« Mă umplu de tine… | Principal | INTERVIU CU PĂRINTELE ANTONIU PETRESCU ALIAS DON ELVIS »
“OAMENI DE NISIP”
de Ioana Stuparu | Martie 4, 2011
Fragment din volumul III subintitulat “Jurământul văduvei” – roman-trilogie
II
A murit prioteasa popii de la biserica din sus.
Patru gornişti, câţiva lăutari ai satului, carul cu mortul, multe căruţe trase de cai şi puhoiul de lume venind pe jos alcătuiesc cortegiul funerar, care se scurge, agale, pe linia-mare.
Doi dintre gornişti merg pe o parte a drumului, ceilalţi doi, pe cealaltă parte. Cântă toţi, deodată, o melodie tristă – neândurător de tristă, pe care o zic, de fiecare dată, când moare cineva din sat, – fie bogat, fie sărac, fie tânăr, fie bătrân.
Pe mijlocul drumului, în rând cu gorniştii, merg lăutarii. Printre ei se află şi Dabu, cu basul lui cât postul Paştelui, pe care abia şi-l cară, ca pe-un blestem, – întâi, din cauza greutăţii, dar şi din cauza unui picior beteag. Nu se poate lăsa de lăutărit: din asta trăieşte, altceva nu se pricepe să facă. Face parte din orchestra de lăutari, care sunt tocmiţi să cânte fie la nunţi, fie la înmormântări. Nu cântă din gură. Nu ştie, – sau nu poate, fiindcă vorbeşte cam pocit.
*
Când sunt tocmiţi pe la nunţi, se căzneşte să ţină şi el isonul, împreună cu alţi lăutari, pentru a fi părtaş la bani. Din cauza felului pocit în care vorbeşte, Dabu face tot hazul la nunţi. Mai ales în timpul “haideadoiului”, când vioristul îi cântă naşului:
“Hai, naşule, dumneata,
bagă mâna la ghisa
Şi scoate câte-o para
Şi o dă la mine-ncoa!”.
Ceilalţi lăutari ţin isonul, zicând după fiecare vers:
“Hai, hai, naşule, hai!”.
Dabu, care nu poate pronunţa nici bine, nici repede, zice şi el, mai în urma celorlalţi, spre hazul tuturor:
“Cai, naşule, cai!”.
*
De data aceasta, Dabu nu mai este nevoit să zică ceva din gură, pentru a face lumea să râdă. Merge şi el, alături de ceilalţi lăutari, trişti cu toţii, fiindcă a murit “coana prioteasă”, femeie tânără, care n-a apucat să împlinească treizeci de ani.
Cântă lăutarii melodii triste, romanţe de dor, care te fac să plângi.
Când tac lăutarii, îţi sfâşie sufletul, gorniştii.
În urma lăutarilor, vin cele două căruţe cu cei patru preoţi şi cei patru cântăreţi. Preoţii stau pe leagănele din spate, pe care sunt puse velinţe frumoase, ca semn de respect pentru capii bisericii. Cântăreţii stau pe lădiţa căruţei, de-o parte şi alta a vizitiului, şi cu faţa către preoţi, deoarece nu se cade să stea cu spatele la ei.
O îngroapă pe preoteasă cu patru preoţi, fiindcă e de “neam-mare”.
În urma căruţelor cu preoţii vine carul cu mortul. Covoarele ce împodobesc de jur-împrejur carul sunt deosebit de frumoase şi atârnă până la pământ.
Două perechi de cai, cu batiste legate la căpestre, abia trag carul cu mortul, ce scârţâie de atâta greutate.
De jur-împrejurul tronului, înghesuite una în alta, stă o sumă de femei care o jelesc pe preoteasă. Sunt rudele cele mai apropiate şi o plâng din tot sufletul, fiindcă s-a stins de prea tânără.
Frumuseţea preotesei nu s-a stins o dată cu viaţa. Decât paloarea de pe faţă o dă de gol că e moartă.
În urma carului cu mortul, vin multe căruţe trase de cai cu batiste legate la căpestre. Atât lădiţele din faţă, cât şi leagănele din spate sunt tixite de lume, bătrâni şi neputincioşi, care au venit s-o conducă pe preoteasă pe ultimul drum.
În urma căruţelor vine, pe jos, puhoiul de lume.
Este atât de multă lume, încât îţi vine să crezi că s-a spart satul. Lume multă şi tristă! Fiecare ţine în mână câte o pomneată, care are la un capăt o lumânare, iar la celălalt capăt un ban.
În urma puhoiului de lume vin câţiva bărbaţi cu ploştile cu vin, din care dau de băut pentru sufletul moartei. Au cui să dea. Lumea-luminată a ieşit pe la porţi, să vadă când trece mortul. Au ieşit în linia-mare şi cei de pe deal, şi cei de pe vale.
_ Dumnezeu s-o ierte!, zice cel ce gustă din ploscă.
_ Dumnezeu s-o ierte!, răspunde cel cu plosca.
Sunt vorbe rostite cu tristeţe, cu lacrimi în ochi; vorbe rostite scurt, fără intonaţii, de parcă ar fi retezate din topor.
Preoţii opresc căruţele la răscrucea Muscoaicăi. Se opreşte tot puhoiul de lume. Femeile de lângă tron nu mai jelesc. Toată lumea tace, – deodată se face linişte, de parcă ar fi murit totul.
Preoţii coboară din căruţe şi încep să facă slujba, ca la carte. Cineva aruncă bani mărunţi în mijlocul răscruciului şi prin şanţuri. Copiii se reped să-i adune, îmbrâncindu-se.
Preoţii şi cântăteţii se suie în căruţele care pornesc. Femeile încep să jelească tare, toate deodată, de ţi se face părul măciucă.
Dacă priveşti prin mulţimea de oameni, observi, numaidecât, un bărbat brunet, înalt şi spătos, mergând în urma carului cu moarta. Mâinile îi sunt încleştate pe scândura pe care este fixat covorul. Din când în când, îşi ridică ochii spre cer şi scoate un geamăt sfâşietor. Nu este altul decât bărbatul moartei, preotul de la biserica “din sus”.
Plânge, fiindcă a pierdut tot ce a avut mai drag pe lume. Copii n-au avut.
*
Stăm la noi la poartă şi ne uităm, tăcuţi, către răscruciul Muscoaicăi, urmărind puhoiul de lume, care dă cotul la dreapta, de parcă-l înghite pământul. Am petrecut cu privirea ultimii oameni din puhoi.
Cântecul gorniştilor, care se aude de departe, ne dă de ştire, că totuşi nu i-a înghiţit pământul.
La noi, la poartă, nimeni nu vorbeşte. Cu toţii avem ochii plini de lacrimi. Multe momente de tăcere s-au scurs, până când Oniţa întrebă:
_ Care era numele adevărat al priotesii, ţaica Florică?
_ Adelina.
_ Ce nume mândru! Şi ce frumoasă a fost, săraca!, zise Oniţa, plângând în hohote.
Ca să nu se pună pe jelit, Anica sări cu gura:
_ Ei, şi tu, Oniţă! Te-apucaşi s-o jeleşti, de parcă ţi-ar fi rudă?!…
_ Îmi pare rău de ea, c-a fost tânără şi frumoasă! Şi ce bogată-a fost, săraca! Dacă mie şi mi-e dragă viaţa, darmite ei, care-a avut de toate!?… Machi, Doamne, cum o fi fost sufletu-n ea, când vedea cum se topeşte de pe picioare?
Topice: Romane | Comments Off on “OAMENI DE NISIP”
Comentarii închise.
