dai bineţe, / că verbul / nu e sclavul vreunui adjectiv, / că masa mea de scris / pluteşte lin / ca o corabie pe marea în furtună” (Muntele din mare).
Există în acest volum un curcubeu de vârste poetice concentrate, aglutinate în eufonii lirice fără cusur. Poetul evocă acel timp fără de timp şi fără de griji, al “copilăriei de înger”, apoi, căutările vârstei iubirii şi certitudinile, împlinirile sau neîmplinirile vârstei actuale. Toate acestea împletindu-se în vis ori în amintirile care sunt prezente oricând, fără să ţină seama de vârsta biologică: “Când nu eşti, / unde oare sunt, / nor fără ploaie, / mare fără cer, / secundă fără oră, / ochi de Homer!? // Sunt braţul stâng / fără cel drept, / sunt a pleca / şi sunt aştept, / ori sunt aripa fără zbor, / cuţitul ruginind în pâine / sau lacrimă de meteor?! // Sunt azi / şi tu eşti mâine, / sunt varul / care cade de pe zid, / sunt Ana / şi tu eşti Manole, / Veneţia fără gondole?! / Sunt anotimpul, / tu zăpada, / şi sunt Niagara, / tu Nevada!? // Când nu sunt, unde oare eşti? / Poate din nou mă zămisleşti.”
(Pereche-nepereche).
Poezia ca rotund, ca loc geometric de întâlnire a celor care o iubesc şi respectă, se reflectă în sufletul celorlalţi, al celor cărora le este destinată. E un feed-back necesar şi atunci când el se manifestă, înseamnă că poetul şi-a atins scopul. Dar poate avea poezia adevărată un scop? Sună cel puţin straniu, dar aici e vorba de menirea ei, aceea de a da o culoare suportabilă lumii. Ca şi în iubire, nu se poate face poezie cu de-a sila. Dacă ea nu înseamnă bucurie, împlinire, jertfă asumată, sămânţă, rod, rostul ei va fi pierdut. Zidirea se năruie. Şi fără dragoste, Poezia este, “Veneţia fără gondole”.
Şi iată cum îşi vede propria muză, poetul:
“Nici tu nu eşti femeia ideală, / nici tu nu ştii să vii tiptil / în fiecare seară, / nici tu n-ai preţ, / nici tu nu eşti povară, / femeie în albastru, / călimară” (Muză).
“Somnul din somn” – după titlul unui volum de-al Anei Blandiana descoperă metafora “somnului interzis”, a jindului fără saţiu după odihna spirituală într-un cuvânt, într-o stare paradisiacă: “Mi-e somn de mine, / îmi e somn de vis, / până la os, / până la sânge, / până la moarte-n Paradis, / până cuvântu-i respirare, / până cu aer este scris –// mi-e somnul însă interzis.”
De o frumuseţe aparte este poemul în vers clasic “Înecarea lacrimei”: “Să plângi şi lacrima să-ţi fie / o margine de curcubeu, / lumina grea a unei zile / în care te întorci mereu;// să plângi când lacrima e zid / pe care nu mai poţi să-l treci, / să plângi şi lacrima să-ţi fie / o mare-n care să te-neci”.
Remarcam încă din comentariile anterioare la antologia de autor a lui Nicolae Băciuţ, folosirea în exces a cuvântului interzis: vis interzis, somn interzis, cuvânt interzis, film interzis, anotimp interzis. E un fel de căutare a libertăţii de sine, libertatea interioară, mai curând decât libertăţile pe care ni le-ar putea oferi conjunctura, societatea în care, se întâmplă, desigur, fără voia noastră, să vieţuim. O astfel de libertate de sine, este un ideal, fiindcă se ştie, te poţi simţi liber într-o cameră galbenă, într-un univers concentraţionar, şi, dimpotrivă, înlănţuit, într-un spaţiu deschis, dar asuprit de proprile nelinişti, angoase şi spaime. Libertatea este, din acest punct de vedere, relativă, convenţională.
Simţământul sacru e prezent în toate poemele din acest volum şi din întreaga creaţie a autorului şi el respiră evlavie, pietate, credinţă, speranţă, iubire. Fără aceste coordonate, Poezia n-ar fi întreagă şi nici nu ar avea impactul dorit. Iată aici, sentimentul filiaţiunii spirituale faţă de Maica noastră, a tuturor: “Iubindu-te, / mă inventam, / cel care-am fost, / cel care sunt /în chipul bobului / mărunt, / Marie, Preacurată Maică, / mă repetam / iubindu-te / cu-o moarte – / înc-o dată, / fiul tău, / îngenunchiind / într-o carte”. De asemenea, de aici rezultă sentimentul împlinirii în conştiinţă, a datoriei de fiu.
Un poem cu adevărat remarcabil prin puterea taumaturgică a Poeziei, este: “VINDECĂ-MĂ-N VINDECARE”: Vindecă-mă de iubire, / dacă vrei şi dacă poţi –/ cere-mi vamă cât e-n fire, / cât e-n taina unei porţi. // Vindecă-mă iar de timp, / vindecă-mă de-aşteptare / nu-i nici zeu şi nici Olimp, / nu e cer, nici înălţare. // Vindecă-mă ca pe-o rană / care are-n tine trup, / vindecă-mă de iubire, / hrană-n foamea mea de lup. // Vindecă-mă nu să scap, / ci-n iubirea ta să-ncap”.
Obsesia anotimpurilor este, de asemenea, una din temele majore ale liricii lui Nicolae Băciuţ: anotimpul ia pe rând, diferite forme: refuzat, interzis, trecut, rămas, amânat, punte, adânc, rană fără trup, spaimă fără lup, etc: “Anotimpul care trece, / anotimpul care vine – / munte care-şi plânge marea, / mare ce-n adânc e munte, // dimineaţă-n înserarea / care-n noi e iarăşi punte, / e o rană fără trup, / este spaima fără lup. // Anotimpul care trece, / anotimp care rămâne, / dimineaţă-n seara care / marea-n munte s-o amâne”. (***) (Anotimpul care trece).
Ideea jertfei şi a crucii este evidentă : « Doar de exist şi tu exişti / şi doar aşa pe cruce suntem Chrişti.” (Cuplu).
Multe poeme sunt conceentrate în trei patru versuri, chintesenţă de spirit, care pot fi reţinute drept panseuri ori definiţii lirice: “LACRIMA: Lacrima – / privirea din urmă / a unui orb”.
Nicolae Băciuţ susţine că în cuvânt există un înger: “ÎNGERUL DIN CUVÂNT: În orice clipă eşti, / în orice parte – / ţi-e sângele o urmă / ce cândva se desparte / în lacrimă / şi în privire / şi în mireasă / şi în mire, / până când trupul tău / devine cruce, / până ce iarba-şi răstigneşte noaptea / ce-ngroapă iar / secunda dintre septembrie / şi toamnă / şi dintre sâmbătă / şi-altar, / dintre tăceri /şi minutar. // În orice clipă eşti, / până-n cuvânt te îngereşti.”
Perceperea timpului este cu adevărat o povară pentru orice muritor: “Veacul s-a prăbuşit/ în trupul tău / ca-ntr-o fântână”.
O superbă poezie de dragoste este “Amurg”:
“Întoarce luna pe dos / şi stinge lumânarea / cu degetele, / până flacăra îţi ajunge la os; / vino în perne, / să-ţi simt respirarea / şi-n păr bulbucind / vinul spumos. // Lasă mătasea / să foşnească încet, / ca toamna ce-aşteaptă amuţită / la geam; / pe scări de fluturi / tu urcă discret / până la fructul oprit / de pe ram. // Lasă seara / să plece mioapă, / lasă noaptea / să intre în rană, / lasă vinul / să se preschimbe în apă, / şi-adormi, diafană”.
Conştiinţa mesajului său liric este evidentă în poezia “Colind târziu”, dar şi dezideratul său major de a deveni – prin cuvânt – edificator de suflete: „Se prinde carnea pe cuvinte / ca pe oasele tale subţiri, / dac-aş fi şi eu un cuvânt, / prin carnea mea ai putea să respiri. // Dac-aş fi măcar o vocală, / ecoul ei, niciodată pierdut, / ar rămâne cuvântul o yală, / silabă fără-nceput. // Dac-aş fi măcar o consoană, / poate c-ai fi tu un zid, / poate c-ai fi tu o Ană / în care aş vrea să mă-nchid. // Dar dacă voi fi doar aer fierbinte / pe buzele tale-aburind, / rosteşte-mă fără cuvinte, / să-i fiu iernii tale colind”.
Şi iată expusă şi „reţeta” pe care o oferă poetul prin arta sa: „REŢETĂ: Cuvântul – / medicament / care se dizolvă / sub limbă”.
Pornind de la pericopa apostolului neamurilor din
1 Cor. 13, şi autorul este de părere că: Nimic fără dragoste, nimic fără acest sublim şi edificator sentiment, ridicat de Dumezeu la rang de virtute capitală, alături de Credinţă şi Speranţă. Autorul este animat de acest crez şi spune: “PLAJĂ: Şi dacă n-o să mai pot iubi, / la ce bun acest anotimp / fără lumi, / la ce bun o noapte de veghe / fără tine, / această zi ascunsă între manuscrise, / la ce bun trecutul tău / imaculat, / viaţa aceasta de înger / în piele de lup, / la ce bun Scufiţa roşie, / Albă ca zăpada, / la ce bun piticii / tropotind / pe podele de cârpe, / la ce bun amintirile obligatorii, / la ce bun / copilăria mea / din care iese o mână / pe care cineva o sărută, // la ce bun acest pumn de nisip / ca o clepsidră / între ochii mei? / Ierusalim, 12 mai 2006, în ajunul dimineţii”.
Emoţia copleşitoare de a păşi pe urmele lui Iisus pe Via Crucis, este consemnată în poemul „VIA DOLOROSA: Noaptea – o alee a lacătelor, / uşi grele ruginind / de smirnă şi tămâie. // Nici n-ai crede că / Isus a trecut vreodată pe acolo, / că plânsul are numele pietrei, / nici n-ai crede / că trebuie să ai grijă / de moarte / ca de propria viaţă. // Lumânări, icoane, cruciuliţe, /bazar, / nici n-ai crede! // Eli, Eli, lama sabahtani! Tel Aviv, 16 mai 2006”.
Poezia lui Nicolae Băciuţ este o poezie de stare, fără descrieri, ori tonuri elegiace, ori de pastel, ea surprinde încărcătura sufletească generată de anumite sentimente, persoane ori evenimente. Accentul e pus pe latura lăuntrică a omului şi nu pe cea exterioară. Sentimentul primează.
Şi dintre toate, singurătatea e stăpână pe tot şi pe toate, chiar în mijlocul vacarmului zilei.
„Eu rămân singur şi scriu / un mesaj, / cuvinte transparente / pe o sticlă transparentă, / scriu pe un ochi, / scriu cu ochii / despre moartea care nu vine, / despre moartea care nu lasă / nici un mesaj, / nici măcar un firicel de sânge / din care să crească un copac pustiu / la fereastra apei, din care să creşti tu, / ultimul meu cuvânt… (Mesajul din sticlă).
De asemenea, Cuvântul e primordial pentru poet şi cum altfel? În acest sens, Nicolae Băciuţ prezintă o „Dovadă”: Avem o chitanţă / c-am plătit poeziei / cu viaţa, / cu singura viaţă / pe care o luăm /
cu împrumut, / mereu, / mereu de la-nceput!”
Şi din aceste versuri: reiese supremaţia Cuvântului asupra materiei: „Şi, dintr-odată, nu-mi mai amintesc / nimic, / iar aerul e mai uşorşi-n ochi lumina nu-mi ajunge / mai mult decât într-un amurg / secunda altui timp – / eu însumi redevin cuvânt / de iarnă, / un fulg pe geana ta.”
Mai mult decât atât, Cuvântul va încolţi şi va preface umbra în lumină pentru că el este sortit eternităţii: „Dacă n-am să mai fiu, / dacă n-ai să mai fii, / cuvântul în noi / curând / va-ncolţi, / umbra în noi / va fi o lumină, / iarba va fi / iarăşi / retină, / fereastra din noi, / în sfârşit, / va-nfrunzi, / margini de noapte, / margini de zi –// dacă n-am să mai fiu, / dacă n-ai să mai fii. (Postumă).
Şi iată că poetul se întreabă într-un poem: „Cine sunt eu?”: Cine sunt eu, / cine stinge lumina / în urma mea, / cine rupe cortina / în fâşiile lungi / ale nopţii, / cine preia ultimul cuvânt, / ca pe o cheie, / ca pe o ştafetă fără învingător? / Cine adună / în urma mea / cuvinte neştiute încă, / cine eşti / tu al meu, / pe care n-am să-l mai văd / niciodată, / val fără mare!? // Cine sunt eu, / alt al meu?”
Uneori, omul aflat în căutarea lui Dumnezeu, poposeşte-n răscruce şi nu ştie care e calea cea directă. E vremea când nu mai poţi privi înapoi, ci doar înainte: „UNDE: Unde eşti, Doamne? / Nu ţi-am văzut faţa, / ochiul tău nu şi-a deschis pleoapa, / cuvântul tău / nu şi-a despărţit literele / ca o dumicătură, / nu a despărţit viaţa de moarte, / ziua de noapte, / pe unu de şapte. / Anul de an! // Unde eşti, Doamne, / cine ne desparte?”
Dintre anotimpuri, autorul preferă net iarna, care revine în aproape toate poemele sale. „IARNĂ FĂRĂ PLEOAPE: Cât de aproape, / cât de aproape, / zăpada începe, / orbind, / să ne-ngroape, / ca o fereastră / închisă-ntre ape, / ca o cătuşă / fără de chei, / ca un zid / fără uşă, / ca un cer / fără zei. // Cât de aproape, / cât de aproape, / iarna rămâne / fără de pleoape”. Şi în poemul următor, iarna e tutelară, mai mult, îi devine poetului mireasă: „SFÂRŞIT DE ANOTIMP: Mai pleacă o iarnă / fără mine – / la câte voi rămâne / martor, / la câte nopţi / voi pune lacăt / şi câte voi închide-n tine? // Ca un păianjen / prins în plasă – / mi-e iarna / ultima mireasă”.
Un foarte frumos poem, cu inflexiuni biblice, este „FEREASTRĂ DE LACRIMI: „O fereastră albă, / o casă oarbă, / pe grui, / acolo am scris / poeme despre tine, / cuvinte hai-hui, // acolo gura / mi-a fost rană, / acolo mi-ai sângerat / în palme, / ca un cui, // acolo şezum / şi plânsem, / cu lacrimi dulci-amărui, / ale tale, ale mele, / ale nimănui”.
Aspiraţia spre ideal este apanajul omului care trăieşte în chip spiritual şi pune mare preţ pe aceastră latură a personalităţii sale, şi-o cultivă cu grijă şi nu lasă lucrurile pământeşti să-i estompeze zborul celest. Poetul poate face în acest sens lucruri miraculoase, cu adevărat incredibile: „Să punem scară la mări, / să punem praguri de ceaţă, / ferestre să punem la zări, / mării mască pe faţă. // Să punem scări la nisipuri / şi pleoape să punem la valuri, / apa să-şi caute aripi, / mării să-i fie iar maluri. // Să punem scară la mări, / Să punem aproape-n depărtări.”(Scări).
Un alt poem de dragoste foarte frumos este:
„IARBĂ CU MIROSUL TĂU: Iarba se lipeşte de tine ca o ie,/ Miroase a rouă şi a pământ, / Miroase a seară şi a dimineaţă, / Are gust de descânt. // Miroase a vânt ce nu mai adie, / A polen scuturat de pe flori, / Miroase a noapte fără de stele, / Miroase a zori. // Iarba creşte la tine pe umeri, / Miroase a poduri pe care mai trec, / Miroase a cifre pe care le numeri, / Miroase a înec. // Miroase a cremene-ascunsă-n scântei, / A privire ascunsă-n retine, / A apă pe care o bei, / Miroase a tine. // Miroase a cifre de zar, / Miroase a iarbă de ierbar”.
Autorul îşi face într-un poem Testamentul spiritual:
„Un cuvânt pe jumătate, / un cuvânt ce nu se va rosti, / un cuvânt pe jumătate spus, / un cuvânt aproape gri –// un cuvânt fără cuvinte / un cuvânt pentru-a muri”.
Un foarte tulburător poem este cel dedicat lui Grigore Vieru şi el este scris la Bazna, în chiar ziua când acesta părăsea lumea în chip de stea care, căzând, se-nalţă: „TRECERE Lui Grigore Vieru: N-am altă moarte – / asta-i moartea mea, / cum e lumina / într-o stea, / întoarcere / făr-a pleca / şi pleoapă / pe privirea ta. // N-am altă moarte – / asta-i moartea mea, / un colţ de cer, / un colţ de stea / lumină / făr-a lumina // N-am altă moarte, / doar a mea, / ecou ’nainte / de-a striga. // N-am altă moarte / –asta-i moartea mea / şi doar în ea / voi învia”.
Semnificative sunt şi Definiţiile pe care autorul le oferă Poeziei: „Poezia / e stropul de ploaie / de la streaşina ierbii. // Nu, nu aceasta e poezia, / şopti iarba. // Poezia / e bobul de rouă / de la subsuoara ierbii. // Nu, nu aceasta e poezia, / strigă iarba. //
Poezia / e lacrima / de la ochiul ierbii. // Nu, nu aceasta e poezia, / suspină iarba. // Poezia / e picătura de sânge / de la talpa ierbii. // Nu, nu aceasta e poezia, / tăcu iarba./ Poezia sunt eu – / şi eu aştept coasa.”
Într-un fel, aceste frumoase definiţii îmi amintesc de un text din “Confesiunile” Sfântului Augustin: “Am întrebat pământul…, am întrebat marea şi adâncurile şi vieţuitoarele care se mişcă între ele şi mi-au răspuns: – Nu suntem noi Dumnezeul tău, caută deasupra noastră…Am întrebat cerul, soarele, luna, stelele: – Nu suntem nici noi Dumnezeul pe care îl cauţi, mi-au zis. În sfârşit le-am spus tuturor lucrurilor care luau cu asalt porţile simţurilor mele: – Vorbiţi-mi despre Dumnezeul meu, pentru că nu sunteţi voi Dumnezeu; spuneţi-mi ceva despre El. Şi ele mi-au strigat cu glas răsunător: – El este cel care ne-a creat. Pentru a le întreba nu aveam decât să le contemplu şi răspunsul lor era frumuseţea lor.” (Sf. Augustin, Confessiones”, Traducere şi indice de prof.dr.doc. Nicolae Barbu, ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, pp.284-285).
Un poem fundamental este cel dedicat iubirii şi respectului evlavios pentru Carte, căreia autorul îi aduce închinare: „Sărut dreapta / celui ce deschide cartea, // sărut stânga /celui ce-a învins nătânga / lene de a fi; // le sărut pe amândouă, / care au pe unghii rouă / de pe filele de carte / care au trecut prin moarte / şi re-nvie-n fiecare / ochi din margine de zare. // Le sărut pe amândouă: / Sărut stânga, sărut dreapta / care ţin drept cruce cartea. Chişinău, 2 octombrie 2009” (Închinare).
Că poetul este un inventator, este un lucru cert. El are puterea magică de a inventa orice, chiar şi ploaia: “INVENTATORUL: Am inventat cuvinte pentru tine – / ele fac noduri pe buze / ca şi cum ar lega un mal / de alt mal, / ele au licurici, / care leagă o noapte de altă noapte –// am inventat ploaia, / care-mi lipeşte pleoapele, /ca şi cum ar lega / un vis de alt vis, / am inventat fereastra / prin care te privesc / ca pe un cuvânt, / ca pe o ploaie, / ca pe o pleoapă, / ca pe un fluture / în zbor spre lumină în noapte. // M-am inventat pe mine pentru tine –/
mâinile mele rămân lipite una de alta / ca într-o rugăciune. / Te-am inventat pe tine -/ dar nimeni nu-mi recunoaşte invenţia”. Chişinău, 3 octombrie 2009.
Ajuns la deplina conştiinţă de sine, Nicolae Băciuţ spune: “Acesta sunt eu – / lacrima lui Dumnezeu!”
Da, asta da…Să fii lacrima lui Dumnezeu, un e puţin lucru, dimpotrivă. Fie şi numai pentru atât, această lacrimă se va imprima pe un giulgiu invizibil, precum chipul lui Iisus Cristos pe mahrama Veronicăi, în drumul spre răstignire. Şi-o vom purta pe dinăuntru ca pe un odor de preţ, ca pe o cruciuliţă, ca pe un Sfânt Rozariu…
CEZARINA ADAMESCU
25 IUNIE 2010
A doua zi după Drăgaică
Topic: Recenzii | Comments Off on POETUL – CA LACRIMĂ A LUI DUMNEZEU
Amintiri postume…
de Nicolae Nicoară-Horia | 11 Martie 2011
Nu îţi fie teamă,
Verbul încă-i viu
Şi îmi poartă paşii
Hoinăriţi prin lume,
Câteodată-mi vine
Să m-apuc să scriu
Cartea mea de versuri-
Amintiri postume…
Cerul de-acasă
Plin e de cuvinte,
Ca un glas de clopot
Mântuit la Blaj
Tu să-mi fii aproape
Ca şi înainte
Când aveai în palme
Sufletul meu gaj…
Bântuie prin Aer
Patimi fără nume,
Seceta preface
Rugăciunea-n scrum-
Câteodată-mi vine,
Şi nu ştiu anume
Cine mă îndeamnă,
Să mă scriu postum…
14/15 August 2010.
Topic: Poezii | Comments Off on Amintiri postume…
CAZUL DACIA (10/11)
de Adrian Botez | 10 Martie 2011
„ROMÂNIA MARE” – O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE sau SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU „DUS DE NAS”!!!
– continuare –
XVIII- POPORUL MISTIC, AL SOARELUI NEGRU/SPIRITUAL: LAH/VALAH
…Să nu uităm că Neamul nostru Românesc se mai numeşte şi „Valah”, de la arhaicul (şi mioriticul)„Lah/Lai”: „Mioriţă laie…”
Istoricul Neagu Djuvara, punând în discuţie originea voievozilor întemeietori ai Ţării Româneşti, Negru Vodă şi Basarab I, scrie o carte care, prin afirmaţiile ei, intrigă, cel puţin… o carte despre originile statale româneşti, bazată ( ni se spune…) pe argumente de ordin arheologic şi istoric. Ce afirmă domnul Neagu Djuvara şi, alături de el, o „anumită parte a presei”…de-o vreme încoace…? Afirmă că poporul român s-ar fi format cu ajutorul cumanilor, iar statul medieval românesc, în primul rând Ţara Românească, ar fi fost „vopsită bine”cu aceşti cumani… Unde vor fi dispărut, însă, românii… românii de până atunci…??? VALAHII, deh!… Aaa, păi, atât Negru Vodă, cât şi Basarab I „sunt cumani”!!!…înseşi numele lor o arată, limpede ca apa tulbure… Pentru Negru Vodă, explicaţia ţine de culoarea pielii – cumanii „aveau un ten închis la culoare”, zice istoricul Djuvara! – iar Basarab ar fi însemnând „tată conducător”…
Mulţumim frumos de „orientare”, domnule Djuvara! Dacă tot e să vorbim la modul „ipotetic”, atunci noi preferăm ipotezele care ne favorizează Neamul…(iar nu ni-l duc în nişte tenebre aiurite/aiuritoare…) – şi, şi mai bine, pe cele care sunt mai mult decât ipoteze deochiate: sunt explicaţii ŞTIINŢIFICE! Şi, deci, aduc Adevărul, pentru Neamul nostru! Şi, în acest caz, îi preferăm pe B.P. Haşdeu şi pe Vasile Lovinescu… – domnului Neagu Djuvara!
La esoteristul român Vasile Lovinescu, există două feluri de a-ţi lămuri el sensul unui cuvânt:
1-direct, traducând cuvântul… – destul de rar!
2-sugerând căi de conexiune semantică, pentru a rezulta un sens sintetico-mitic.
Să luăm pe rând lucrurile:
a-cazul lui “Negru Vodă”: onomastica legendarului ctitor de ţară se poate tălmăci, întâi, prin simbolistici conexe: se porneşte de la Novac=Înnoitorul; se sugerează că, dacă Kronos=Neòteros=Înnoitorul, înseamnă că şi Saturn=NEGRUL (CARE) ESTE IZVORUL ALBULUI-LUMINII!!! (Dacia Hiperboreană, Rosmarin, Buc., 1994, p. 33). La fel, Marea Neagră – are “două chei”: I- Cheia Soarelui-Leuke-Insula Serpilor (…acolo, în Insula Şerpilor, este Templul lui Apollon…de aceea ne-au “găbjit-o” ucrainienii… – au, şi politicienii lor, habar de esoterism… – şi ţin mult mai mult la interesul ţării lor, “cu tot nedreptul”, chiar – decât Emil Constantinescu şi Adrian Severin, “cu dreptul cel mai drept” al Neamului nostru…) + II – Cheia Lunii-Selina-Sulina-Selene…Deci, Marea Neagră ar trebui să însemne “IZVORUL LUMINII FORMEI CELEI BUNE” (ev=bun+ropa=forma…) – cf. p. 30.
…Dar tatăl lui Novac este IANCU(S)=IANUS(cf. p. 35), adică “zeul cu două feţe”, una spre trecut, cealaltă spre prezent, una spre întuneric, alta spre lumină…Deci, prin Tatăl-Iancu, Novac-ul devine Izvorul Dublu, concomitent al Luminii şi Întunericului…
…Dar şi Omul (…vârful muntos) este figura lui Saturn, Papaios=BĂTRÂNUL…(cf. p. 35). “Chiar pe vârful Omul (…) este un omphalos uriaş, de 10 metri înălţime şi 20 de metri lăţime. Este Geticus Polus, numit de popor OSIA LUMII şi BURICUL PĂMÂNTULUI”- op. cit., cf. 35. (Da, numai domnul Djuvara nu vrea să ne recunoască – hai, să zicem, n-om fi nici “Buricul Pământului”, dar măcar…nu cumani…).
Deci, noi, ca oameni, avem ambele izvoare, de “alb” şi de “negru”, în noi…Zalmoxis este Brahma Nirguna – “zeul suprem dacic este fără nume/calificare”(cf. Strabon), ci doar funcţional… – izvor al contrariilor…(À propos: acea “istorie”, cu Deceneus care coboară din vârf de munte, pentru a stârpi viţa-de-vie – este interpretată, la p. 37, de Vasile Lovinescu, drept SALVAREA TRACIEI DE NORD-URANICE[DACIA], DE INFLUENŢELE DIONYSIACE DIN TRACIA DE SUD, intrată sub nefastele perturbări spirituale, greco-oriental-persan-siriace…).
Deci, concluzia implicită: NEGRU VODĂ ESTE IZVORUL COSMIC ABSOLUT!
La p. 37, a aceleiaşi cărţi, apare o primă tălmăcire a cuvântului Sarab=rex et pontifex (”Sarabii cumulau ambele funcţii”). “Sarabii erau deasupra castelor, erau hamsa – ereditară, vizibilă şi accesibilă.” Şi, la p. 59: ”Basarabia era numele unei caste şi nu al unei singure familii”.
Mai jos, se spune despre Sarabos Tereos (cf. Jordanès) = Sarab purtând Tiara. BanSarabos=Casta Suprem-Solară/Celestă… La fel şi (S)Arabii…
Iată veriga de unire între Europa şi Asia: ARABII…(Nu prea ne convine, probabil, ACUM… – dar arabii au fost cei mai mari alchimisti ai Evului Mediu…).
“Pe stema Valahiei se văd trei capete de Negri (n.n.: în sensul de “etiopieni”-lahi/popor esoteric/”plin de DUH”); iar pe acelea (n.n.: stemele) ale Moldovei – două chei încrucişate – având fiecare, la extremitatea superioară, 2 capete de Negri“…(cf. p. 61).
Dar dacă Zalmoxis=Saturn=Izvorul Dublu=Regele Lumii, înseamnă că şi Sarabii sunt Regii Lumii…pentru ca ei conduc funcţiunile Cerului si Pământului…Deci, şi Negru Voda este Sarab…
Să nu uităm că noi suntem “(v)lahi”=Negri-Saturnieni…SORI NEGRI-OCULŢI! (Precum Luceafărul eminescian…). Adică, Stăpânii-Regii Lumii…”SFINŢII” Lui Dumnezeu-Zalmoxis…
Dar Arimoi/Arimii/Aresmoi/Oresmoi sunt nume care trimit si la Rama şi la Titani…(Typheus era Arimoi…), cei care l-au “înfruntat” pe Zeus, adică au “tentat” indistincţia sintetizantă, între uranic şi chtonian…între Negru si Alb…(Iată EURASIA, de care tot am vrea să se zică, într-o bună zi, că este continental unitar al civilizaţiei terestre…).
b-iată, însă, şi pasajele “directe”: “Descălecătorii (n.n.:Ţărilor române) sunt toţi din Transilvania (n.n: Adrian Bucurescu precizează, în Dacia secretă: HAR-DEAL…), ei sosesc dintr-un ţinut NEGRU sau sunt ei înşişi NEGRI. (…)Negru Vodă, ca iniţiator superior şi ca misionat (n.n.: sic! – cu Misiune Divină!) a realizat aici un suport spiritual, o manifestare pantaculară a misterelor din nou instituite de el, care au fost, în definitiv, o readaptare a tradiţiei dacice (n.n: readaptarea la tradiţia primordială se face, deci, fie de o personalitate divină sau cu funcţie divină, fie de Collegia fabrorum=comunităţi-congregaţii secrete=personalitaţi/spirite “colective”…UNU-ÎN-MAI-MULŢI, revenind la UNU… – iată şi comentariul lui V.Lovinescu: “de altfel, Ianus nu prezida, oare, Collegia fabrorum?”- cf. op. cit., p. 55) .
Şi Moldova este întemeiată de “Cel din Maramureş (Dragoş-Dragonul-Ouroboros-ul…)=Ţara Mureşului Negru”…Şi se merge pe alchimia “nunţii” dintre Căţeaua-Molda=Mercurul Lunar+Bourul-Urus (de aici, şi confuzia benefică dintre Bour şi Urs…în simbolizarea Pontifex-ului, a Castei Preoţilor/Brahmanilor…)=Sulful Solar…
***
Iată şi “întăriri” semantice, la p. 320, în Vasile Lovinescu, Creangă şi creanga de aur: “Sarab era descompus de Haşdeu în Sar si Ab(Ba): Sar=Soare, Principe, Domn, Sef – în sanscrită, Surya=Soare. Deci, Stăpânul, prin excelenţă al Lumii…SUR, în româneşte, denumeşte indistincţia dintre Eter şi Tărie…Cal Sur=Cal Soare…Fiinţa transcendentă şi arsă de ETER…(…)”.
Ba sau Ab – înseamnă şi Şef, dar sugerează şi Copil – în sensul de Izvor al Purităţii Eterice…Domn-Stăpân, sau Copil/Stăpân…(n.n: Fiii Soarelui-puritate esenţială/eternizată.. – maternitatea Anei Manolice semnifică tocmai această eternizare solară a Mânăstirii-Lume!).
“Profetul Muhamed spunea: “<> – <>- deci, rămâne RAB=DOMN=NUME EXCLUSIV DIVIN”.
Cam asta ar fi, la Vasile Lovinescu… – problema sensurilor/funcţiilor sacrale ale lui Negru Vodă/Basarabilor…Parcă sună mai nobil miturile vechi şi sfinte, cuvintele traduse din limbi reale, dar cu POVESTEA-MIT în ele, încă…decât aiuritoarele poveşti “cumăneşti”/”cumanizante”(după cele “romanizante”, ale altor falsificatori de istorie, care mai naivi, care mai puţin naivi… – deci, mai…”catolici”…), fără duh şi fără vreun rost, fără de vreun folos… – decât, poate, pentru detractorii şi aneantizatorii istoriei sacre a Neamului Românesc…al celor care scot pietrele sacre ale Sarmizegetusei, din locurile lor îndumnezeite/cosmicizate – pentru a le îngloba în temeliile motelurilor din zonă…şi asta, fără ca Ministerul Culturii, prin veneticii săi miniştri, măcar să se sinchisească…
Nici măcar nu ne trece prin minte că ilustrul domn Neagu Djuvara ar face parte dintre ei/aceştia (de care făcurăm vorbire mai sus…) – dar, hotărât lucru, “le dă (acestora) apă la moară”…”din gros”…
(-Cf. V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Rosmarin, Buc., 1994, p. 65: ”Iosif din Arimateea, plecând pe o corabie cu Sfântul Graal, spre Marea Britanie, s-a oprit îndelung în cetatea SARAS, al cărui Rege era EVALAC(…). La sfârşitul Questei Graalului, <>, Galaad, Perceval şi Bohor s-au îmbarcat cu Sfântul Potir în aceeaşi corabie, care îi duce până la Cetatea SARAS, al cărei Rege devine Galaad; acesta a închis Graalul în Templul Spiritual al acestei Cetăţi. Din Saras, au ieşit Sarazinii, spune povestea…Saras, Sarabii; Evalac, Valahii; Sarab transformat în Arab, denumire populară a Negrului, la fel ca Sarrasin (şi Maur) în Evul mediu Occidental. Resorbţia GRAALULUI în Templul Spiritual din SARAS, tot atâtea lucruri formidabile, greu de precizat, nu atât din pricina lipsei de fapte, ci pentru că sunt inefabile…”
Bine că domnul Djuvara transformă fapte deloc inefabile, în…falsuri „cu gură mare”…Foarte mare, incredibil de mare…şi goală…
XIX – NEGRU-VODĂ, LOGOSTELELE ŞI EROII
Mai ales astăzi, când mulţi istoricii români, în loc să scormonească trecutul nostru autentic, se ocupă cu falsificarea lui – şi în loc să re-descopere eroismul românesc, „iau foc cu gura” ca să demonstreze „că n-am fost vreun lucru mare”, ba chiar că nici n-am existat, cu identitate clară (un fel de popor migrator al Europei!!! – tocmai noi, CEI MAI VECHI LOCUITORI AI EUROPEI!!! – dacă nu şi ai lumii…), ori că suntem, din născare, mai ticăloşi decât alte neamuri… – azi, când dl Neagu Djuvara, din nişte impulsuri cu totul obscure, doreşte, cu orice preţ, să ne „cumanizeze”… – ei bine, tocmai în aceste împrejurări năucitoare, noi venim cu dovezi nu doar mitologice, ci chiar ştiinţifice, etnografico-etnologice, despre Neamul Tracilor şi despre Eroii şi eroismul traco-românesc…Noi, poporul ai cărui războinici se amestecau cu Oastea Îngerilor, ca SEMIZEI-ANSES-ASENI – înrolându-se în Oastea lui Zalmoxis şi apărând cerul de năvala dragonilor, luptând direct sub conducerea Arhanghelilor MYCALE/MICHAEL şi CAEPROEZUS/GABRIEL (cf. Adrian Bucurescu, Mitologie românească, în rev. Strict secret, An VI, nr. 292, 28 nov.- 4 dec. 1995, p. 14). Dovezi care ne situează, ca popor, în zona celor cu „stea în frunte”, sub LOGOSTELE – STELELE Logos-ului Sacru, din vecie…, Logos care produce transcenderea Omului întru Divinitate, scoasă înafara Ursitei/Urse: „Pentru român, stelele logostele deţin o importanţă magico-mitică mărturisită de credinţe şi tradiţii(…); ele păzesc destinul stabilit de urse/ursite fiecărui om.” Stelele Logostele acţionează, însă, şi pe deasupra urselor/ursitelor, întru re-cuperarea stării primordial-paradisiace a Omului-Eroului, întru hierogamie: „În descântece de nouă stele logostele se solicita să se fure (.n.n.: a se citi: A TRANSCENDE CONTINGENTUL!) dragostea împărătească, frumuseţea zânei şi să o ducă solicitantei, pentru a se mărita cât mai degrabă(…). În interpretarea magico-mitică a stelelor logostele, mai mult decât în descântecele celorlalte categorii de stele, se întrevede dorinţa omului de a interveni în cursul destinului său” (cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei RSR, Buc., 1987).
Neamul Metafizic al Românilor s-a zidit/ctitorit/zămislit sub stele logostele, s-a născut şi există întru MIT. Iată adevărul românesc (nu cel „cumănesc”… – ci, pentru că suntem creştini ortodocşi, AL TRADIŢIEI SACRE!), despre „figura legendarului” (?!) Negru Vodă, ctitor al Patriei Misterului Divin (NEGRU-KARA-LAH!)-Kara Iflak-ului/Vlahiei (Ţara Românească), de fapt, el însuşi fiind Fiinţă şi Herb, Domn şi Zeu, Existenţă şi Punte spre Supraexistenţa Atemporală, Om/Erou/Zeu şi Ţară, totodată : „Titlul de VOIEVOD vine în româneşte din supranumele PONENAVATA-„Domnul Nopţii” (NEGRU): STĂPÂNUL NEVĂZUT, cum i se mai spunea lui Orpheus. Acest DOMN NEVĂZUT avea un statut asemănător cu al vechilor împăraţi japonezi: se ruga Cerului pentru popor şi nu se arrăta decât conducătorilor militari şi religioşi. Ultimul mare Preot a fost NICOARĂ DIGU-MIRU, aşa-numitul <>, tatăl lui Basarab I. Forţat de expansiunea maghiară, ce se apropiase de Făgăraş, Marele Preot Dac a trecut munţii, împreună cu suita lui, şi a întemeiat Ţara Românească. La Curtea de Argeş, Digu-Miru a înălţat un templu, aşa-zisa biserică <>. Turnul straniu al templului, ce se mai înalţă încă din ruine, arată că nu a fost vorba de o biserică creştină obişnuită. Numai autoritatea lui sacerdotală a făcut ca întemeierea Ţării Româneşti să fie ferită de războaie civile şi să cuprindă şi Oltenia, ai cărei boieri s-au închinat şi ei marelui Domn, după cum atestă cronicile munteneşti. Multă vreme, din noul stat au făcut parte şi ţinuturile Amlaşului şi Făgăraşului, de unde descălecaseră întemeietorii.
NEGRU-VODĂ a fost înmormântat în lăcaşul ce se va numi mai târziu Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Mormântul lui a fost deschis la 31 iulie 1920, cu prilejul unor lucrări de restaurare. La Biserica Domnească se păstra datina ca, în fiecare an, de Sf. Nicolae, să se pomenească la acest mormânt ctitorul bisericii. Monumentul funerar, care se afla între cei doi stâlpi ai pronaosului, a scăpat neatins timp de peste şase veacuri. În momentul când piatra a fost ridicată de pe sarcofag, a apărut, ca într-o scurtă vedenie, IMAGINEA NEALTERATĂ A MARELUI VOIEVOD ŞI PREOT (n.n.: funcţiile sacral-dacice de Rex et Pontifex!), din veacul al XIII-lea. Pe cap purta o diademă de mărgăritare, încheiată cu un lanţ de aur peste pletele lungi, lăsate pe spate. La gât, peste tunica din mătase purpurie, se răsfrângea un guler de dantelă lucrată în mătase şi aur. Un şir de aprox. 30 de nasturi de aur încheiau tunica, împodobită la gât, la piept şi la manşetă cu şiruri de mărgăritare. Colţurile pulpanelor erau împodobite în faţă cu două rozete, tot cu mărgăritare. Nasturi de aur erau şi la mâneci, iar coatele erau brodate cu galoane de fir. Peste şolduri avea petrecută o centură brodată cu fir de aur şi mărgăritare, care se încheia cu o superbă pafta de aur, ce reprezenta Palatul Cerului. În parte centrală, pe un fond de smalţ albastru, este lucrată în relief o lebădă cu cap de femeie – MARIA! – iar lateral, în balcoane, se află cei doi Zalmoxis, Fiul şi Fiica Împărătesei Cerurilor. Giulgiul era acoperit cu zvastici, simbolul sacru al iniţialei numelui lui Zalmoxis al Gemenilor Divini (n.n.: Apollon şi Artemis) – litera dublă Z. O coloană sculptată împarte în două coloana funerară. Din extremitatea sa ies două ramuri: deasupra este un cap hexagonal; peste el, o stea cu 12 colţuri – cele 4 triunghiuri simbolizând lunile şi anotimpurile – într-un cerc, închizând cele 24 de raze ale unei roţi dinamice, adică 24 de secole ce trecuseră de la moartea împăratului-profet Orpheus, până la naşterea Gemenilor Cereşti” (cf. Adrian Bucurescu, Mitologie românească, în rev. Strict secret, Anul IV, nr. 197, p. 12). Deci, este absolut exclus, domnule Neagu Djuvara, ca Negru Vodă să fi fost cuman, din moment ce purta, la modul sacral, însemnele dacilor magi, Rex et Pontifex – magii dacilor au fost ultimii care au cumulat aceste două funcţii… – între care semnul zvasticii, ca herb al lui Zalmoxe/Gemenilor Cereşti se disting, cu maximă autoritate. Ca, de altfel, şi simbolurile numerologice.
Şi pentru cei care nu ştiu că pe trădătorii de PĂMÂNT/MOCŞĂ/MOŞIE/TĂRÂM SFÂNT (cu „textură” din sângele mântuitor al Eroilor!) şi de NEAM AL ACESTUI PĂMÂNT nu-i aşteaptă nimic bun – îi informăm că, pentru dacii/daoi, Poporul Lupilor (Lupului Fenrir, primă întruchipare funcţională terestră a Lui Hristos-Mântuitorul-Purificatorul-Învietorul!) şi ai Căii Drepte – poporul confreriilor cavalereşti ale lykantropilor şi ursinilor (Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 267), poporul Eroilor-(Semi)Zei („semizeul este un alter ego al eroului(…) eroologia consideră pe erou ca pe o făptură umană supradotată, ridicată la rangul divin prin efectul activităţii lui salvatoare sau civilizatoare pentru semenii lui, oamenii” – cf. Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 323 – şi ce altceva decât „acţiune salvator-civilizatoare” au întreprins strămoşii noştri, prin auto-jertfa lor hristică, pentru MOCŞĂ ŞI NEAM?!) – Pământul este atât loc al Odihnei/Somn/Înviere, cât şi loc de unde blestemele pentru cei răi (şi ce este mai rău decât un trădător?!) îşi iau energia stihinică, de împlinire: ”Pământul, Mumă a tuturor(…) – românii plecaţi, de nevoie, din patrie, dormeau pe pământ adus din patrie(…) de aceea, mătăniile/metaniile se fac până la pământ (n.n.: între Pământ şi Cer este legătura fraternă, dintre Cei Doi Zalmoxis, Gemenii Divini!), iar „când blestemă cineva, se închină, se apleacă apoi şi sărută pământul” (cf. Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 446), adică invocă strămoşii, în opera de lustraţie/exorcizare…Vedeţi, ne-stimaţi trădători de Pământ/Mocşă şi de Neam Românesc, să nu vi se deschidă, sub picioare, „cu perspectivă” spre Tartaros, acest Pământ, cu textură de Strămoşi/ANSES ZALMOXIENI/ Eroi Cosmogonici, dar şi punitiv-soteriologici!!!
– va continua –
Topic: Meditaţii | Comments Off on CAZUL DACIA (10/11)
« AnteriorulUrmătorul »
