Inaugurarea Centrului Multifuncţional din Lucăceşti,Maramureş
de Gelu DRAGOŞ | 14 Iulie 2014
Sâmbătă, 12 iulie, a avut loc inaugurarea Centrului Multifuncţional din Lucăceşti, în prezenţa primarului Virgil Prună,a viceprimarului Gheorghe Tinc, a consilierului local Sorin Bucuiman precum şi a Consiliul Local Mireşu Mare. Pentru cei prezenţi a fost o bucurie, datorită faptului că ei n-au avut condiţiile pe care le au azi viitorii „grădinari”. Doamna director a Şcolii Gimnaziale Mireşu Mare, prof. Lucica Mogoş, a prezentat revista „Raze”. Părintele şi scriitorul Radu Botiş a prezentat ultimele cărţi la care şi-a adus contribuţia şi Domnia-sa. La final, poetul Ioan Dragoş, fiu al satului, şi-a lansat cartea de poezii „Fişa de observaţie”.
Prezenţi au fost printre alţii, dl. ex-primar Ioan Fărcăşan, ex-viceprimarul prof. Vasile Mărieş,prof, Florica Roman, ing. Eugenia Dragoş, prof. Claudia Chioran, comisar de politie Radu Cristian, consilier Vasile Rus, consilier Gheorghe Leş, cadre dicactice şi mulţi alţii.
Topic: Diverse | Comments Off on Inaugurarea Centrului Multifuncţional din Lucăceşti,Maramureş
FÂNTÂNA DE ARGINT
de Elena Trifan | 12 Iulie 2014
În Fântâna de Argint
Este trupul Lui prea Sfânt,
Izvorât din veac în veac
Spre a fi lumii de leac.
Este limpede izvorul
Şi curat precum Feciorul
De-mpărat din Cerul lumii
Şi din Maica rugăciunii.
Nu se spală de păcate
Decât cel ce-ngenunchi cade
Şi se roagă-n vers duios
La măritul său Hristos
Precum mama sa cea bună
La fântână i se-nchină.
Este-n piatra dintre cruci
Taina munţilor cărunţi
Şi în liniştea fântânii
Se adună taina lumii
Spre unire-n rugăciune
Şi spre viaţă printre îngeri.
Balcic, 4 mai 2014
Topic: Poezii | Comments Off on FÂNTÂNA DE ARGINT
POEŢI ROMÂNI SLĂVIND DUMNEZEIREA
de Cezarina Adamescu | 7 Iulie 2014
CRONICĂ DE ÎNTÂMPINARE
CUVÂNT ŞI SPIRIT SPRE CALEA DE LUMINĂ. LITERATURA RELIGIOASĂ – CA MODALITATE DE A-L SLUJI PE DUMNEZEU
POEŢI ROMÂNI SLĂVIND DUMNEZEIREA, ANTOLOGIE, Volum dedicat Sfinţilor Mucenici Brâncoveni, Coordonatorul Ediţiei: Elena Armenescu, Editura, 2014
Această lucrare este un semn de neuitare faţă de martirii neamului românesc care nu au vrut să se lepede de credinţa lor. Ce poate fi mai frumos, mai înălţător, mai vrednic de laudă, decât să aduci slavă Dumnezeului Creator? Acest lucru te edifică în ochii lui Dumnezeu şi ai oamenilor. Sinceritatea trăirii cuvântului este însă necesară. Aici nu încap mistificări pentru că nu e bine să te joci cu Dumnezeu.
Literatura religioasă s-a impus în ultimele decenii ca fiind unul din cele mai căutate şi apreciate genuri care au legătură directă cu sufletul omenesc. Literatura despre Dumnezeu şi despre suflet este domeniul cel mai sensibil pentru că se bazează pe credinţă şi se referă la acea plămadă de inefabil existentă în om: suflarea de Duh. Tot ce presupune acest aspect spiritual al omului în raportul lui cu Dumnezeu, este socotit sacru.
Nenumărate sunt chipurile în care creştinii îl slăvesc pe Dumnezeu. Nu numai prin gând, rugăciune, adoraţie, faptă, dar şi prin mărturia lor rostită şi scrisă, după percepţia lor asupra dumnezeirii. Poate că nu e nevoie de cuvinte stufoase, de declaraţii manifeste, de închinăciuni şi mătănii în mijlocul mulţimii. Nu degeaba s-a spus: Când te rogi, intră în cămara sufletului tău şi rosteşte-ţi rugăciunea. Doar tu şi Dumnezeu. Atât ar fi de ajuns. Şi un pic de smerenie.
În acelaşi timp, nenumărate sunt modalităţile de a-L sluji pe Dumnezeu. Fiecare om îşi
aduce ofranda, după bogăţia ori sărăcia lui sufletească. Una din modalităţile de adoraţie este Poezia. Poezia-rugăciune, cântecul-adoraţie. Se spune că, acela care cântă, se roagă de două ori. Şi prin Poezie se obţine acelaşi rezultat. Întâi pentru frumuseţea gândului închinat divinităţii ori sfinţilor, apoi pentru redarea în cuvinte sacre a simţămintelor şi, în cele din urmă, pentru împărtăşirea preaplinului sufletesc şi celorlalţi, prin aceasta, sensibilizându-i şi conducându-i la Dumnezeu. Nici o altă specie a literaturii nu contribuie mai mult la edificarea spirituală a omului ca literatura religioasă. De aceea, o astfel de antologie este cu atât mai meritorie.
Aproape fiecare scriitor, în creaţia lui, a simţit nevoia să se adreseze în cuvinte Creatorului a toate, cel care i-a aşezat condeiul în mână. În clipele de graţie, poeţii au alcătuit adevărate capodopere de literatură sacră, aducând slavă lui Dumnezeu, Maicii Fecioare şi sfinţilor. Nu trebuie neapărat să ai studii teologice pentru a-i cânta lui Dumnezeu. De ajuns să-L cunoşti şi să-L iubeşti. Poate că versurile tale nu se vor ridica la înălţimea poeziei culte, dar sinceritatea şi simplitatea rostirii, le vor recomanda, tuturor acelor însetaţi de izvorul dulce şi veşnic proaspăt al Înţelepciunii Divine. Şi din acest punct de vedere, Biblia, Sfintele Evanghelii sunt comori de har inepuizabile, sursă nesecată de inspiraţie pentru toţi creatorii, indiferent de modalităţile lor de expresie.
De două mii de ani, creatura se adresează Creatorului ei, în fel şi chip. Prin desene, icoane, temple sacre, muzică sacră, scrieri religioase, alte genuri de artă. Fiecare doreşte să redea cât mai fidel, simţământul de iubire şi credinţă faţă de Cel Atotputernic. Apariţia unei Antologii de poezie religioasă, în vremuri de secetă spirituală, când cei mai mulţi sunt robiţi celor materiale, este mai mult decât necesară, este benefică şi, mi-aş permite să spun, binecuvântată. Alcătuirea aceasta de poezie religioasă sau cu inserţii religioase, este o mărturie concretă a unui mănunchi de autori, care-L iubesc pe Dumnezeu necondiţionat şi s-au gândit să-i dăruiască drept ofrandă, cuvintele lor simple, fără pretenţia de a fi socotite mistice. E şi acesta un soi de mulţumire pentru harul gratuit primit din mâinile lui Dumnezeu, prin adierea Duhului Sfânt şi prin mijlocirea Prea Sfintei Fecioare şi a sfinţilor. Semnatarii acestor creaţii, departe de a se afla în întrecere pentru cine ştie ce premiu, au ţinut să-şi aducă ofranda lor în faţa Altarului divin, sub forma unor poeme sensibile, pline de căldură, smerenie, devoţiune, pietate. Ce alt dar este mai plăcut Domnului? Inima omenească, gândurile şi cuvintele alcătuiesc un buchet înmiresmat, de aşezat în pridvodul Bisericii, pentru ca, omul care păşeşte în lăcaşul de cult, să simtă miresma cuvântului sfânt şi ziditor de suflet. Toate acestea au menirea de a ne face să înţelegem Bunătatea şi Milostivirea Divină, care adesea, ridică oameni pioşi, demni de a-L cinsti şi lăuda, de a-I aduce slavă prin toate mijloacele. Dar, mai ales, a ne sensibiliza în faţa unor dovezi reale de credinţă şi iubire. Pietatea populară nu cunoaşte bariere. Ea se manifestă prin cântec, prin vers, prin gama variată de iconografie, prin alte forme de devoţiune: pelerinaje la locuri sfinte, ore de adoraţie, opere de caritate, danii ş.a.
Autorii poemelor de faţă îşi împărtăşesc experienţele mistice, îl invocă pe Dumnezeu, fiecare în felul lui, cu bucuria dăruirii prinosului de iubire. Poemele-rugăciuni sunt grăitoare în acest sens. Desigur, Antologia cuprinde şi scriitori consacraţi care s-au dedicat slăvirii lui Dumnezeu prin cuvânt, dar şi scriitori contemporani, care au dorit să-şi înscrie numele în Cartea Vieţii prin această formă de pietate. Versurile excelează prin sinceritatea trăirii, prin acurateţe, prin frumuseţea metaforică. Din comoara spiritualităţii religioase a clasicilor, coordonatorul ediţiei, scriitoarea Elena Armenescu a selectat poeme din creaţiile autorilor: Mihai Eminescu, George Coşbuc, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Radu Gyr, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Adrian Maniu, Magda Isanos, Ioan Alexandru, Daniel Turcea, Zorica Laţcu, Grigore Vieru, Leonida Lari, alături de scriitori mai puţin cunoscuţi: Al. T. Stamatiad, Valeriu Gafencu, Alexei Mateevici, Ştefan T. Neniţescu, George Gregorian, Mircea Dem. Rădulescu, Corneliu Moldovan, G. Tutoveanu, George A. Petre.
Dintre poeţii contemporani care s-au dedicat liricii religioase, au fost selectaţi: Cezarina Adamescu, Aurel Anghel, Elena Armenescu, Anne Marie Bejliu, Dan Bodea, Radu Botiş, Galina Furdui, Nicolae Horia, Ion Horea, Monica Pillat, Petru Demeter Popescu, Radmila Popovici, Liviu Florin Jianu, Victoria Milescu, Mihai Prepeliţă, Florian Saioc, Ioana Stuparu, Claudia Voiculescu, Marin Voican Ghioroiu. Despre lirica poeţilor clasici, nu se cade să ne pronunţăm. Au făcut-o criticii de specialitate, de-a lungul anilor şi aceştia au ajuns în programele şcolare, în revistele şi cărţile de spiritualitate, în Antologiile de gen. Din seria scriitorilor de literatură religioasă, numele lui Traian Dorz este arhicunoscut prin multitudinea de cărţi existente, prin iscusinţa de a versifica, prin stilul format ca şi prin căldura şi sinceritatea sentimentului de credinţă şi de iubire pentru Dumnezeu. Cele trei poezii din lirica acestui poet, alese de antologator, sunt reprezentative.
O serie de poeţi basarabeni şi-au adus şi ei ofranda lui Dumnezeu în această Antologie. Astfel sunt: Galina Furdui din Soroca, prezentă cu cinci poeme remarcabile, Mihai Prepeliţă, Radmila Popovici, dar şi teleormăneanul Florian Saioc – cu un grupaj consistent de 11 poezii care-i oglindesc simţămintele pioase. La fel de consistent este şi grupajul liric al profesoarei Elena Trifan, recunoscută pentru râvna cu care scrie versuri cu tematică religioasă. Şi acest ciclu de 11 poeme este edificator în acest sens. Aurel Anghel – reputat scriitor, dar şi autorul cărţii: „Copile, te roagă” – vine în Antologie cu o bogată colecţie de versuri religioase de mare forţă spirituală. Un fel de învăţături şi povăţuiri către un copil, pretextul pentru a-şi declina Crezul şi dezideratele liricii sale. Unele poeme sunt parafraze la Psalmii biblici, versificaţi în stil propriu, uşor accesibil pentru orice cititor. Aurel Anghel avansează ideea că poţi zidi Casă Domnului « Din psalmi, din rugăciuni / Ziduri înalte de poezie ». (Casă Domnului). Printre alte teme abordate, e şi cea a eroilor, a căror dragoste de ţară se măsoară în răni şi chiar în moarte : « Cu gândul la copii şi la părinţi / Au murmurat Cuvântul către sfinţi / Simţind că nu e rană să te doară / Mai tare decât dragoste de ţară. // Eroii noştri dorm cuminţi / Cu gândul la copii şi la părinţi » (Eroii).
Unii autori au scris cărţi întregi de spiritualitate, închinate lui Dumnezeu. Alţii, doar grupaje de versuri religioase, sau care au tangenţă cu divinitatea. Fiecare autor, cu prinosul lui de iubire, credinţă şi smerenie. Stiluri diferite, modalităţi de expresie diferite, sensibilităţi şi personalităţi diferite, dar toate având un numitor comun : iubirea faţă de Dumnezeu şi de Poezie, fiecare exprimându-şi prinosul dragostei în felul lui şi iscusinţa în a mânui condeiul în paradigma propriei personalităţi. Liantul – aşa cum am amintit – este Credinţa.
Elena Armenescu – coordonatoarea volumului, ea însăşi poetă şi publicistă, este prezentă cu o selecţie de poezii în care-şi exprimă crezul poetic, de o mare expresivitate şi trăire emoţională. Poezii ca: „Rugă de mulţumire”; „Călător în timp şi spaţiu”; „Nu plânge”; „Mesajul tău” – atestă credinţa autoarei exprimată în vers clasic şi liber. Iar, poemul: „Brâncovenii – Sfinţi mucenici” – justifică o dată în plus, faptul că Elena Armenescu a dedicat întreg volumul acestor personaje istorice care au plătit cu sânge credinţa lor. E o dovadă de cinstire şi un omagiu adus martirilor brâncoveni, în vers, pentru memoria neamului românesc. Totodată constituie expresia de recunoştinţă, preamărire şi mulţumire pentru darurile primite din mâinile lui Dumnezeu.
Dan Bodea oferă în acest volum un mănunchi de Vitralii semnificative culese din rugul credinţei personale, de o frumuseţe aparte şi cu multe imagini strălucitecare oglindesc măreţia smereniei unui creştin autentic. Poemele curg ca un fluviu viu care se ramifică şi se răspândeşte în inimile cititorilor precum sângele în artere şi vene. Adevărate „flori de suflet” care împrăştie un parfum inefabil. Poetul aşterne din rugăciuni un adevărat covor de smerenie şi evlavie: „Rugăciunea mea, strigarea mea / covor de lacrimi” (Vitralii III). Parafrazând pericope biblice ori psalmi, poetul obţine imagini de un lirism tulburător. Unele poeme cum sunt Benignitas, O Jesu vivens in Maria şi Veritas sunt adevărate litanii, prin cantabilitate şi repetiţia unor formule la începutul versurilor. Iar poemul „Mediatrix” – pare smuls din invocaţiile din Litania Lauretană sau din Acatistul Prea Sfintei Fecioare Maria. De altfel, toate poemele au un ton de litanie.
Părintele Radu Botiş nu este numai un propovăduitor al Cuvântului divin, la altar sau în biserica vie, dar este şi un sensibil poet alegând să-l preamărească prin cântec şi vers pe Domnul nostru Isus Cristos, cu fiecare prilej. Prezent în multe Antologii şi Culegeri de poezie religioasă, dar şi în volume proprii, părintele Radu Botiş îşi struneşte lira pentru a-L putea preamări pe Dumnezeu. Florile recunoştinţei sale sunt depuse cu multă evlavie la altarul Credinţei, Speranţei şi Iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Anne Marie Bejliu cultivă o poezie modernă, în vers alb, cu multe semnificaţii religioase şi imagini inedite.
Geo Călugăru – cultivând poezia clasică, cu rimă pe versurile 1-3 – şi rima încrucişată, 1-3 şi 2-4 aduce cântări de laudă Creatorului şi Mântuitorului nostru, din prinosul de iubire cu care l-a înzestrat. Acest prinos s-a plămădit treptat, ajungând la acele „Răsfrângeri lirice” – atât de frumoase şi inedite. Convins că „Viaţa este dar suprem” – poetul şi-o închină Aceluia de la care vin toate.
Galina Furdui – poetă şi publicistă basarabeancă – oferă Antologiei grupajul său liric având frumuseţea şi vigoarea versului Leonidei Lari. De reputatul poet Ion Horea nu se mai îndoieşte nimeni, fiind un nume notoriu în poezia românească.
Expresie a convingerilor şi a Crezului său religios şi artistic, poemele sunt mărturii creştine ale omului devotat Creatorului, tulburătoare experienţe mistice pe care autorul le împărtăşeşte semenilor. Scrise în vers orchestrat amplu, poemele sunt adevărate fresce ale vieţii religioase din zona Ardealului, oglindind totodată tradiţiile şi datinile care se mai păstrează la sat.
Jianu Liviu Florian – poet de fibră religioasă îşi aduce darul său liric în această Antologie, exprimându-şi simţămintele în sintagme interesante, alese cu grijă, care-i reflectă reverenţa adusă Creatorului. Autorul are şi o frumoasă Litanie închiantă Sfintei Fecioare Maria o adevărată nestemată a literaturii sacre de expresie ortodoxă.
Părintele Mihail Milea (Sava Bogasiu) scrie parafraze la Psalmi, dându-le o interpretare inedită, „în duhul Limbii Române”, „un altar de Limbă sfântă ce arde”. Basarabia este pentru acest autor logodnică sfântă căreia i-a jurat credinţă, căreia i-a luat „veşmânt alb de poezie” şi inel strălucitor de aur.
Victoria Milescu – cu o activitate prodigioasă în câmpia literară dar şi în domeniul traducerilor, are în această Antologie un grupaj semnificativ de poeme de factură spirituală de o mare frumuseţe şi adâncime, poeme scrise „cu aşchii de stele” şi cu lacrimi, „picătură cu picătură”, în vers liber, dinamic, viu.
Nicolae-Horia Nicoară – strălucit reprezentant al poeziei ardelene, cu numeroase volume şi colaborări la reviste şi publicaţii, declară simplu: „Şi eu sunt sămânţă aici pe pământ / fără jertfa ei nimic nu învie” (Bucuria semănătorului). Tot în acest spirit, poetul spune că fiecare poem e un bob de grâu „Ce moare /Fericit-înfrăţit / În ţărâna / Din voi” (Bobul de grâu).
Iuliana Paloda-Popescu – artist plastic şi poetă cultivă o poezie modernă cu adâncă reverenţă pentru Dumnezeu, pentru sfinţi, pentru Maica Fecioară. „Mă-nchin Luminii întru iertare / să ardă-n rugă sufletul meu” (Mă-nchin Luminii) – este una din cele mai frumoase poeme ale acestei autoare.
Monica Pillat – cunoscuta autoare vine cu o poezie foarte interesantă, de factură modernă în care sentimentul religios este foarte pregnant. Pentru Monica Pillat poemul este o minune „care-ncepe /Acum în ieslea minţii mele” (Noapte de Ajun). Ea este poeta care spune: „Pe frunte simt mirul zăpezii / Pe cuget neaua mântuirii” (Imaculare). Monica Pillat scrie o poezie care transmite idei şi stări şi nu una de dragul imaginii. Iată: „Aş vrea să fac o scară din cuvinte / Pe care să mă sui până la Tine” (Aş vrea).
Petru Demetru Popescu – un alt poet prezent în Antologie – cu versuri în stil clasic – spune într-un poem: „Nu-ţi cer hlamide, aur şi mărire / Ci doar putere pentru-a mă ruga / Sădeşte-n mine tainica iubire / Să semăn ca să am ce aduna!” (Şi gândul fă-l statornic). El are un poem dedicat părintelui Constantin Galeriu.
Radmila Popovici Paraschiv – o altă poetă din Republica Moldova – prezentă în Antologie – îi aduce lui Dumnezeu Închinare prin vers şi simţire. O poezie interesantă este „Opt cereri” în spiritul Evangheliei, adaptate la vremurile noastre. Foarte interesantă este şi poezia: „Testament”, în care poeta lasă cerului, pământului, gândului, câte ceva din fiinţa sa, iar în final, spune: „Las filei cuvântul / Las câmpului vântul şi ierbii mormântul / Tu, moarte, ce vrei?”
Mihai Prepeliţă – un foarte interesant poet , un fel de cronicar liric al unor evenimente din istoria recentă a românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Florian Saioc – în imagini cu totul deosebite cultivă o poezie minunată, în spirit creştin. Scriitoare de factură mistică, în toată profunzimea ei, Ioana Stuparu a scris multe cărţi de spiritualitate, atât de poezie cât şi de proză. În Antologie se prezintă cu un grupaj admirabil de poeme sacre, mărturii de credinţă şi gesturi de bunăvoire. Ea aduce „Mântuitorului Slavă!” – prin condeiul său destoinic, neprecupeţindu-şi cuvintele atunci când e vorba despre Dumnezeu. Poemele ei sunt „clipe de Lumină” care ne îmblânzesc fiinţa. Legătura tainică dintre trup şi suflet este considerată de autoare drept o „Îmbinare divină”. Poemele Ioanei Stuparu sunt strigăte tainice către Dumnezeu şi către sfinţi, dar mai cu seamă către Maica turturor sfinţilor.
Elena Trifan – neobosită lucrătoare în ogorul lui Dumnezeu prin vocaţia educaţională, dar şi prin convingerile proprii, este prezentă în Antologie cu un buchet sfinţit de flori proaspete de vers care aduc Lumină în suflete. Ea avansează ideea despre „Infinitul iubirii” dumnezeieşti pentru oameni. Unele poeme au aspect şi conţinut de rugăciune.
Voican Marin – autor de poezie şi teatru, dar şi de studii şi prelucrări de foclor – acest autor prezntă o selecţie de poeme cantabile, în vers clasic, care pot fi puse pe muzică, exprimând sentimentul religios.
Claudia Voiculescu îşi expune şi ea convingerile creştine în versuri interesante, în stil clasic, unele sub formă de baladă ori doină. Ea se adresează într-un poem pământului care ne hrăneşte cu rodul său. Prin toate aceste versuri, autorii, fie clasici, fie contemporani, înalţă altare de lumină şi sunet lui Dumnezeu şi tuturor sfinţilor.
Toate aceste poeme sunt esenţă de spirit, au substanţă şi miez. Ele îndeamnă la credinţă şi la cunoaşterea adevărului evanghelic. Un Cuvânt introductiv alcătuit minuţios de coordonatoarea ediţiei, Elena Armenescu, ea însăşi poetă de expresie religioasă, anunţă tocmai aceste binevoitoare intenţii, de a aduna între coperţi, cele mai reprezentative lucrări de gen. O Postfaţă întemeinicită în documente biografice – adaugă în chip fericit şi Prof. Dr. Dan Bodea, Cuvânt îmbunătăţit în ştiinţă, informaţie şi cultură, care serveşte, de asemenea unei bune lecturări şi însuşiri a poemelor religioase din acest volum vivificator şi edificator de suflete. Dan Bodea, el însuşi autor a numeroase volume de esenţă religioasă, are o contribuţie lirică remarcabilă în această carte.
Ar trebui ca fiecare autor să fie analizat şi citat pentru prestaţia lui şi pentru bunăvoinţa de a-i oferi lui Dumnezeu, încă o dovadă a mărturisirii de credinţă literară, prin intermediul acestui important volum antologic.
Poeta Elena Armenescu a avut strălucita idee a alcătuirii acestei Antologii, în momentul când se simţea cel mai mult nevoie de un asemenea document literar, care va intra, de bună seamă în Istoria Antologiilor de acest gen din România, şi chiar în Istoria Literaturii române contemporane, cu trimiteri esenţiale în trecut, prin numele prestigioase ale atâtor autori mistici, dar şi în prezent şi mai ales, în viitor, prin creaţiile religioase ale autorilor contemporani.
Dar mai presus de orice, este şi o dovadă de cinstire a Sfinţilor Martiri Brâncoveni, de către creştinii de pretutindeni, ceea ce adaugă un plus de însemnătate lucrării. Antologia «Poeţi români slăvind dumnezeirea» – în curs de apariţie, se înscrie în bogata tradiţie creştină românească, de a păstra valorile spiritualităţii strămoşeşti prin cultură şi artă, ceea ce duce, implicit la edificarea omului zilelor noastre în drumul lui spre mântuire.
Îmbucurător este şi faptul că atâţia poeţi cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi, continuă tradiţia creaţiei literare cu tematică religioasă, contribuind la reînvierea credinţei poporului român, atât de încercată. Prin structurarea lui, volumul are o anumită coerenţă şi puncte forte care desemnează idei creştine legate de Sfintele Sacramente, de sărbători şi ritualuri, de vieţile sfinţilor, despre trup şi spirit şi legătura dintre ele, şi de viaţa de credinţă în general.
Cartea are meritul incontestabil că a adăugat la bibliografia cărţilor religioase, poezii reprezentative, nespus de frumoase şi mai puţin cunoscute, care au fost interzise în regimul trecut şi astăzi ele sunt citite şi puse în valoare spre a fi însuşite. Mulţi poeţi interzişi sunt în acest mod puşi în lumina care li se cuvine pe drept cuvânt.
Topic: Recenzii | Comments Off on POEŢI ROMÂNI SLĂVIND DUMNEZEIREA
Pr.Constantin Mănescu-Hurezi:Comori ale spiritualităţii vâlcene la Hurezi
de admin | 3 Iulie 2014
În ziua de 15 august 1714, când dreptmăritorii creştini prăznuiau Adormirea Maicii Domnului, se petrecea la Ţaringrad, sub privirile îngrozite ale marilor demnitari ai statelor Europei, cel mai fioros spectacol, plin de sălbăticie şi unic în felul său: decapitarea sub ochii îndureraţi ai tatălui, a celor patru fii ai voievodului Constantin Brâncoveanu şi a sfetnicului Ianache Văcărescu, pentru ca în final iataganul păgân, prin ultima sa sclipire, să reteze şi pe bătrânul şi falnicul stejar răsădit şi adăpat la izvoarele apelor străbunilor evlavii ortodoxe.
Domn cumpătat şi înţelept, gospodar destoinic şi chibzuit, oblăduitor darnic şi cruţător, părinte blând şi milos, Constantin Vodă Brâncoveanu este unul dintre cele mai luminoase chipuri ale trecutului nostru românesc şi creştinesc. Cu prilejul comemorării a trei sute de ani de la moartea sa martirică, a fiilor săi şi a sfetnicului Ianache, se cuvine a aminti marile înfăptuiri pe plan cultural în vremea domniei lui, numită şi epoca brâncovenească, înfăptuiri ce au contribuit la dezvoltarea limbii şi spiritualităţii româneşti.
A domnit aproape 26 de ani: de la 28 octombrie 1688 până la 24 martie 1714 când, în ziua de miercuri din Săptămâna Patimilor, primea vestea că a fost mazilit, adică dat jos din domnie, şi lua drumul Ţaringradului, de unde avea să nu se mai întoarcă niciodată. Dar, pe cât de cutremurător a fost sfârşitul său, tot atât de profund a rămas numele şi pilda sacrificiului său în conştiinţa posterităţii, lăsând în urmă-i o operă ce-i va duce peste veacuri faima ce o merită cu prisosinţă. În acelaşi timp, prin botezul sângelui sau al muceniciei, şi-a câştigat veşnicia, intrând în panteonul sfinţilor români prin actul de canonizare din 20 iunie 1992.
Direcţiile de dezvoltare a culturii din epoca brâncovenească sunt trei: construcţia bisericească, ridicând şi refăcând numeroase lăcaşuri dumnezeieşti pe întreg cuprinsul ţării şi în afara hotarelor ei; tiparul, Brâncoveanu fiind, după cum spunea Nicolae Iorga, „nu numai un dibaciu socotitor al vremurilor, un mare ctitor de mănăstiri şi biserici”, ci şi un mare ocrotitor al „culturii româneşti, prin scris şi tipar”, poate cel mai mare din câţi „au fost vreodată în neamul nostru”, şi şcoala, în vremea sa funcţionând la Bucureşti două şcoli oficiale – „Academia grecească” de la Sfântul Sava şi Şcoala domnească de „slovenie” de la biserica Sfântul Gheorghe – Vechi, precum şi o fundaţie particulară – Şcoala de la Colţea, unde se învăţa şi muzica bisericească.
Toate aceste trei direcţii erau împletite în acelaşi timp cu două scopuri mult mai înalte, prin care Brâncoveanu trebuia să-şi asigure o perpetuă amintire peste veacuri: întemeierea unei dinastii, a unei caste conducătoare a ţării, precum şi ctitorirea de biserici şi mănăstiri, dintre care una să-i fie ca o necropolă pentru această dinastie.
Îndeplinirea primului scop avea să fie o firească urmare a căsătoriei lui Brâncoveanu, în anul 1674, cu fiica postelnicului Neagu, nepoată a bătrânului şi blândului boier muntean, Antonie Vodă, din Popeşti, domn al Ţării Româneşti între 3 martie 1669 – 12 februarie 1672. Cu adevărat, familia tânărului Brâncoveanu a fost binecuvântată de Dumnezeu din belşug cu darul pruncilor, bine ştiind că memoria unui om este asigurată şi prin copiii săi, aceştia ducând peste veacuri, prin intermediul geneticii, trăsăturile moştenite de la strămoşi. Credincioasa doamnă Maria avea să aducă pe lume nu mai puţin de unsprezece copii, anume patru feciori şi şapte fete, băieţii primind nume cu rezonanţe voievodale, nume dinastice: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Celor şapte fiice, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Ancuţa, Bălaşa şi Smaranda, tatăl le-a căutat înrudiri, dacă nu domneşti, cel puţin cu familii mari sau influente, pentru a folosi alianţele matrimoniale în politica sa generală.
După ce şi-a consolidat câtuşi de puţin domnia şi mai ales după ce i-a înfrânt pe imperiali la 11/21 august 1690 la Zărneşti, luptă în care generalul Heissler a fost luat prizonier, Brâncoveanu a pornit fără preget la realizarea celui de-al doilea ţel al vieţii sale, începând construirea celui mai mare complex monastic din Ţara Românească, mănăstirea Hurezi, considerată drept „cea mai desăvârşită realizare a artei brâncoveneşti”.
De ce a ales voievodul pentru ctitoria sa principală zona de la poalele munţilor Căpăţânii, pe atunci împădurită, străbătură de râuri şi pâraie, grăbite să ajungă cât mai curând în luncă, şi populată de atâtea sălbăticiuni? Pentru că acesta era, încă de pe vremea când se afla numai în rândurile boierilor, şi stăpânul satului şi moşiei Hurezului, sat ale cărui începuturi se pierd în negura vremii şi care purta, ca şi râul ce curge prin el, numele păsării al cărei bocet se aude noaptea din adâncul acelor păduri străvechi: Huhurezi sau, prin prescurtare, Hurezi. Atras de poziţia geografică a acestei moşii încă de când a cumpărat-o (29 decembrie 1684), Brâncoveanu a voit, aşa cum arăta N. Iorga în lucrarea „Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor” (ediţia a II-a, vol. II, Bucureşti, 1932, p. 69), „să lase la Hurezi, pentru îngroparea sa şi a neamului său, ca şi pentru adăpostirea unei vieţi călugăreşti care să poată fi îndreptar, pentru cultivarea artei religioase şi a scrisului bisericesc, o mănăstire fără pereche. În acea Oltenie, atât de bogată în mănăstiri vechi, slobode, bogate şi mândre, prin călugării cărora se ţinea munca şi avântul în Biserică, el alese un loc singuratec, în păduri dese, prin muncelele Vâlcii, şi făcu să se clădească acolo, cu cele mai bune materiale şi cu meşterii cei mai destoinici, mănăstirea Hurezului sau a Hurezilor”.
Începută în vara anului 1690, construcţia bisericii s-a terminat în iunie 1692, pictura fiind gata la 30 septembrie 1694, după cum arată pisania de deasupra uşii de la intrare, de pe peretele de vest al pronaosului. În zona inferioară a pietrei de pisanie, Brâncoveanu alătura cele două însemne heraldice, corbul basarabesc şi vulturul bicefal cantacuzin, acesta din urmă arătând că rudele din partea mamei reprezintă puternicul şi slăvitul neam al Cantacuzinilor, coborâtori, după tradiţie, din împăraţii Bizanţului. Această asociere reprezintă caracteristica esenţială a epocii brâncoveneşti, şi anume unitatea politică de curând realizată a unei adevărate „caste” conducătoare a ţării.
Ideea va fi reluată şi ilustrată cu mai multă forţă în tabloul votiv de la Hurezi, care se desfăşoară pe cei patru pereţi ai pronaosului, având un profund caracter narativ – genealogic. Pisania ne reaminteşte, la data mai sus-scrisă, că în „sfânta şi dumnezeiasca besearică”, cel care cârmuia deja de şase ani Ţara Românească „vrut-au şi pre din lăuntru a o înpodobi şi a o înfrumuseţa cu de toate şi, zugrăvindu-o ca nu alta asemenea, mai vrut-au, între alte, ca şi dunga cea mare bătrână şi blagorodnă a rodului şi neamului său, atâta despre tată, cât şi dăspre mumă, să să zugrăvească…”. Aproape fiecare efigie din cele aproape treizeci aflate în pronaosul Hurezilor ne trimite către un personaj ştiut şi din cronicile timpului. În tabloul votiv, care este un document de epocă, se poate admira o impresionantă familie voievodală, în care „Io Costandin Basarab voevod sinu Papei postelnic, vnuc (nepot) Predei bir vel vornic Brâncoveanul” are alături de el pe copiii Costandin, Ştefan, Radu şi Matei, iar „Mariia doamna, fata Neagului Postelnic sinu Antonie Vodă” are alături cele şapte copile. Pe peretele de vest se rânduiesc siluetele Cantacuzinilor contemporani sau nu demult dispăruţi, iar pe peretele de la nord şi pe cel de la sud apar domnitorii Basarabi Matei, Neagoe, Laiotă, reprezentare ce „ne conduce de fapt către două zone distincte, dar mereu interferente, ale mentalului aulic brâncovenesc: moştenirea bizantină şi aceea basarabească”, după cum arăta marele istoric de artă Răzvan Theodorescu.
Memoria lui Constantin Brâncoveanu este vie la Hurezi, în tot ceea ce a realizat aici, făcând din această mănăstire un focar de cultură şi un model pentru întreaga viaţă şi creaţie spirituală a ţării. În epoca brâncovenească s-a plămădit o „desfătată, frumoasă şi iscusită” artă bisericească. Ea va fi numită „stilul brâncovenesc”, ultimul capitol mare al artei vechi româneşti şi unul dintre cele mai strălucite din arta creştină de după căderea Împărăţiei bizantine (1453). Răstimpul hotărâtor pentru destinele spiritualităţii, cum a fost acela marcat de domnia de fast princiar a fiului lui Papa din Brâncoveni postelnicul şi al Stancăi din oligarhicul neam cantacuzinesc, a fost cel mai bine definit, în posteritate, nu de un istoric, ci de un poet şi un filosof, şi anume Lucian Blaga, acum mai bine de cincizeci de ani, în celebrul său „Spaţiu mioritic”: „Domnia şi opera lui Constantin Brâncoveanu, minunat amestec de renaştere şi de bizantinism, de baroc şi de orientalism, ne apar, cu cohorta lor artistică şi de binefaceri, ca o aluzie reconfortantă la ceea ce ar fi putut fi o epocă de adevărată istorie românească”.
Într-o chilie boltită a Mănăstirii Hurezi, în corpul de clădiri de pe latura de vest, voievodul Brâncoveanu va adăposti propria sa bibliotecă, pe rafturile căreia vor fi înşirate, an de an, comorile tipăriturii vremii, cele încurajate de principe şi lucrate sub iubitoare îngrijire a mitropolitului ţării, Antim Ivireanul (1708-1716), precum şi cărţi de pretutindeni, adunate cu trudă şi pasiune din toate colţurile Europei, mai ales din Veneţia şi Paris, toate alcătuind o uriaşă moştenire culturală. Constantin Brâncoveanu, prin misiunea de supraveghetor domnesc la tipărirea primei versiuni integrale a Bibliei în limba română de la 1688, apare, încă de când era mare logofăt, nu numai ca un mare mecenat, ci şi un cărturar, implicat direct în viaţa spirituală a epocii sale, ca un real creator de cultură. Biblia de la Bucureşti va fi una dintre primele cărţi intrate în biblioteca de la Hurezi. La aceasta se vor adăuga alte sute de cărţi, colecţionate de un voievod cu mintea luminată şi iubitor de cultură. Comorile spiritualităţii româneşti din biblioteca de la Hurezi erau apreciate în anul 1702 de medicul Ioan Comnen, aflat la Şcoala domnească din Bucureşti, an ce reprezintă şi prima menţiune contemporană a acestei biblioteci.
Cel care se îngriji îndeaproape de biblioteca de la Hurezi va fi arhimandritul Ioan, primul stareţ al mănăstirii, împreună lucrător, cu Antim Ivireanul, la tipărirea la Râmnic în 1706 a unei cărţi numită: „Slujba Născătoarei de Dumnezeu”. Peste doi ani, în 1708, acelaşi arhimandrit Ioan avea să zugrăvească, la intrarea în camera boltită a bibliotecii, o frumoasă inscripţie grecească, cu următorul cuprins tradus în limba română: „Bibliotecă de hrană dorită sufletească, această casă a cărţilor îmbie preaînţeleapta îmbelşugare, în anul 1708”.
Se pare, conform celor două cataloage din 1791, că totalul tipăriturilor existente în biblioteca de la Hurezi se cifra la 392 de volume, conţinutul cărţilor fiind diferit: teologie, istorie, geografie, literatură, filozofie, drept, matematică. Din păcate, astăzi, nu se mai află la Hurezi decât trei cărţi din vechea bibliotecă a voievodului Constantin Brâncoveanu: un exemplar din Biblia de la Bucureşti, cu pecetea domnitorului Constantin Brâncoveanu; un manuscris grecesc: autograf Ioan Comnen, scris la 30 decembrie 1699 şi închinat stolnicului Constantin Cantacuzino, şi o Evanghelie învăţătoare, manuscris ce a fost în posesia primului egumen al mănăstirii, Ioan.
Biblioteca voievodului Martir Constantin Brâncoveanu de la Mănăstirea Hurezi, întocmai ca şi cea a familiei Cantacuzino sau a Mavrocordaţilor, a constituit un focar de cultură în epoca medievală în Ţara Românească, prin intermediul acesteia favorizându-se pătrunderea culturii universale în sfera civilizaţiei noastre. Fenomenul cultural din epoca brâncovenească cunoaşte însă şi alt aspect, şi anume răspândirea cărţii tipărite în Ţara Românească (Bucureşti, Buzău, Snagov, Râmnic, Târgovişte) în întreg spaţiul românesc, dar şi în întreaga Europă. Meritul incontestabil al lui Brâncoveanu pe tărâm cultural a fost acela de a fi oferit carte solicitată de cei interesaţi, exemplare tipărite de el fiind întâlnite la Atena, Paris, Ancara, Alexandria, Londra, precum şi în cele patru Patriarhii istorice ale lumii creştine: Ierusalim, Constantinopol, Alexandria şi Antiohia.
Cartea brâncovenească a avut un mare rol în fixarea terminologiei limbii române, marea personalitate a voievodului urmărind activitatea de imprimare, în primul rând, a cărţilor în limba română, în interesul poporului. Valorile epocii brâncoveneşti au stat la baza energiilor naţionale de după aceea, deoarece ele au dat neamului nostru tăria interioară de a suporta apăsarea grea străină din veacul al XVIII-lea.
Politica lui Constantin Brânconveanu, sugerată şi de vastul program de tipărituri şi de larga răspândire a cărţilor, a impulsionat procesul complex de transformări calitative în viaţa poporului nostru, formarea conştiinţei naţionale, şi, odată cu aceasta, a naţiunii române, premisă şi factor hotărâtor ale făuririi statului naţional unitar român.
Topic: Studii | 1 Comentariu »
« AnteriorulUrmătorul »
